Înotătorii spectrali

În dimineaţa de 2 decembrie 1929 au avut loc funerariile marinarilor James Courtney şi Michael Meehan. Muriseră cu o zi înainte, asfixiaţi de gaze, în timp ce lucrau sub puntea petrolierului Waterton, navigând pe ruta California-Panama.

Când cadavrele legate de greutăţi au fost aruncate în apele Oceanului Pacific, durerea celor prezenţi era sinceră: Courtney şi Meehan fuseseră preţuiţi şi simpatizaţi de întregul echipaj. Drept epitaf, unul dintre marinari a rostit gândul aflat în minţile tuturor:

– Prietenii noştri dispăruţi ştiau să readucă optimismul chiar în cele mai grele momente. Nimeni nu îi va putea înlocui vreodată.

Însă marinarii de pe Waterton nu avea să fie prea multă vreme lipsiţi de nişte prezenţe atât de regretate…

Chiar a doua zi, ofiţerul de cart a zărit în largul oceanului doi înotători solitari. Căpitanul Edward Tracy s-a uitat prin binoclu şi a dat semnalul „om la apă!“, convins că aceştia căzuseră accidental peste bord. Petrolierul şi-a redus viteza la zece noduri, dar când a ajuns paralel cu înotătorii, imaginile lor au început să pălească, ca nişte contururi de ceaţă destrămându-se în lumina zorilor… pentru a apare din nou, la numai doisprezece metri de navă. La acea distanţă chipurile li se desluşeau limpede, spulberând orice îndoială: erau marinarii morţi!

Timp de trei zile, înotătorii spectrali au rămas în apropierea petrolierului, fie că vasul accelera sau încetinea. Martorii i-au privit pe stranii însoţitori întâi cu groază, apoi doar cu uimire, când au înţeles că aceştia nu le doreau răul. Dimpotrivă, păreau decişi să vegheze asupra navei şi oamenilor de la bord. La un moment dat au depăşit petrolierul, înotând în faţa provei pentru a arăta – aşa cum s-a dovedit mai târziu – o rută ocolitoare din calea unei furtuni gata să se dezlănţuie.

Sosind în portul New Orleans, la sediul corporaţiei Cities Service, proprietara navei Waterton, căpitanul Tracy a depus un raport în care descria împrejurările morţii şi apoi reapariţiei celor doi marinari din echipajul său. Însă atât compania de transport petrolier, cât şi autorităţile portuare au desconsiderat declaraţiile sale şi ale celorlalţi martori, cerând „dovezi palpabile“. Hotărât să le obţină, Edward Tracy a pornit pe ruta de întoarcere înarmat cu o cameră fotografică.

Prima parte a călătoriei s-a desfăşurat fără vreun incident – până când petrolierul a ajuns în apele Pacificului. Acolo, într-una din nopţi, marinarul de veghe a semnalat „două forme incerte în siajul navei“. Pe măsură ce se apropiau – având o viteză mult mai mare decât petrolierul – acestea începeau să semene cu nişte înotători. Curând, înaintau paralel cu nava şi, în lumina soarelui ce tocmai răsărea, căpitanul a declanşat aparatul, realizând opt fotografii succesive. Timp de câteva ore, însoţitorii spectrali au putut fi observaţi de întregul echipaj, după care au pălit, devenind iarăşi contururi de ceaţă, tot mai difuze, până ce s-au topit în văzduh. N-au mai apărut a doua zi, ori în următoarele, nici nu le-a mai fost semnalată vreodată prezenţa în acea călătorie a vasului Waterton sau în altele.

La New Orleans, căpitanul Edward Tracy a developat filmul, apoi l-a prezentat înaintea unei comisii formate din acţionarii companiei, poliţişti şi experţi în asigurări maritime. Unul câte unul, negativele aduse drept probe au fost studiate şi respinse ca neconcludente.

Rămăsese ultimul… Directorul executiv al Cities Service l-a luat între degete, apropiindu-l de lumina lămpii. Secunde lungi l-a privit cu o atenţie concentrată ce devenea treptat stupefacţie, după care a exclamat:

– Iată-i!

Fotografiile făcute ulterior după al optulea negativ aveau să înfăţişeze într-adevăr – cu claritatea proprie instantaneelor alb-negru – doi bărbaţi înotând în imensitatea oceanului, umăr lângă umăr. Iar chipurile celor care se luptau cu valurile au fost identificate fără ezitare de rudele, prietenii sau cunoştiinţele celor decedaţi.

Erau James Coutney şi Michael Meehan.      

Cititorii pasionaţi de asemenea întâmplări petrecute la limita posibilului pot afla şi despre alte cazuri absolut şocante, adunate în volumul ECOURI DIN TENEBRE, de RODICA BRETIN, carte care se poate achiziţiona de la Editura CRUX.

Despre Rodica BRETIN

Rodica BRETIN a scris 32 articole în Revista de suspans.

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat zece volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015); „Fortăreaţa“ (2016). În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015); „Ecouri din tenebre“ (2016). A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006). A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron. Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *