Idolul de porţelan

Totul a început în 1870, când Ada Danforth şi pupila acesteia, Fanchon Moncare făceau dese călătorii pe mare între Franţa şi Statele Unite, mai precis între Marsilia şi New York.

Domnişoara Danforth spunea povestea orfanei oricui dorea să o asculte: fetiţa avea opt ani, iar părinţii ei pieriseră în incendiul ce le arsese până la temelii castelul de pe Loara. La majorat, singura lor fiică urma să moştenească un titlu nobiliar şi o avere considerabilă – însă până atunci, Ada Danforth îi era ocrotitoare şi tutore legal.

Fanchon nu se lăsa atinsă ori sărutată pe obraz şi îşi pleca repede privirea, învolburându-şi cârlionţi aurii care îi ascundeau trăsăturile – o prezenţă adorabilă şi o purtare timidă, dar de înţeles, spuneau ceilalţi pasageri, cuceriţi de farmecul micuţei aristocrate şi mişcaţi de tragedia care o lovise atât de timpuriu.

Oriunde apărea – la masă, pe puntea de promenadă unde se întâlneau privilegiaţii de la clasa întâi, ori pe coridoarele şi sălile luxoase ale transatlanticului, fetiţa era văzută mereu cu o păpuşă de porţelan în braţe, având părul la fel de blond ca al ei. Fusese ultimul dar al mamei sale, de-asta nu se despărţeau nici măcar în somn – un amănunt care umplea de lacrimi ochii doamnelor şi îi făcea pe domni să zâmbească cu înţelegere şi compasiune. Fanchon răspundea printr-o reverenţă impecabilă, apoi se îndepărta strângând posesiv păpuşa la piept, de parcă cineva ar fi vrut să i-o ia.

În clipa în care Fanchon şi Ada ajungeau în cabina lor, comedia lua sfârşit. Chipul inocent de heruvim căpăta o expresie cinică, răutăcioasă, iar „micuţa“ îi vorbea „tutorei“ sale într-un limbaj căpătat în patruzeci şi trei de ani de când îşi câştiga cu greu, periculos şi adesea umilitor existenţa – începând cu zilele în care fusese pitică la circ şi până în prezent, când practica o carieră de hoaţă şi escroacă.

Cu toate neînţelegerile, certurile şi conflictele dese, parteneriatul lor era extrem de profitabil. La New York, de câte ori trebuiau să treacă prin vamă, foloseau aceeaşi metodă infailibilă. În timp ce Ada Danforth prezenta actele şi deschidea valizele, „micuţa“ Fanchon – al cărei nume real era Estelle Richards – sălta în paşi de dans printre vameşi, cântând şi făcând piruete, în braţe cu nelipsita păpuşă. Stratagema funcţiona întotdeauna: vameşii o priveau amuzaţi şi îngăduitori, fără să le dea prin minte să o oprească.

După punctul de control, cele două femei se urcau într-un taxi cu destinaţia Chinatown, unde le aştepta Wang Lee, vechiul lor complice. Wang avea un magazin de antichităţi şi, în camera din spate, unde nu intrau decât anumiţi clienţi, din capul deşurubat al păpuşii se revărsau diamante, rubine, smaralde, turcoaze, „achiziţionate“ de pe vechiul continent.

Estelle şi Ada nu operau numai în Franţa, ci şi în Anglia, Germania, Austria, Elveţia sau Italia. Nu refuzau nici o oportunitate, nu se dădeau în lături de la nimic. Furturi, escrocherii, falsuri – nici o experienţă nu le rămăsese străină. Scenariul era simplu, eficient: domnişoara Danforth îşi scotea protejata în societate, la serate, concerte şi baluri de binefacere, unde „micuţa aristocrată“ primea, în afară de o atenţie compătimitoare, invitaţii pentru vizite pe care cele două femei se grăbeau să le onoreze – doar că o făceau la adăpostul întunericului şi, dacă şperaclele nu funcţionau, foloseau altă intrare decât uşa. Din vilele şi palatele ale căror proprietari dormeau neştiutori, vizitatoarele nocturne îşi alegeau prada: bijuterii de aur cu pietre preţioase şi, uneori, un obiect valoros care le atrăgea atenţia. Aşa se întâmplase cu păpuşa, luată de Estelle din casa unui bogat colecţionar din Roma. Ce căuta jucăria printre artefacte de artă babiloniană? Nici una dintre profesionistele furtului nu ştia destulă istorie pentru a-şi pune o asemenea întrebare. Estellei îi plăcuse atât de mult păpuşa încât, câteva zile mai târziu, şi-a vopsit părul blond ca să semene cu noua lor mascotă. Tot atunci au descoperit cum se putea demonta capul, gol pe dinăuntru, ceea ce le-a dat o idee genială: cum să treacă marfa pe sub ochii vameşilor, fără a trezi suspiciuni.

Afacerea mergea de un deceniu şi ar fi putut să continue încă ani buni, dacă nu intervenea neprevăzutul: Estelle a intrat în competiţie cu Magda Hamilton pentru afecţiunea lui Dartney Crawley, un Adonis şantajist, cartofor şi peşte – exact genul de bărbat cu trecere la femeile din lumea interlopă…

Aparent, Magda avea toate atuurile: tânără, atrăgătoare, cu un trup de zeiţă pe care şi-l punea în valoare seară de seară, ca dansatoare exotică într-un local din Chinatown. Toţi bărbaţii erau la picioarele ei – cu excepţia lui Dartney. Pasiunea lui pentru pitică era explicabilă doar…  prin magie neagră! Magdei Hamilton nu îi scăpase strania simbioză dintre Estelle şi păpuşa de porţelan. Jucărie? Mai curând un idol, o abominaţie ce ar fi trebuit aruncată în foc. Soartă pe care i-o dorea şi rivalei sale.

You shall not suffer a witch to live! – Nu trebuie să îngădui unei vrăjitoare să trăiască! Iată un crez medieval la care Magda Hamilton aderase cu convingere şi entuziasm. Însă cum, din păcate pentru ea, nu se aflau la Salem, în zilele în care acuzaţii de vrăjitorie erau imediat arşi pe rug, Magda s-a mulţumit cu ce putea. În lipsa Inchiziţiei, a apelat la o instituţie mai puţin radicală şi nu la fel de eficientă: poliţia americană.

După un nou sejur în Europa, scurtat de nerăbdarea Estellei de a-şi revedea iubitul, ea şi Ada s-au îmbarcat pe un transatlantic cu destinaţia Statele Unite, fără să ştie despre comitetul de primire ce le aştepta la New York, în umbra Statuii Libertăţii.

La vamă, Fanchon şi-a etalat întreg repertoriul de reverenţe şi piruete, menit să farmece un public care, de data asta, a rămas indiferent. Ofiţerii nu zâmbeau când le-au cerut pasagerelor să îi urmeze, nici când le-au confiscat actele şi bagajele. Fiindcă „fetiţa“ nu voia să dea drumul păpuşii, i-au smuls-o din braţe şi i-au demontat capul, cu siguranţa unora care ştiau exact ce trebuie să facă. Înăuntru, au găsit diamantele şi rubinele furate cu trei luni în urmă din seiful unei contese pariziene.

De obicei, orice arestat trecea întâi pe la secţia de poliţie, unde petrecea câteva nopţi într-o celulă comună, până când i se întocmea dosarul. Fanchon Moncare, alias Estelle Richards şi Ada Danforth au fost duse însă direct la Fortăreaţa Tombs, care în perioada aceea reprezenta echivalentul unei închisori de maximă securitate.

Ada şi Estelle nu au părăsit Tombs în timpul anchetei, nici nu au avut dreptul să primească vizite. Însă nu există ziduri îndeajuns de groase, uşi atât de bine zăvorâte ori gardieni destul de vigilenţi încât să nu treacă zvonuri, şoapte, informaţii. Estelle a aflat astfel cum duşmana ei, Magda Hamilton, fusese de două ori răsplătită: primise recompensa dată de contesă pentru recuperarea pietrelor preţioase şi se bucura de atenţiile asidue ale lui Dartney.

La proces, când acuzatele au fost aduse în sala de judecată cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, în primul rând de scaune se afla Magda, dornică să îşi savureze victoria asupra rivalei sale. Iar aşteptările nu i-au fost înşelate. Estelle Richards, care avea un cazier impresionant – printre altele, fusese prinsă de trei ori de poliţia franceză şi de cinci de cea germană, însă evadase de fiecare dată – a fost condamnată pe viaţă. Complicea sa, Ada Danforth, mai tânără şi aflată la prima arestare, a primit douăzeci de ani de închisoare.

La citirea sentinţei, Magda nu şi-a ascuns satisfacţia. Zâmbetul i s-a şters însă de pe buze când pitica s-a întors spre denunţătoarea sa şi, aţintind-o cu un deget acuzator, a rostit cu o voce solemnă, rezonantă, neaşteptat de puternică pentru trupul ei mărunt:

– Te voi ucide, Magda Hamilton. Nu ştiu când, nici cum, dar o voi face!

Condamnatele au fost escortate înapoi la Tombs, unde urmau să îşi ispăşească sentinţa, iar triumfătoarea Magda s-a căsătorit cu Dartney Crawley… care a părăsit-o după şase săptămâni pentru a-şi încerca norocul în California. Magda Crawley a rămas totuşi cu destui bani ca să ducă un trai confortabil, şi, printr-o serie de speculaţii la limita legalităţii, a reuşit să îşi mărească capitalul şi să-şi îngroape trecutul. A devenit respectabilă, o prezenţă elegantă şi strălucitoare, nelipsită de la reuniunile mondene ale societăţii newyorkeze.

Estelle şi Ada fuseseră uitate de toată lumea – până într-o dimineaţă când Magda a dat buzna într-o secţie de poliţie, unde s-a năpustit în biroul căpitanului, într-o stare de surescitare vecină cu nebunia. Avea cearcăne, o privire hăituită şi un limbaj ce ar fi trezit invidia oricărui marinar din speluncile portului.

Din vorbele amestecate cu înjurături, expresii vulgare şi lamentări, oamenii legii au aflat ce se întâmplase:

Cu o noapte înainte, un zgomot o trezise din somn. A deschis ochii şi… a văzut-o pe Estelle! Pitica o privea ameninţător din mijlocul camerei, fără să spună nimic. Purta rochia de dantelă cu volane, avea buclele blonde aranjate cu grijă, iar la piept strângea afurisita de păpuşă!… Magda încremenise de spaimă, încercând să se convingă că dormea, visa, avea un coşmar. Apoi a ţipat şi sunetul propriului glas a dezmeticit-o. A sărit jos din pat şi din trei paşi a fost în baie, încuindu-se pe dinăuntru. S-a ghemuit pe podea, lângă cadă şi a rămas acolo, tremurând, tot restul nopţii. În zori, când a îndrăznit să deschidă uşa, în dormitor nu era nimeni.

La sfârşit, femeia se sufoca de revoltă. Cum de o lăsaseră pe vrăjitoare să evadeze? De ce nu o preveniseră? Pentru ce plătea taxe dacă autorităţile nu vegheau asupra sa? Şi cum a reuşit pitica să ia înapoi idolul de porţelan? Ultima oară îl văzuse în sala de judecată, printre dovezile de pe masa acuzării!

Când, pe un ton ultimativ şi isteric, Magda a cerut protecţia autorităţilor până ce micul monstru va fi iarăşi prins şi întemniţat, poliţiştii au schimbat priviri semnificative. La ordinul căpitanului, unul dintre ei a părăsit biroul; s-a întors după câteva clipe cu un exemplar din „NewYork Sun“ din ziua precedentă.

A despăturit ziarul, punând sub ochii femeii ştirea de la pagina patru:

„Estelle Ridley, alias Fanchon, hoaţă şi escroacă notorie, care îşi ispăşea sentinţa la Tombs a fost găsită moartă în celula ei. Ar putea fi vorba de o sinucidere, însă directorul închisorii refuză să dea amănunte.“

Magda nu avea nevoie să afle mai mult. După ce a ieşit de la poliţie la fel de furtunos cum venise, s-a aruncat într-un taxi care a dus-o la birourile agenţiei Transatlantic Travels. Acolo şi-a rezervat o cabină pe prima navă de pasageri cu destinaţia  Europa şi, văzându-se cu biletul în mână, a răsuflat uşurată. Exista însă o problemă: vaporul pleca abia a doua zi.

Ce să facă până atunci?

Cum gândul de a se întoarce acasă îi dădea fiori reci, şi-a anunţat menajera să îi facă bagajele, apoi a decis să îşi petreacă ultimele ore pe pământ american la unul dintre localurile unde lucrase odinioară. Şi-a chemat vechii prieteni, întotdeauna disponibili la mâncare şi băutură pe gratis.

Treptat, vinul, muzica şi glumele au izbutit să îi alunge dispoziţia sumbră. Spre seară, petrecerea devenea tot mai animată şi Magda s-a pomenit râzând şi vorbind cu însufleţire în timp ce schimba partenerii de dans la fel de des cum golea paharele. După câteva sticle de şampanie, lumea îi apărea în culori promiţătoare şi uitase cu totul de temerile absurde şi spaima dinainte.

Pe la miezul nopţii, prietenii, la fel de beţi ca şi ea, au lăsat-o în pragul casei. S-au uitat cum, după câteva încercări nereuşite a izbutit să descuie, s-a întors să le facă cu mâna, apoi a dispărut în holul întunecat.

Dimineaţa, majordomul şi menajera au găsit valizele pregătite pentru călătoria în Europa în hol, neatinse, aşa cum le lăsaseră.

Magda Crawley nu avea să plece nicăieri – în ziua aceea ori în alta…

Zăcea în pat, inertă, cu urme de zgârieturi pe tot trupul, de parcă s-ar fi luptat cu un agresor care o atacase în timp ce dormea. Avea ochii aproape ieşiţi din orbite, gura plină de sânge închegat, iar agonia sfârşitului îi împietrise trăsăturile într-o mască a terorii.

După cum avea să constate medicul legist, gâtlejul îi era sfârtecat pe dinăuntru de un obiect băgat pe gură şi împins spre esofag cu o forţă sălbatică; fusese apoi scos brusc, iar victima lăsată să moară înecată în propriul sânge.

Poliţia nu a descoperit niciodată arma crimei. Doar câteva fire de păr, lipite de cerul gurii şi limba Magdei, de un blond auriu, identice cu cele de pe capul păpuşii pe care anchetatorii nu au mai găsit-o în cutia cu dovezi din depozitul Tribunalului.

Fanchon îşi luase, poate, idolul de porţelan cu ea, pentru a o ajuta să treacă de Ultima Vamă

Despre Rodica BRETIN

Rodica BRETIN a scris 23 articole în Revista de suspans.

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat zece volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015); „Fortăreaţa“ (2016). În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015); „Ecouri din tenebre“ (2016). A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006). A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron. Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *