Întoarcerea tanchistului

În decembrie 1941, Cecil Bathe, mecanic al Royal Air Force, a fost cantonat pentru trei săptămâni în Libia. Întorcându-se pe şoseaua Bardia-Bengazzi dintr-o misiune de aprovizionare, trecea cu camionul încărcat cu muniţie, medicamente şi conserve pe lângă un tanc avariat când, pe neaşteptate – aşa cum se întâmplă adesea în deşert – s-a stârnit o furtună de nisip.

Fiindcă vizibilitatea devenise aproape nulă, englezul a oprit la marginea şoselei. A desfăcut una din sticlele de bere primite de la un camarad australian şi s-a pregătit pentru o lungă aşteptare… Vântul ce creştea în intensitate năpustea grăunţii de nisip în cabină ca pe nişte gloanţe de mitralieră. Între două rafale, i s-a părut că aude un glas. Nedumerit, a ridicat privirea: sus, lângă turela tancului ce abia se mai zărea dintre vârtejurile de colb se ivise o siluetă în uniformă. Soldatul i-a strigat din nou nişte cuvinte nedesluşite, însă gestul era limpede. A intrat înapoi în tanc, iar Cecil Bathe a hotărât să îl urmeze.

Înăuntru, la adăpost de furia dezlănţuită a deşertului, cei doi au început să vorbească şi să îşi treacă unul altuia sticla, sorbind pe îndelete din berea caldă şi amăruie. Străinul, care purta o uniformă kaki fără însemne, vorbea engleza cu un accent ciudat. Sud-african? Olandez? Putea fi din oricare din contingentele Aliate acţionând pe teritoriul libanez în „Campania Deşertului“ – dar înainte să apuce să-l întrebe, Cecil a observat că degetele de la mâna dreaptă a tanchistului aveau pielea înnegrită, de parcă dedesubt carnea ar fi fost carbonizată – arsură ce se continua în sus, pe braţul acoperit de mânecă. O rană recentă şi destul de gravă, care trebuia îngrijită. I-a propus să îl ducă la spitalul de campanie al bazei engleze, însă răspunsul a fost o tăcere curmată de o ridicare din umeri:

– Este puţin cam târziu pentru asta. Oricum, nu mai contează.

Cecil a vrut să insiste, dar ceva, poate râsul nefiresc, poate răceala bruscă a privirii celuilalt l-a făcut să renunţe. Au vorbit despre altele – cât vor dura ostilităţile, cum va fi viaţa după victoria Aliaţilor, când se vor întoarce fiecare acasă, reluându-şi existenţa pe care războiul o întrerupsese cu brutalitate. Englezul şi-a dat seama că povestea mai mult el, „olandezul“ mulţumindu-se să asculte cu interes, aproape cu fascinaţie, ca şi cum planurile lui Cecil de a deveni proprietarul unui garaj îi păreau o realizare de invidiat… Englezul se pregătea, la rândul său, să îl întrebe ce va face după încheierea păcii, când înţelegerea, târzie, l-a făcut să îşi înghită vorbele.

Străinul nu îşi făcuse planuri de viitor, fiindcă nu credea să aibe unul. Mulţi se îndoiau că vor supravieţui războiului, iar teama oricărui combatant de pe front era firească.

„Nu pomenim niciodată despre moarte, fiindcă s-ar putea să ne audă“, devenise regula pe care soldaţii din Războiul Deşertului o cunoşteau şi o respectau, în orice limbă era rostită şi în oricare tabără s-ar fi aflat.

Străinul a vorbit, până la urmă, şi despre sine. Înainte de a se înrola în armată fusese funcţionar la o firmă de asigurări.

– Aveam o sută de poliţe, pentru tot atâtea feluri de moarte prematură. Însă nici una în cazul când te loveşte un proiectil anti-tanc…

A râs iarăşi în felul acela ciudat, ca de o glumă pe care o gusta doar el, fiindcă nimeni altcineva nu ar fi înţeles poanta. Se lăsase o linişte stânjenitoare, iar Cecil a curmat-o rostind ce i-a venit în minte:

– Important este să lupţi de partea care trebuie…

– Sau să rămâi în viaţă, a adăugat „olandezul“.

Furtuna se potolise şi, când au ieşit din tanc începea să se întunece. Dacă voia să ajungă la bază înainte de lăsarea nopţii, mecanicul englez trebuia să îşi continue imediat drumul. I-a propus din nou tanchistului să îl ia cu el, însă acesta a scuturat din cap:

– Merg în direcţie contrară…

Când să se despartă, şi-au stâns mâinile. A străinului era rece şi ţeapănă, dar Cecil s-a silit să ignore fiorul paralizant al spaimei, să se convingă că i se păruse.

– Mulţumesc pentru bere. A fost mai bună chiar decât îmi aminteam, a rostit străinul.

Ce voia să apună cu asta? Tulburat şi confuz, Cecil s-a urcat în camion, pornind motorul. După câţiva metri şi-a dat seama că nu aflase numele noului său prieten, nici din ce unitate făcea parte. A privit în oglinda retrovizoare, însă pe drum nu era nimeni. S-a răsucit să se uite în spate: tot ce a văzut a fost carcasa deformată a tancului, rămânând tot mai mult în urmă, până ce a dispărut după una dintre dunele mării de nisip peste care cobora întunericul…

La sfârşitul săptămânii, Cecil Bathe conducea camionul pe aceeaşi şosea Bardia-Bengazzi, în direcţie contrară, de la baza unde era cantonat spre punctul de aprovizionare.

Tancul avariat era tot unde îl lăsase, dar nu singur. O echipă de recuperări a RAF demonta piesele ce mai puteau fi folosite şi le încărca într-un transportor. Cecil s-a oprit să se uite şi, curând, a intrat în vorbă cu caporalul care coordona operaţiunea.

Aşa a aflat ce se întâmplase acolo cu o lună în urmă. Nu fusese vreo luptă între blindate, ci un incident izolat. O patrulă engleză dăduse peste un tanc german care staţiona – probabil din cauza unei defecţiuni la motor. Englezii au reacţionat primii şi un proiectil nimerise blindatul german drept în turelă.

Înăuntru, în faţa comenzilor se afla un singur soldat care a murit pe loc din cauza arsurilor. Într-un echipaj de tanc erau de obicei patru oameni, însă ceilalţi plecaseră pe jos după ajutoare în momentul în care motorul nu a mai putut fi reparat. Se puteau întoarce oricând, împreună cu blindate germane, ceea ce ar fi inversat dramatic raportul de forţe. Oricum, zona nu era sigură şi englezii au preferat să se retragă, lăsând deşertului epava încă arzând.

Echipa de recuperare scosese cadavrul soldatului inamic, care zăcea pe nisip, acoperit cu o prelată. Cecil s-a apropiat şovăitor, parcă împotriva voinţei sale. Ţinându-şi răsuflarea, a dat la o parte pânza cenuşie: dedesubt, cu pielea vânătă, uscată şi chipul golit de viaţă se afla bărbatul care – cu doar două zile înainte – îl chemase să aştepte împreună trecerea furtunii. Uniforma fără însemne, accentul şi mai ales cuvintele neobişnuite nu îi dăduseră atunci de gândit. „Olandezul“ se dovedise însă a fi nu doar din altă tabără, ci din altă lume.

Şocat şi încă neîncrezător, a lăsat prelata să cadă, acoperind faţa celui al cărui râs amar şi sarcastic îi răsuna parcă în urechi, ale cărui vorbe aparent fără noimă începeau acum să capete înţeles.

Aproape împotriva voinţei sale, Cecil Bathe a suit pe carcasa arsă de explozie a tancului şi s-a aplecat peste turelă, uitându-se înăuntru. Podeaua era acoperită de sfărâmături, resturi carbonizate şi cioburi.

Poate i se păruse, poate totul fusese doar o nălucire…

N-a apucat să îşi termine gândul: pe jos, ceva a lucit într-o rază de soare.

O sticlă de bere australiană.

Despre Rodica BRETIN

Rodica BRETIN a scris 23 articole în Revista de suspans.

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat zece volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015); „Fortăreaţa“ (2016). În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015); „Ecouri din tenebre“ (2016). A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006). A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron. Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *