Argoul şi limbajul porcos

La începuturile literaturii poliţiste, crima era „cazată” cu fast în „vazele veneţiene”. Acolo se simţea ea bine, într-o ambianţă somptuoasă, artificială, astfel încât şarada pe care o propuneau autorii să aibă ştaif, să fie cât mai înconjurată de opulenţă, de grandoare. Prin urmare, în multe dintre romanele de tip Conan-Doyle sau Agatha Christie erau descrise, cu lux de amănunte, înalta societate sau alte medii sociale care aspirau la statutul ei. Reprezentanţii lor, snobi şi infatuaţi, fandosiţi, frecventau saloane, cluburi, se întreceau în politeţuri atunci când se întâlneau, se îmbrăcau elegant, consumau băuturi rafinate, nu lipseau de la spectacolele de teatru şi operă, vorbeau preţios, iar pe furiş mânuiau pistolul, pumnalul sau otrava, fiindcă – nu-i aşa? – trebuia să se facă rost de un cadavru sau mai multe, pentru a se putea ţese o poveste şi a se descâlci o enigmă.

Este o adevărată artă uzitarea cuvintelor porcoase şi a argoului în literatură. Unul dintre marii maeştri în acest domeniu este Frederik Dard. Prozele sale cu San Antonio au pus la dispoziţia lingviştilor un material de studiu excepţional.

După cum afirma Raymond Chandler, lui Dashiell Hammett îi revine meritul de a fi scos crima din vazele veneţiene şi de a-i fi dat drumul pe uliţele sordide. De fapt, sunt mai mulţi autori care au pus umărul la această acţiune benefică – printre ei, însuşi Chandler. Dintr-odată, ca printr-un miracol, a dispărut convenţionalismul întâlnit în astfel de scrieri. S.S. Van Dine stabilise şi 20 de reguli pe care trebuiau să le îndeplinească pentru a fi considerate valoroase, reguli pe care azi nu le mai respectă nimeni. Eroii au căpătat trăsăturile comune ale oamenilor obişnuiţi, devenind credibili, chiar dacă unii sunt îmbrăcaţi în haine de firmă şi conduc maşini luxoase, iar alţii arată ca nişte paria şi îşi duc traiul de pe-o zi pe alta. Iar modul lor de exprimare s-a transformat radical. Nu se mai vorbeşte clar, răspicat, pompos, cu intenţia de a avea o pronunţie cât mai corectă, ca şi cum am avea de-a face doar cu străluciţi absolvenţi de la Oxford. Se stâlcesc cuvinte, din ignoranţă se improvizează altele, nu se mai aud toate sunetele. Şi deseori se foloseşte argoul – de pildă, în româneşte la „închisoare” se spune „mititica”, „pripon”, „bulău”, la „poliţist” – „copoi”, „sticlete”, „gabor”, la „informatori” – „ciripitori”, „turnători”, la „hoţi” – „manglitori”, „şuţi”. Pegra de pretutindeni şi dintotdeauna a avut o capacitate uimitoare de a inventa un limbaj paralel, secret, prin care să poată comunica în deplină siguranţă şi astfel să se salveze din situaţii ingrate.

Evident, mulţi scriitori au fost atenţi la acest fenomen. Unul dintre primii care i-au acordat importanţă a fost Victor Hugo în Mizerabilii. Unele dintre capitolele romanului său sunt o demonstraţie de virtuozitate a folosirii unui limbaj nonconformist, înregistrând cu fineţe modul de a dialoga al borfaşilor, al asasinilor, al copiilor străzii. În comparaţie cu debordanta fantezie a acestor năpăstuiţi ai soartei, jargonul claselor avute pare mult mai sărac, fără sare şi piper.

Odată cu argoul, în romanele „hard-boiled”, „noir”, „polar”, în thrillere, şi-au făcut apariţia şi exprimările porcoase. Din dorinţa de a fi cât mai aproape de realitate, în goana după autenticitate, autorii au lăsat slobodă gura eroilor pe care i-au imaginat. Ca urmare, în unele proze, înjurăturile se succed cu cadenţa rafalelor de mitralieră. Organele genitale, actul sexual sau cel al defecaţiei sunt pomenite cu o evlavie care te înmărmureşte, ca semne ale atenţiei cu care, chipurile, este scrutată lumea înconjurătoare. Deseori, însă, această aglomerare de cuvinte vulgare este complet gratuită şi provoacă greaţa. Mai mult, uniformizează vorbirea personajelor. Nu la fel înjură un manager general al unei corporaţii, un barman sau un şofer de taxi. Şi deseori sudălmile lor provoacă perplexitate, fiindcă nu se justifică şi n-au niciun haz. Nu oricine poate folosi cu şarm expresiile triviale. Nu pot să uit ce mi-a spus odată Fănuş Neagu într-un interviu: „Eu am făcut din înjurătură floare la butonieră.”

La noi, în perioada comunistă, sudălmile sau argoul apăreau rar în paginile cărţilor. Noi trăiam într-o societate perfectă, aseptică, în care nimeni nu îndrăznea să folosească vorbe deşucheate, murdare. Şi acum mă mir cum am păcălit cenzura care mi-a lăsat în Atac în bibliotecă (1983) multe pasaje scrise în argou.

După 1990, eliberarea cuvintelor din chingile unei supravegheri samavolnice i-a determinat pe unii scriitori să facă abuz de încărcarea textelor lor cu un balast licenţios. Talentul precar al unora dintre ei i-a determinat să apeleze la formulări scabroase numai din dorinţa de a atrage atenţia asupra lor, doar din impulsul de a şoca. Rezultatul este, însă, un fiasco total. Ei devin semnatarii unor colecţii de vulgarităţi care provoacă scârba cititorului, nu o emoţie estetică.

În câteva rânduri am avut posibilitatea de a-i asculta pe diverşi indivizi din lumea interlopă. A fost o adevărată plăcere să-i aud pe unii dintre ei când se certau, când se împăcau, când puneau la cale vreo „schemă”. Aveau umor, imaginau rapid replici savuroase al căror înţeles nu-l desluşeam „din prima”, şi înjurau mai puţin decât s-ar putea crede, iar când o făceau, stârneau râsul prin felul meşteşugit în care combinau cuvinte licenţioase. Propoziţiile, frazele lor erau mici capodopere literare, de care nu sunt capabili autorii care se mulţumesc doar să presare înjurături banale în textele lor.

Este o adevărată artă uzitarea cuvintelor porcoase şi a argoului în literatură. Unul dintre marii maeştri în acest domeniu este Frederik Dard. Prozele sale cu San Antonio au pus la dispoziţia lingviştilor un material de studiu excepţional.

În încheiere vreau să-l amintesc pe George Astaloş care, într-un interviu pe care mi l-a acordat, mi-a povestit pe scurt Mizerabilii într-o manieră care m-a făcut să râd în hohote: „Domne, omu’ dăduse cu zoru’, fusese băgat la bulău şi dat la demolări, că dacă nu era nea Jean Cric să pună umăru’, băiatu’ o mierlea sub dărâmături. Şi nea Jean s-a dus la caraliu şi i-a spus: «Şase coţi am avut, şase-am făcut, m-am roit.» Da’ caraliu’ nici n-a mişcat: «Mai stai matale şase coţi, că ţi-ai pilit fierul.» La care nea Jean n-a vrut s-asculte şi s-a făcut strigoi. A sărit gardu’, a luat-o pe câmp, a intrat în pădure, s-a întâlnit cu puştiu’, i-a palmat francu’, a intrat în sat, a tras la popă (om cu stare) şi popa i-a dat să glojdească, să dea cu soiu şi dimineaţa nea Jean n-a făcut decât o voltă şi i-a speriat argintăria.” Textul integral poate fi citit în cartea mea O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, Editura Fundaţia „Premiile Flacăra”, 2005.

Limbajul trivial este folosit şi în literatura aşa-zis serioasă. În cele mai multe cazuri, cel puţin la noi, efectele sunt şi mai dezastruoase decât în literatura cu suspans…

Despre George ARION

George ARION a scris 25 articole în Revista de suspans.

George ARION s-a născut la 5 aprilie 1946 la Tecuci. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti – 1970. PDG la S.C. Publicaţiile Flacăra S.A. şi Preşedintele Fundaţiei „Premiile Flacăra”. A publicat: Cărţi de poezie: Copiii lăsaţi singuri – 1979, Editura „Scrisul românesc”; Amintiri din cetatea nimănui – 1983, Editura „Cartea românească”; Traversarea – 1997, Editura Funaţiei „Premiile Flacăra”. Versuri pentru copii: Uite cine nu vorbeşte – 1997, Ediura Flacăra. Critică literară: Alexandru Philippide sau drama unicităţii – 1981, eseu, Editura Eminescu. A semnat în Flacăra cronici literare. Din 2006 susţine o rubrică de prezentare a cărţilor poliţiste în ediţia de duminică a Jurnalului naţional. Proză: Atac în bibliotecă – 1983, Editura Eminescu, reeditări în 1993 la Editura Flacăra şi în 2008 la Crime Scene Publishing; Profesionistul – 1985, Editura Eminescu; Trucaj – 1986, Editura Albatros; Pe ce picior dansaţi? – 1990, Editura Eminescu; Crimele din Barintown – 1995, Editura Flacăra; Nesfârşita zi de ieri – 1997, Editura Flacăra, reeditare sub titlul Şah la rege în 2008 la Editura Tritonic; Detectiv fără voie (integrala Andrei Mladin) – 2001, Editura All, reeditare 2008, Editura Crime Scene Publishing; Cameleonul – 2001, Editura Fundaţiei Pro, reeditare 2009, Editura Crime Scene Publishing; Anchetele unui detectiv singur – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”; Spioni în arşiţă – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”, reeditare 2010, Editura Crime Scene Publishing; Necuratul din Colga – 2004, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”; Crime sofisticate – 2009, Editura Crime Scene Publishing. Publicistică: Interviuri – 1979, Editura Eminescu; Interviuri II – 1982, Editura Eminescu; Dialogul continuă – 1988, Editua Albatros; Viaţa sub un preşedinte de regat – 1997, Editura Flacăra; O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri (1975-1999) – 1999, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”, reeditare în 2005, incluzând şi interviurile din perioada 2000-2005; Linişte! Corupţii lucrează pentru noi – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra”. Film: Scenarii la filmele Enigmele se explică în zori – 1989, regia Aurel Miheleş, şi Atac în bibliotecă – 1992, regia Mircea Drăgan. Televiziune: Scenariu la serialul poliţist Detectiv fără voie (zece episoade realizate la Televiziunea Română) – 2001, regia Silviu Jicman. Operă: Autor al libretului operei În labirint – muzică Liana Alexandra. Opera a fost montată la Timişoara şi a fost prezentată în 1988 în cadrul Festivalului „George Enescu”. Teatru: Autograf – monolog dramatic, 150 de spectacole la Teatrul Naţional Bucureşti; Scena crimei – 2003, Editura Fundaţiei „Premiile Flacăra” (piesă poliţistă transmisă la Radio România în 2009). Vers şi muzică: CD-ul Soldat căzut din iubire – 2009; versuri – George Arion, muzica şi intepretarea – Eugen Cristea. Premii, distincţii: Premiul revistei Amfiteatru – 1970; Premiul revistei Flacăra – 1982; de trei ori Premiul Uniunii Scriitorilor (1985, 1995) – pentru romanele Profesionistul şi Crimele din Barintown, şi pentru O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri – 1999; Premiul Consiliului Ziariştilor pentru Interviuri – 1987; Premiul Constiliului Ziariştilor pentru cronici sportive – 1988; Premiul revistei Tomis – 1994; Premiul Ministerului de Interne pentru cărţile sale poliţiste – 1999 şi 2003. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cetăţean de onoare al oraşului Tecuci.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *