Otrăvuri, pistoale, junghere, dălţi de spart gheaţa

Într-una dintre schiţele mele, Asasina umflă potul (inclusă în volumul Anchetele unui detectiv singur), un personaj, poliţistul Miron Stratilat, afirmă peremptoriu:

„— Ştrumfilor, se adresă partenerul meu celor mai tineri din secţie care îl urmăreau cu gurile căscate de li se vedeau amigdalele inflamate de băutura rece, ascultaţi la mandea: o damă nu-i în stare de o crimă comisă cu bestialitate. Muierile preferă fineţurile, ceva otravă strecurată într-o poşircă de-o bea omul ca să mai uite de necazuri, o mânuire de puşcoci sau o ejectare pe fereastră a cuiva care le calcă pe bătături. Dar nu pun mâna pe jungher. Dacă ar vedea cum gâlgâie sosul de tomate dintr-un muşteriu, le-ar apuca bâţul şi s-ar da de-a rostogolul cu ochii peste cap. Şi mai e o chestie: puţine madame se bagă la omor în serie, o excepţie e speriata aia de Lucrezia Borgia. Ele se mulţumesc să aibă un singur client pe conştiinţă şi pe urmă dârdâie toată viaţa ca nu cumva să le prindă careva şi să le bage la mititica.”

Armele pe care le folosesc ucigaşii dezvăluie multe despre firea lor contorsionată. Nu ni-l putem închipui pe sadicul criminal în serie din Dragonul roşu, de Thomas Harris, punând cu grijă de farmacist cianură într-un tort şi aşteptându-i efectele zâmbind sardonic, nu ni-l putem imagina pe meticulosul medic din Esenţa răului omorând la grămadă sătenii dintr-un sat suedez.

Şi continuă, după ce-şi trage sufletul:

„— Uite, acum, de pildă, avem un caz de ucigaş în serie. Patru gagii au dat colţul, cineva le-a dat cep cu un pumnal sau cu un cuţit de i-a făcut strecurători de supă. Din start le scoatem pe pipiţe din rândurile suspecţilor; după cum v-am spus, ele nu omoară cu şişul. În Basic Instinct – l-aţi văzut, ştrumfilor? – era una care sfredelea cu o daltă de spart gheaţa. Aiurea în tramvai! N-au destulă forţă  ca să ia Wassermann-ul pe cuţit. Aşa că noi trebuie să ne concentrăm să găbjim un gagiu. Are careva destul fosfor în bibilică să spună cam cum ar trebui să arate suspectul nostru?”

Elucidarea cazului îl contrazice, însă, pe Miron Stratilat; în schiţa respectivă, o femeie este autoarea unor crime în serie. Dar şi alte scrieri cu suspans nu-i dau dreptate eroului meu.

Pe una dintre ele o aminteşte chiar el – Basic Instinct de Joe Eszterhas, în care fascinanta Catherine Tramell descrie în cărţi de mare succes propriile ei experienţe de asasină cu o daltă de spart gheaţa.

De fapt, acest instrument a făcut o lungă carieră în genul mystery&thriller. O întâlnim, în special, în romanele americanilor; de pildă, la Raymond Chandler. Mari consumatori de whisky, locuitorii de peste Ocean aveau nevoie să răcească licoarea cu ajutorul unor cuburi obţinute, într-o vreme, prin fărâmarea unor blocuri de gheaţă cu această unealtă specială. Fiind la îndemână, ea a intrat apoi şi în dotarea unor ucigaşi.

Iar doamnele care au la activ mai multe asasinate nu sunt chiar atât de rare în viaţa de toate zilele (Lucrezia Borgia, contesa Elisabeta Bathory, Vera Renczi – aceasta din urmă a otrăvit peste 35 de oameni în anii ’30). În zilele noastre, poliţia germană a oferit o recompensă de 300 000 de euro pentru prinderea unei femei acuzate de jafuri şi crime.

Prin urmare, prezenţa lor şi în spaţiul narativ pare justificată şi alungă prejudecata că sexul slab ar avea o sensibilitate care le-ar împiedica să recidiveze după ce au comis un act criminal.

De pildă, în Codul lui Iisus de Michael Cordy este prezentată o femeie-ucigaş în serie, pregătită asiduu, încă din copilărie, pentru a deveni o veritabilă maşină de ucis.

Dar nu vreau să polemizez cu eroul meu, mai ales că la sfârşitul cazului pe care l-a investigat a recunoscut că s-a pripit în tragerea unor concluzii, deoarece „damele e cu surprize”.

După cum se ştie, în Biblie descoperim prima armă a crimei menţionată în istoria omenirii. Este vorba despre piatra pe care a folosit-o Cain pentru a curma viaţa fratelui său Abel. Nu se precizează dacă aceasta a fost aruncată sau a fost vorba de o izbitură directă, fiind ţinută în mână.

De atunci, arsenalul periculos al ucigaşilor reali s-a diversificat în mod substanţial. Scriitorii n-au rămas mai prejos şi cărţile lor le-au înregistrat, uneori autorii inventând tipuri de arme la care nimeni nu s-ar fi gândit că ar putea deveni instrumente aducătoare de moarte.

Un inventar al lor este imposibil de făcut. Totuşi, să amintim câteva.

Spionul din celebrul roman Prin urechile acului de Ken Follett ucide cu un stilet – de aceea primeşte porecla „Die Nadel”.

La Fred Vargas, în Omul cu cercurile albastre, întâlnim un alt modus operandi – asasinul taie beregata victimelor.

Eroinei din Sora de Rosamund Lupton i se taie venele cu un cuţit de bucătărie scump, de firmă, după ce a fost adormită cu stupefiante.

Criminalul lui Arne Dahl din Misterioso trage de la mică distanţă două gloanţe în capul victimelor sale.

În Ultimul testament, de Philip Le Roy, patru persoane de la spitalul din Fairbanks, Alaska, sunt împuşcate.

Ann Cleeves, în Negru de corb, propune o altă variantă – în cartea sa o adolescentă este găsită strangulată în nămeţii de pe un câmp.

Până şi o banală bâtă de baseball poate deveni un obiect ucigaş în multe romane – de pildă, în Al patrulea…, de Kjell Ola. Desigur, în literatura americană a fost o adevărată modă folosirea ei, baseball-ul fiind sport naţional.

În Zece negri mititei, de Agatha Christie, avem de-a face cu asasinate comise cu ajutorul cianurii, revolverului, a unui obiect contondent, a unei toporişti… Unul dintre personaje este aruncat de pe o stâncă – foarte convenabil, nu rămâne nicio urmă a utilizării unei arme.

Arthur Bishop, ucigaşul plătit din Mecanicul, de Lewis John Carlino, apelează la diverse stratageme atent elaborate pentru a-şi îndeplini misiunile – cuiva îi provoacă un infarct creând în jurul lui o atmosferă de teroare, altcuiva îi aruncă în aer locuinţa şi-l face zob pe proprietar, sau montează o încărcătură explozivă sub o maşină.

Câteodată, metodele pe care le folosesc asasinii sunt de-a dreptul macabre, pentru aceasta având nevoie de arme neobişnuite.

Să luăm ca exemplu Strada şobolanilor, de Francois Forestier, a cărui acţiune se petrece în arondismentul 18 din Paris. Victime sunt doi bărbaţi şi o femeie cărora li s-au decupat rotulele cu fierăstrăul electric, iar palmele li s-au tăiat de la încheietura pumnului.

Justiţiarii lui Adam Creed oferă scene la fel de terifiante. Unei femei i se frâng falangele, braţele, tibiile, femurele, fiind lăsată să moară în chinuri groaznice, un bărbat este tras în ţeapă, iar altuia i se taie testiculele şi i se îndeasă în locul globilor oculari scoşi.

O moarte în chinuri atroce are şi un personaj din Sala crimelor, de P.D. James; este stropit cu benzină şi i se dă foc.

În Omul din Beijing, de Hening Mankell, un fotograf descoperă într-un sat suedez părăginit 19 trupuri măcelărite.

Alteori, crimele sunt mascate în accidente, ca în Reclama ucigaşă, de Dorothy L. Sayers, în care un advertiser moare alunecând, chipurile, pe o scară de fier abruptă.

De o moarte suspectă are parte şi o tânără vestită în industria de modelling din Chemarea cucului, de Robert Galbratih (sub acest nume se ascunde creatoarea lui Harry Potter, J.K. Rowling). Ea cade de la balconul apartamentului său. S-a sinucis, a fost un vertij sau cineva a împins-o de la înălţime, în stradă?

În Moarte într-o ţară străină, de Donna Leon, de-abia la autopsie se constată că un cadavru al unui bărbat descoperit la un debarcader din Veneţia nu este al unui beţiv înecat, ci al cuiva care a primit o lovitură măiastră de cuţit.

Ingeniozitatea criminalului în serie din Esenţa răului, de Greg Iles, n-are egal – el inoculează cancer victimelor sale, astfel încât moartea lor să fie atribuită unor cauze naturale.

Tot unei cauze naturale i se atribuie omorârea unor locuitori din New York, în romanul Pelerinul, de William Bayer. Un şoim atacă din înălţimi cu o ferocitate inexplicabilă. Da, dar pasărea a fost special dresată pentru a asasina, devenind o armă cumplită.

Şi aşa ajungem la criminalul dement din Codul blestemat al lui Adam Blake, care plănuise un atentat de proporţii asupra Manhattanului, vizând omorârea unui milion de locuitori.

Un coupe-papier, o rangă, o secure, o statuetă, un ciocan, un presse-papier, un vătrai, o şurubelniţă, un baston se pot transforma în obiecte letale în mâinile unor sceleraţi. O dereglare de frâne ale unei maşini… Un colet exploziv, aşa cum trimitea Ted Kaszcinsky… Scrisori în plicuri cu antrax… Sau, pur şi simplu, folosirea forţei fizice… Imaginaţia criminalilor este inepuizabilă.

Armele pe care le folosesc ucigaşii dezvăluie multe despre firea lor contorsionată. Nu ni-l putem închipui pe sadicul criminal în serie din Dragonul roşu, de Thomas Harris,  punând cu grijă de farmacist cianură într-un tort şi aşteptându-i efectele zâmbind sardonic, nu ni-l putem imagina pe meticulosul medic din Esenţa răului omorând la grămadă sătenii dintr-un sat suedez.

Unii recurg la pistoale şi la puşti pentru a pune o distanţă între ei şi victime. Glumind amar, putem spune că au o pudoare a omorului împinsă până la sfiiciune. Sau le e frică să fie văzuţi în acţiune – prin luneta unei puşti care expediază un glonţ de la o sută de metri, ţinta abia se întrezăreşte, dar şi ucigaşul rămâne invizibil, victima căzând secerată fără să înţeleagă ce i s-a întâmplat şi cine i-a vrut răul. Ca şi cei care omoară cu arcul, cu suliţa, lancea sau cu sarbacana, relaţia între călău şi victimă seamănă cu aceea dintre vânător şi vânat. Prădătorul ia urma unei prăzi, îi supraveghează mişcările cu multă răbdare şi-şi dezlănţuie atacul la momentul oportun.

Şi otrava acţionează fără ca utilizatorii ei să trebuiască să fie neapărat de faţă – o strecori într-o bomboană (Cutia de bomboane otrăvite, de Anthony Berkeley) pe care cel vizat o va consuma cu deliciu la un moment dat. Un astfel de omor trebuie plănuit cu grijă, necesită minime cunoştinţe de spiţer, o camuflare perfectă a intenţiilor, aceasta solicitând multă prefăcătorie, extraordinare talente de actor – în fond, se urmăreşte moartea cuiva apropiat, o rudă, un prieten, şi trebuie jucată o comedie pentru a nu fi bănuit. E o doză de rafinament la cei care utilizează otrăvuri pentru a elimina persoane nedorite din anturajul lor.

Alţii, însă, simt nevoia unui contact fizic, doresc să vadă de-aproape ochi măriţi de spaimă, convulsii de trupuri în agonie, să simtă sub degete carnea cuprinsă de o transpiraţie rece a celor atacaţi, să le audă implorările prin care cerşesc îndurare, să aspire mirosul fricii pe care îl exală, şi de aceea înjunghie, strangulează cu o sârmă sau sugrumă cu mâinile goale.

Mai mult, uneori mutilează cu voluptate cadavrele – un semn de dispreţ suveran faţă de fiinţa umană, o totală lipsă de empatie cu victimele pe care şi le trec la activ. Atunci află acea beţie a forţei de a dispune după voie de viaţa cuiva, având trăiri paroxistice numai de ei ştiute. Fără o putere reală în viaţa de toate zilele, ajung să se creadă Dumnezei, din moment ce decid destine şi înrâuresc cursul evenimentelor. Iar ucigaşii în serie se aleg tocmai dintre cei care doresc să mai cunoască, încă o dată, acele senzaţii de atotputernicie şi de extaz.

Doar un psihiatru ne-ar putea lămuri ce dereglări suferă creierele unor astfel de psihopaţi.

Despre George ARION

George ARION a scris 24 articole în Revista de suspans.

George ARION s-a născut la 5 aprilie 1946 la Tecuci. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti – 1970. PDG la S.C. Publicaţiile Flacăra S.A. şi Preşedintele Fundaţiei „Premiile Flacăra”. A publicat: Cărţi de poezie: Copiii lăsaţi singuri – 1979, Editura „Scrisul românesc”; Amintiri din cetatea nimănui – 1983, Editura „Cartea românească”; Traversarea – 1997, Editura Funaţiei „Premiile Flacăra”. Versuri pentru copii: Uite cine nu vorbeşte – 1997, Ediura Flacăra. Critică literară: Alexandru Philippide sau drama unicităţii – 1981, eseu, Editura Eminescu. A semnat în Flacăra cronici literare. Din 2006 susţine o rubrică de prezentare a cărţilor poliţiste în ediţia de duminică a Jurnalului naţional. Proză: Atac în bibliotecă – 1983, Editura Eminescu, reeditări în 1993 la Editura Flacăra şi în 2008 la Crime Scene Publishing; Profesionistul – 1985, Editura Eminescu; Trucaj – 1986, Editura Albatros; Pe ce picior dansaţi? - 1990, Editura Eminescu; Crimele din Barintown – 1995, Editura Flacăra; Nesfârşita zi de ieri – 1997, Editura Flacăra, reeditare sub titlul Şah la rege în 2008 la Editura Tritonic; Detectiv fără voie (integrala Andrei Mladin) – 2001, Editura All, reeditare 2008, Editura Crime Scene Publishing; Cameleonul – 2001, Editura Fundaţiei Pro, reeditare 2009, Editura Crime Scene Publishing; Anchetele unui detectiv singur – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”; Spioni în arşiţă – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”, reeditare 2010, Editura Crime Scene Publishing; Necuratul din Colga – 2004, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”; Crime sofisticate – 2009, Editura Crime Scene Publishing. Publicistică: Interviuri – 1979, Editura Eminescu; Interviuri II – 1982, Editura Eminescu; Dialogul continuă – 1988, Editua Albatros; Viaţa sub un preşedinte de regat – 1997, Editura Flacăra; O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri (1975-1999) – 1999, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”, reeditare în 2005, incluzând şi interviurile din perioada 2000-2005; Linişte! Corupţii lucrează pentru noi – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”. Film: Scenarii la filmele Enigmele se explică în zori – 1989, regia Aurel Miheleş, şi Atac în bibliotecă – 1992, regia Mircea Drăgan. Televiziune: Scenariu la serialul poliţist Detectiv fără voie (zece episoade realizate la Televiziunea Română) – 2001, regia Silviu Jicman. Operă: Autor al libretului operei În labirint – muzică Liana Alexandra. Opera a fost montată la Timişoara şi a fost prezentată în 1988 în cadrul Festivalului „George Enescu”. Teatru: Autograf – monolog dramatic, 150 de spectacole la Teatrul Naţional Bucureşti; Scena crimei – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra” (piesă poliţistă transmisă la Radio România în 2009). Vers şi muzică: CD-ul Soldat căzut din iubire – 2009; versuri – George Arion, muzica şi intepretarea – Eugen Cristea. Premii, distincţii: Premiul revistei Amfiteatru – 1970; Premiul revistei Flacăra – 1982; de trei ori Premiul Uniunii Scriitorilor (1985, 1995) – pentru romanele Profesionistul şi Crimele din Barintown, şi pentru O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri – 1999; Premiul Consiliului Ziariştilor pentru Interviuri – 1987; Premiul Constiliului Ziariştilor pentru cronici sportive – 1988; Premiul revistei Tomis – 1994; Premiul Ministerului de Interne pentru cărţile sale poliţiste – 1999 şi 2003. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cetăţean de onoare al oraşului Tecuci.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *