Submarinul bântuit

Într-o seară geroasă, venind după o zi îngheţată de ianuarie 1918, submarinul german U 65 naviga la suprafaţă în Canalul Mânecii. Ajunsese la cincisprezece mile de Portland Bill, când negurile nopţii au împânzit orizontul. Marea era agitată şi valurile împroşcau cu spumă turnul de unde marinarul de cart cerceta întinderea pustie a apelor. Atunci, în lumina palidă a Lunii a văzut un ofiţer care, întors cu spatele la el, părea să se uite în direcţia unde se afla ţărmul.

Ce căuta acolo? Era o nebunie să stea în bătaia talazurilor ce puteau oricând să-l măture în ocean. Şi cum ajunsese pe punte? Toate chepengurile – mai puţin cel de la turnul de veghe – erau închise şi blocate.

A fost gata să strige, prevenindu-l de pericolul în care se afla, când bărbatul s-a răsucit, uitându-se drept spre el… Era – mai bine spus fusese – secundul de pe UB 65, mort în explozia produsă chiar înaintea misiunii de inaugurare.

Marinarul a coborât scara într-o clipă; ajuns în interiorul submarinului, i-au trebuit însă mai multe pentru a-şi regăsi glasul:

– Este el! S-a întors!

Nu a fost nevoie de explicaţii. La ordinul căpitanului, unul dintre ofiţeri a suit, destul de reluctant, scara, scoţându-şi capul deasupra chepengului. „Secundul“ nu se mişcase din loc; a rămas acolo până ce Luna a intrat în nori şi întunericul l-a înghiţit – dacă nu pentru totdeauna, măcar pentru restul nopţii.

Nu era prima oară când se petrecea un asemenea eveniment, terorizând echipajul. După lansarea la apă, submarinul suferise un accident după altul, ajungând să capete reputaţia de „navă blestemată“.

Construit în 1916, UB 65 urma să opereze în apropierea ţărmurilor Flandrei, cu misiunea de a scufunda navele franceze sau engleze ce traversau Canalul Mânecii. Dar încă din faza de asamblare, lucrurile au început să meargă prost… O traversă metalică s-a desprins din lanţurile care o susţineau şi s-a prăbuşit, omorând un muncitor şi ţintuindu-l pe altul sub imensa greutate. Omul nu a putut fi eliberat decât după o oră şi, dus la spital, a sfârşit în chinuri cumplite.

Înainte ca submarinul să fie terminat, s-a mai petrecut un accident, de data asta în sala motoarelor: trei mecanici au murit acolo, înăbuşiţi de fum sau intoxicaţi cu noxe, când un incendiu a izbucnit fără vreo cauză aparentă.

La prima ieşire în larg, UB 65 a fost surprins de o furtună în timp ce îşi refăcea rezerva de oxigen. Unul dintre marinari a fost aruncat în mare de talazuri şi n-a mai ieşit de sub ape…

O lună mai târziu submarinul efectua teste la adâncime, când un tanc de balast s-a fisurat. Au trecut douăsprezece ore până ce nava a putut fi readusă la suprafaţă. Aerul dinăuntru devenise atât de viciat încât, atunci când chepengurile au fost deschise, ofiţerii şi marinarii abia se ţineau pe picioare, pe jumătate asfixiaţi.

Dar cel mai grav accident a survenit la prima misiune de luptă a lui UB 65. Erau încărcate torpilele, când una a explodat singură. Cinci oameni au murit şi alţi opt au fost grav răniţi – printre victime numărându-se secundul navei. Ofiţerul a fost îngropat la Wilhelmshaven, cu onoruri militare, iar submarinul a ajuns în docul pentru reparaţii.

După trei săptămâni, în ziua când UB 65 trebuia să pornească din nou în misiune, un marinar a năvălit în cabina căpitanului. Alb la faţă, a rostit dintr-o răsuflare:

– Herr Ober-Leutnant, ofiţerul mort se află la bord!

Căpitanul l-a privit lung, apoi l-a întrebat dacă băuse. Marinarul a respins acuzaţia, insistând asupra afirmaţiei sale. Şi nu era singurul care îl văzuse pe „secund“ străbătând puntea cu un aer firesc, ca şi cum ar fi inspectat nava! Era sus, la pupa, acolo unde îl lăsase…

Căpitanul a chemat trei ofiţeri, apoi au urcat cu toţii pe punte. „Secundul“ nu se zărea nicăieri, însă de lângă scara turnului un marinar se uita la ei cu ochii lărgiţi, într-o tăcere înfricoşată. Când unul dintre ofiţeri l-a apucat de umeri, scuturându-l, a luat poziţie de drepţi şi a încercat să dea raportul, însă abia izbutea să vorbească. Iar cuvintele sale relatau ceva incredibil:

– Vopseam balustrada punţii, când am auzit paşi. Era un ofiţer care, venind dinspre chei a urcat pe pasarelă. A trecut pe lângă noi şi, când să îl salutăm, i-am văzut chipul. Era fostul nostru secund! S-a oprit lângă turn, uitându-se spre larg, de parcă ar fi fost nerăbdător să plece pe ape…

Unul dintre martori coborâse să îl caute pe căpitan, al doilea a rămas pe loc – groaza îi paralizase picioarele… Cum tensiunea momentului devenise de neîndurat, a închis ochii, strângând pleoapele cu putere. Când a îndrăznit să se uite din nou în jur „secundul“ dispăruse, alungat poate de vocile, de paşii venind de jos.

Căpitanul i-a ordonat să păstreze tăcerea, avertizându-l:

– Cine va fi găsit responsabil de asemenea farse sinistre, va fi aspru pedepsit.

Nimeni nu l-a crezut. Întregul echipaj aflase, între timp, adevărul: submarinul era bântuit.

La fiecare ieşire în larg, nava avea la bord doi secunzi; unul, în carne şi oase; celălalt, o apariţie spectrală care îi sabota misiunile, de parcă ar fi fost de partea englezilor. UB 65 căpătase o faimă atât de sumbră în marina germană încât toţi se fereau să facă parte din echipaj. Până la urmă, amiralitatea a considerat situaţia intolerabilă şi a decis „să scoată adevărul la lumină“…

Comandorul căruia i-a fost încredinţată dificila misiune şi-a început ancheta prin a pune întrebări ofiţerilor şi marinarilor ce avuseseră legătură directă cu cazul. Dacă iniţial şi-a manifestat scepticismul faţă de „spaima superstiţioasă a unor combatanţi nu îndeajuns de bine antrenaţi“, după ce i s-au prezentat faptele şi a ascultat toate mărturiile, a fost destul de impresionat pentru a-şi schimba opinia. Ajunsese să înţeleagă motivele pentru care cei din echipaj insistau să fie transferaţi „oriunde şi în orice condiţii“. Oficial, nici una dintre cereri nu a fost vreodată aprobată, însă oamenii erau mutaţi, rând pe rând şi sub diverse pretexte, la posturi de luptă aflate pe alte nave.

În ianuarie 1918, submarinul a fost retras din serviciul activ şi, într-unul din docurile portului belgian Bruges, un pastor luteran a fost chemat pentru a oficia un exorcism.

Când a pornit iarăşi la „vânătoare“ în Canalul Mânecii, submarinul avea un alt echipaj şi un nou căpitan, ce nu tolera abaterile de la disciplina militară, situându-se pe o poziţie ireconciliabilă în raport cu paranormalul: „oricine va vorbi despre vreo apariţie va suferi nişte consecinţe severe, menite să îi descuraje pe cei care doresc să îi urmeze exemplul“. Sub comanda sa au fost duse la îndeplinire două misiuni consecutive, fără ca la bord să se înregistreze altceva decât rutina obişnuită – ce includea scufundarea navelor aliate apărute în vizorul periscopului…

O lună mai târziu, submarinul a primit ordin să navigheze pe lângă ţărmul Peninsulei Iberice. Abia intrase în apele spaniole când unul dintre marinari a raportat întâlnirea cu un ofiţer pe care nu îşi amintea să-l mai fi văzut.

– L-am salutat, însă nu mi-a răspuns. A intrat în camera torpilelor, iar eu am rămas afară, aşteptând să iasă. N-a făcut-o. După un timp am strigat, apoi am deschis uşa să văd dacă nu i se făcuse rău din cauza aerului închis… Înăuntru nu era nimeni.

Martorul – care nu era familiarizat cu istoria apariţiilor de pe UB 65 – a aflat de la camarazii său cu cine, sau mai degrabă cu ce se confruntase. Însă lucrurile nu s-au oprit aici. În următoarea săptămână, marinarul a avut nu una, ci două experienţe stranii.

– O dată l-am găsit pe ofiţer uitându-se la tuburile aliniate în rasteluri… A doua oară l-am văzut trecându-şi palmele peste un cilindru metalic, chiar deasupra focosului.

După asta, omul a refuzat nu doar să intre, ci și să se apropie măcar de camera torpilelor. Cum era singurul din echipaj care se întâlnise cu „secundul“, devenea tot mai convins că acesta îl hărţuia cu intenţia de a-l scoate din minţi. Ceea ce, inevitabil, s-a întâmplat.

La următoarea ieşire la suprafaţă a submarinului, marinarul a suit pe punte, aruncându-se peste bord. Ofiţerul de cart a strigat „om la apă!“, dar cei care au încercat să-l scape n-au reuşit să smulgă valurilor decât un trup fără viaţă.

Ulterior, doctorul a descoperit ceva neaşteptat: victima nu avea decât puţin lichid în plămâni, în schimb prezenta simptomele unui atac cerebral. Omul nu se înecase – murise din cauza tensiunii nervoase, a unei stări de surescitare extremă. Când a atins marea, era deja mort.

În ciuda teribilei sale istorii, UB 65 a izbutit să scape de „masacrul“ de la sfârşitul Primului Război Mondial, când aproape întreaga flotă de U-Boaturi a fost distrusă. După care, norocul l-a părăsit.

La 10 iulie 1918, un submarin american ce naviga „la înălţimea periscopului“ a observat un U-Boat staţionând la suprafaţă. Americanii erau gata să lanseze prima torpilă, când nava inamică a sărit în aer. „Explozia a fost năucitoare, de necrezut“, afirmă martorii. Când fumul s-a risipit, tot ce rămăsese din UB 65 erau sfărâmături plutind pe ape.

Ce se întâmplase? Să fi fost lovit de un proiectil tras de un alt U-Boat pentru a-i distruge pe americani? Să fi pornit o torpilă de pe UB 65 pe o traiectorie greşită, întorcându-se împotriva submarinului? Ambele scenarii erau improbabile şi nici una nu justifica violenţa exploziei.

S-a emis atunci o a treia ipoteză: una dintre torpilele de pe UB 65 avea focosul defect şi se declanşase în interiorul tubului de expulzare. Explozia a atins camera torpilelor făcându-le să detoneze simultan, într-o deflagraţie devastatoare.

Treizeci şi patru de ofiţeri şi marinari au dispărut odată cu nava – ori poate că fuseseră treizeci şi cinci… Un echipaj ce luptase până la capăt într-un conflict pe care germanii îl pierduseră deja. Şi un „secund“ ce îşi dusese, cu stăruinţă, propriul său război: nu de partea inamicului, ci împotriva celor vii, în oricare tabără s-ar fi aflat.

Deşi istoria lui UB 65 sugerează un exemplu clasic de bântuire, o parte dintre incidente au avut loc înainte de prima victimă. Ce a fost întâi, spiritul răzbunător sau cauza care l-a creat?!

Submarinul german nu este însă singurul caz în care o creaţie tehnologică a funcţionat ca un catalizator al energiilor negative…

Despre Rodica BRETIN

Rodica BRETIN a scris 23 articole în Revista de suspans.

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat zece volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015); „Fortăreaţa“ (2016). În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015); „Ecouri din tenebre“ (2016). A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006). A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron. Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *