Amintiri incendiare

Rodica BretinÎn clipa în care a văzut clădirea impunătoare, construită în stil Nouvelle France, Paul Fortier a fost sigur că găsise căminul ideal pentru familia sa. Vechiul edificiu din Montreal (disponibil la un preţ incredibil de mic pentru starea sa de conservare) promitea confort şi siguranţă scriitorului canadian aflat în căutarea unei oaze de linişte.

Până atunci lucrurile merseseră bine pentru Paul. Deşi era la debutul carierei, primul său roman, „Fields of Amaranth“ („Câmpiile din Amaranth“) a avut un succes neaşteptat. Lucra acum la o nouă carte, spera el, tot un best-seller… Iar în afară de reuşita literară, Paul avea o tânără soţie foarte atrăgătoare şi o fiică de cinci ani care moştenise frumuseţea mamei.

Denisei Fortier îi plăcea noua lor reşedinţă – însă cu unele rezerve. După ce au cumpărat-o, în 1905, a început să se întrebe dacă nu cumva se grăbiseră. Ar fi trebuit, poate, ca Paul să îi cerceteze istoria, căci, pe măsură ce se împrietenea cu familiile vecine, Denise descoperea tot mai multe amănunte neliniştitoare, ori de-a dreptul terifiante despre proprietatea pe care o achiziţionaseră. Până când, într-o zi, a aflat întreg adevărul: casa unde locuiau fusese, cu un secol în urmă, scena unor crime odioase despre care scriseseră toate ziarele din Montreal.

Construită în 1805 ca un centru de detenţie pentru orfanii violenţi, respinşi de alte orfelinate, clădirea fusese distrusă aproape în întregime de un incendiu devastator, provocat de doi dintre băieţi. Aceştia l-au înjunghiat pe director, după care au violat-o şi ucis-o pe soţia acestuia. Deşi minori (unul avea doisprezece, altul paisprezece ani), datorită circumstanţelor oribile ale crimelor, băieţii au fost condamnaţi la moarte şi spânzuraţi.

Renovată şi modernizată, clădirea a devenit ulterior teatrul unor incidente sucesive: incendii, omoruri, sinucideri inexplicabile. Proprietarii, oaspeţii, personalul semnalau prezenţa aşa-numitelor „globuri reci“ – sfere de aer îngheţat care migrau dintr-o încăpere într-alta…

Alarmată, Denise i-a relatat lui Paul ce aflase, încercând să îl convingă să se mute. Însă pragmaticul autor de romane realiste nu îi împărtăşea temerile şi îngrijorarea, iar insistenţa cu care încerca să-l facă să renunţe la căminul visurilor sale ajunsese să îl irite. Atitudinea lui de a ignora sau ironiza „folclorul citadin“ a devenit repede agasare, ameninţând să se transforme în ostilitate.

Denise a apelat atunci la ajutorul confesorului ei. Acesta a ascultat-o până la capăt, însă când i s-a cerut să exorcizeze casa, a sfătuit-o să mai aştepte, asigurând-o că timpul limpezeşte înţelesuri ascunse şi rezolvă crize ce par insurmontabile… Chipul preotului exprima înţelegere şi compasiune, însă glasul îi trăda un scepticism pe care Denise îl simţise de atâtea ori la Paul. Ascunzându-şi dezamăgirea, s-a întors în locuinţa pe care ajunsese să o deteste, cu sentimentul că, foarte curând, avea să se întâmple ceva ireparabil, o nenorocire pe care nu va găsi puterea să o înfrunte.

Într-o seară de septembrie, Paul a venit acasă devreme, acuzând o migrenă puternică. La cină a băut un pahar după altul, într-o dispoziţie sumbră, iar orice cuvânt sau gest al soţiei sale îl scoteau din sărite. La rândul ei, Denise se simţea ca o coardă întinsă la limită…

Tensiunea crescândă dintre maturi s-a transmis imediat Giselei: fetiţa era neobişnuit de tăcută, uitându-se de la unul la altul cu ochi mari, speriaţi. Apoi s-a ghemuit într-un colţ, gata să izbucnească în plâns, până ce mama ei a luat-o în braţe şi a dus-o la culcare.

A aşezat-o în pat, iar când s-a aplecat să o învelească cu pătura, Gisele a apucat-o de mână.

– Mami, hai să plecăm de aici!

Denise a mângâiat-o pe obraz, încercând să zâmbească.

– De ce spui asta?

– Globurile reci… Tata nu crede că sunt adevărate, dar am simţit unul lângă mine în pat, noaptea trecută. M-am trezit şi… era frig, atât de frig încât îmi clănţăneau dinţii… Am vrut să strig, să te chem şi n-am putut. Cineva îmi apăsa gura şi-apoi…

Stăpânindu-şi panica, Denise şi-a sărutat fiica pe frunte.

– A fost doar un vis urât, draga mea.

Sunt ultimele cuvinte pe care Gisele Fortier le-a auzit rostite de mama ei.

În noaptea aceea, fetiţa s-a sculat din somn – în plin coşmar. Oroarea a început cu mirosul de ars şi fumul sufocant ce umpleau întreaga casă. Gisele a sărit din pat, năpustindu-se pe coridor. Ajunsă în faţa dormitorului părinţilor a deschis uşa şi a încremenit în prag: covorul, draperiile, mobila ardeau cu flăcări mari – dar nu asta o îngrozise.

Trupul nemişcat al tatălui zăcea pe podea, cu o foarfecă înfiptă în gât. În pat, mama ei se zbătea sub doi băieţi mânjiţi cu funingine, care îi sfâşiau râzând cămaşa de noapte. Apoi, în vreme ce unul îi încleşta gâtul, strângând până ce chipul Denisei s-a învineţit, celălalt şi-a înfipt unghiile în pântecele femeii…

Gisele a ieşit în goană din casă şi a rămas în stradă, urlând după ajutor. Când poliţia, alertată de vecini, a ajuns în dormitorul soţilor Fortier, totul se schimbase.

În casă nu erau nici intruşi, nici urme de incendiu; doar un strat de funingine aşternut pe parchet, pe covoare, chiar şi pe pereţi. Pe podea, zăceau cadavrul lui Paul şi trupul inert al Denisei – încă vie. Era plină de vânătăi, dâre negre, zgârieturi adânci şi cruste de sânge închegat. Avea urme de muşcături, obrajii tumefiaţi de lovituri, buzele şi o ureche sfârtecate cu dinţii. La spital s-a constatat că toate coastele îi erau rupte şi un picior dislocat din şold.

Concluzia anchetei? Între soţii Fortier avusese loc o ceartă aprinsă, cu urmări tragice. Gisele şi-a văzut mama bătută cu sălbăticie, apoi ucigându-i tatăl în autoapărare. Ceea ce povestise autorităţilor rămânea o închipuire, menită să ascundă refuzul realităţii.

„Amintirile false“ erau o teorie mult vehiculată printre psihologii de la începutul secolului XX… Create de subconştient ca să disimuleze un eveniment a cărui acceptare ar fi provocat martorului daune psihice ireparabile, „amintirile-paravan“ reprezentau o alternativă preferabilă realităţii.

O altercaţie între părinţi, degenerând în violenţe şi crimă era într-adevăr o imagine traumatizantă pentru Gisele. Încercarea de a uita, de a eluda adevărul ar fi fost firească, de înţeles. Dar de ce să îl înlocuiască cu ceva atât de straniu? De ce să fabrice un scenariu mai cumplit chiar decât „realitatea“? Ce era mai greu de suportat pentru fetiţa de cinci ani – o ceartă între părinţi sau doi agresori necunoscuţi omorându-i tatăl, apoi violându-i şi torturându-i mama? Iar dacă viziunea Giselei era falsă, cum puteau fi explicate urmele de funingine de pe trupul Denisei şi din cameră? Şi cum a fost posibil ca martora să îi descrie exact pe cei doi băieţi executaţi cu un secol înainte?

Denise Fortier nu a putut să confirme ori să nege varianta fiicei sale. Dusă la spital în comă, a murit după trei zile, fără să îşi mai recapete luciditatea.

Gisele a ajuns în grija bunicilor, care locuiau în Seattle (statul Washington – SUA). Datorită sfârşitului tragic al ultimilor proprietari, casa familiei Fortier nu şi-a găsit alt cumpărător, nici nu a putut fi închiriată.

A rămas nelocuită până în 1916, când un alt incendiu a mistuit-o până la temelii.

Despre Rodica BRETIN

Rodica BRETIN a scris 32 articole în Revista de suspans.

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat zece volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015); „Fortăreaţa“ (2016). În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015); „Ecouri din tenebre“ (2016). A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006). A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron. Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *