Viziuni întunecate

În reşedinţa amiralului George Tryon din Eaton Square avea loc ceaiul săptămânal al Ladyei Tryon, când Sir George, în uniforma marinei regale britanice a coborât treptele scării de marmură cu prestanţa-i obişnuită. Văzându-şi soţul, Lady Tryon a scăpat ceaşca pe care o ducea la buze, a scos un ţipăt scurt, apoi şi-a pierdut cunoştiinţa.

Martorii au descris identic scena: amiralul traversase salonul, trecând printre invitaţi, după care a ieşit pe cealaltă uşă şi a dispărut în vestibul. Era 22 iunie 1893, iar cei prezenţi fuseseră martori la un fenomen cu totul ieşit din comun: apariţia unei fantome.

Sir George nu putea fi la Londra!

În acea zi, era pe puntea navei Victoria, comandând o manevră ce avea să se sfârşească printr-unul din cele mai grave accidente maritime din istoria Marii Britanii.

Escadra aflată sub ordinul său (opt cuirasate şi cinci crucişătoare ale flotei engleze din Mediterana) venea de la Beirut şi se îndrepta spre Tripoli. Cu câteva mile înainte de intrarea în port, navele s-au aliniat pe două coloane ce navigau paralel, păstrând între ele un interval de şase cabluri (1.100 m). Coloana din dreapta – dinspre ţărm – era condusă de cuirasatul Victoria; cea din stânga de cuirasatul Camperdown, purtând pavilionul comandantului secund, contraamiralul Albert Markham.

La ora 14.30 Lordul Tryon a ordonat o manevră complicată: menţinând cursul drept, navele-lider urmau să atingă viteza maximă, apoi să vireze una spre alta şi să întoarcă simultan, pornind în direcţie contrară, urmate de restul escadrei. O demonstraţie de manevrabililate şi coordonare ce punea la încercare atât navele, cât şi echipajele. Toate elementele exerciţiului fuseseră calculate din vreme. Însă… Era distanţa de şase cabluri suficientă pentru a efectua manevra?

Conştienţi de riscul unei coliziuni, căpitanul Victoriei, M.A.Bourke şi ofiţerul cu navigaţia pe escadră, T.H.Smith au ajuns la aceeaşi concluzie: intervalul dintre coloane nu acoperea suma diametrelor cercurilor de giraţie.

Când i-au împărtăşit temerile lor amiralului, acesta a admis riscul: navele-lider se vor apropia periculos de mult şi distanţa ar trebui mărită la opt cabluri (1.470m). Surprinzător însă, peste câteva clipe s-a răzgândit, ordonând executarea manevrei aşa cum stabilise iniţial.

„Lordul Tryon avea în acel moment o fixitate nefirească a privirii, iar chipul îi era palid şi lipsit de expresie“, avea să declare mai târziu unul dintre martori.

La 15.28 a fost dat semnalul de întoarcere cu 16 carturi (180˚) înspre înăuntrul formaţiei pentru cuirasatele-lider ale coloanelor. Contraamiralul Markham de pe Camperdown, care considera manevra „greşită, periculoasă, o nebunie de neînţeles“, a cerut precizări prin semafor. A primit confirmarea ordinului, urmată de un imperativ:

Ce mai aşteptaţi?!

Pe Victoria cârma era pusă pe banda maximă, de 35˚ şi, înaintând cu cinci-şase noduri, navele se îndreptau una spre alta pe un curs ce avea să le ducă inevitabil la coliziune.

Căpitanul Bourke a propus să „răstoarne“ maşina babord, inversând sensul de rotaţie al elicelor, pentru a accelera giraţia cuirasatului. Cum amiralul tăcea, ceilalţi ofiţeri au intrat în panică, vorbind, strigând, gesticulând.

Sir George nu părea să îi audă. Încremenise cu ochii în gol, cufundat într-un fel de transă. Doar atunci când Bourke, într-un act de supremă disperare ce l-a făcut să uite respectul datorat superiorului său, l-a apucat de braţ, amiralul s-a smuls cu un efort vizibil din starea de somnambulism.

– Da, inversaţi! Repede!!

Ordinul venea prea târziu… Chiar cu elicele învârtindu-se în contrasens, cuirasatul Victoria a continuat să se îndrepte ca o torpilă spre Camperdown.

La 15.34 navele s-au ciocnit cu un impact teribil, ce le-a zguduit pe amândouă. Camperdown a lovit Victoria aproape perpendicular cu prova, perforându-i chila înspre tribord (înaintea turelei de calibru greu) şi pătrunzând trei metri în interiorul carenei. Puternicele pompe ale navei amiral ar fi putut totuşi face faţă apei ce începuse să se infiltreze, dacă Lordul Tryon – adăugând primei greşeli o alta, fatală – nu le-ar fi ordonat celor de pe Camperdown:

– Înapoi, cu toată forţa motoarelor!

Manevra a pecetluit soarta Victoriei. Pe măsură ce uriaşul „dop“ de metal se retrăgea, un torent nimicitor de apă a răbufnit prin spărtura de 12 metri pătraţi, inundând sala maşinilor, culoarele şi compartimentele. Nava, deja condamnată, se înclina tot mai mult la tribord, însă motoarele continuau să funcţioneze. Mecanicii n-au apucat să iasă din sala maşinilor; nici zecile de marinari aflaţi la nivelele inferioare… În timp ce, dedesubt, cei surprinşi de năvala apei erau morţi sau în curs de a se îneca, restul echipajului se aliniase pe punte, la babord. Deşi sirenele urlau, izbucniseră câteva incendii, iar apa ţâşnea de pretutindeni, oamenii nu s-au lăsat cuprinşi de panică şi au pornit spre bărci doar după ce au primit consemnul de evacuare.

La zece minute de la coliziune (15.44), cuirasatul Victoria s-a aplecat spre tribord, răsturnându-se într-un gheizer de aburi fierbinţi şi fum. Apoi a început să se scufunde: suprastructura, chila, bordajele. Pupa cu elicele învârtindu-se în gol a dispărut ultima…

– Este numai vina mea, a murmurat Lordul George Tryon.

Le-a cerut ofiţerilor săi să se salveze, apoi „a încremenit ca o statuie, având din nou expresia aceea absentă, de parcă n-ar fi ştiut nici unde este, nici ce se întâmplă“, îşi amintea căpitanul Bourke.

Rămas singur pe puntea de comandă, amiralul a coborât sub ape împreună cu nava pe care o dusese spre dezastru.

Dintre marinarii de pe Victoria care se aruncaseră peste bord ca să scape înot, mai mult de jumătate au fost sfârtecaţi de palele elicelor sau traşi în adâncuri de vârtejul din jurul vasului ce se scufunda. Din 629 de oameni în echipaj, au supravieţuit 338. Aproape trei sute de morţi, pierderea unei nave ce costase 724.800 de lire sterline, o alta grav avariată – iată bilanţul tragic al zilei de 22 iunie 1893.

Cuirasatul Camperdown a putut fi salvat. Prova îi era spartă, carena luase destulă apă, însă compartimentele inundate au fost izolate, pompele sistemului hidraulic au funcţionat şi echipajul a menţinut nava pe linia de plutire, izbutind să ajungă în portul Tripoli.

Întrunit la Malta, Consiliul de Război a căutat să determine cauzele accidentului, stabilind vinovăţia unora şi exonerându-i pe alţii. Contraamiralul Albert Markham de pe Camperdown şi căpitanul M.A. Bourke de pe Victoria – care, prin intervenţii repetate, încercaseră să prevină coliziunea – au fost declaraţi „apţi să îşi continue activitatea în cadrul marinei militare“. Amiralitatea i-a dat în schimb un vot de blam căpitanului A.Johnstone de pe Camperdown pentru „luarea târzie a măsurilor de siguranţă înainte de momentul ciocnirii celor două nave, când devenise limpede că accidentul nu putea fi evitat.“ Supravieţuitorii de pe Victoria au fost citaţi pe ordine de zi pentru „calmul şi disciplina de care au dat dovadă în cele mai grele momente.“

Consiliul nu a avut nevoie de dezbateri pentru a decide cui i se datora dezastrul naval de lângă Tripoli. Principalul, dacă nu singurul responsabil era amiralul George Tryon. Rămăsese doar de stabilit de ce făcuse o asemenea eroare fatală.

Au fost audiaţi zeci de martori, s-au analizat scenarii posibile de evitare a nefericitului deznodământ, s-au făcut supoziţii asupra motivelor care l-au determinat pe amiral să ia nu una, ci două decizii greşite.

A.K.Wilson, ofiţer superior al escadrei, a emis o ipoteză aceptată de o parte dintre membrii comisiei, fie şi numai pentru a putea închide ancheta. Lordul Tryon luase în calcul raza cercului de giraţie în loc de diametrul său!

O concluzie care şi astăzi – după un secol de la catastrofă – rămâne la fel de absurdă. Nici măcar elevii şcolii de marină nu ar fi făcut o asemenea greşeală elementară… Iar amiralul avea peste patru decenii de experienţă pe mare!

„Lordul Tryon nu era în apele lui“, „părea dus de pe lume“, iar „vorbele treceau pe lângă el fără să-l atingă“, au spus ofiţerii aflaţi pe Victoria.

Concluzia? Din cauza tensiunii nervoase amiralul intrase într-un blocaj psihic, nemaiputând înţelege, judeca sau acţiona. Deci… nebun sau incompetent?

Nimeni nu a legat episodul de „demenţă pasageră“ al lui Sir George de apariţia acestuia în salonul soţiei sale – deşi straniul eveniment devenise între timp principalul subiect de conversaţie în saloanele londoneze. Incidentul se petrecuse la 15.25 şi durase – din momentul în care amiralul fusese văzut coborând treptele scării, traversând salonul şi ieşind în vestibul – aproximativ şapte minute. Intervalul cuprindea şi cele patru minute fatidice, între 15.28, când dăduse semnalul începerii manevrei de întoarcere al navelor-lider din cele două formaţii şi 15.32, momentul în care „s-a trezit brusc din transă“. Însă ireparabilul se produsese deja. Două minute mai târziu, la 15.34, cuirasatele s-au ciocnit violent, Camperdown încastrându-se în chila Victoriei.

Lipsa de reacţie la apelurile lui Bourke şi ale celorlalţi devine astfel explicabilă: Lordul George Tryon nu era acolo. Fizic, rămăsese pe puntea de comandă a navei. Însă gândurile, voinţa, capacitatea de reacţie îi fuseseră paralizate. Cum este să te afli în două locuri în acelaşi timp?

Experienţa, surprinzătoare şi terifiantă l-a lăsat vulnerabil, tulburat şi confuz, chiar după ce, fizic, a revenit în propria-i realitate. Ceea ce explică a doua decizie eronată – desprinderea navelor una de alta – greşeală pe care a plătit-o cu viaţa sa şi a 290 de oameni din echipaj.

Cazul nu poate fi considerat o apariţie spectrală. La ora 15.25 amiralul era încă la bordul cuirastului Victoria. Şi atunci, ce au văzut martorii aflaţi în reşedinţa sa din Londra, la sute de kilometri distanţă?

Cel mai probabil, o manifestare de bilocaţie.

În anumite circumstanţe, unii oameni se pot afla simultan în două locuri diferite. „Dedublarea“ se produce spontan, indiferent de voinţa subiectului, care nu o poate controla şi, de obicei, nici măcar nu este conştient de ce i se întâmplă.

Fenomenul implică o scindare a conştiinţei, trupul rămânând pe loc şi fiind proiectată doar imaginea sa. Pentru un observator exterior, rezultatul este perceput ca apariţia fantomei unei persoane în viaţă – oricât de contradictorii ar părea termenii… Pentru subiectul involuntar al experienţei dedublarea aduce panică, anxietate.

Deşi nu se încadrează în cazuistica apariţiilor spectrale, incidentul din Tripoli-Londra este considerat un argument în favoarea acestora. Dacă personalitatea energetică poate fi separată de trup când posesorul trăieşte, având parametri vitali (bătăile inimii, respiraţie, unde cerebrale) activi, atunci conştiinţa, spiritualitatea umană nu depind exclusiv de suportul material.

Unii dintre cei care au trecut printr-o experienţă de dedublare au văzut „imagini fulgerătoare despre întâmplări pe care nu le trăiseră“. Mai târziu, peste luni sau ani, când viziunile au devenit realitate, au înţeles ce erau: fragmente aleatorii ale viitorului.

Ce văzuse Lordul George Tryon când s-a pomenit „rupt“ în două, prezent simultan pe puntea de comandă şi în salonul soţiei sale? Catastrofa pe care, încercând să o evite, nu făcuse decât să o declanşeze? Sau doar viziunea întunecată a adâncului oceanului, viitorul care, pentru el, se reducea la următoarele minute de viaţă?

Despre Rodica BRETIN

Rodica BRETIN a scris 25 articole în Revista de suspans.

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat zece volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015); „Fortăreaţa“ (2016). În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015); „Ecouri din tenebre“ (2016). A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006). A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron. Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *