Despre scris

Foarte multe întrebări pe care le-am primit în ultimul timp pendulează în jurul activității scrisului, și apoi în jurul obiectului frumos și aparent dezirabil care rezultă în urma lui – cartea. Cum scrii o carte? Ce te inspiră? Asculți muzică în timp ce scrii? Când știi că ți-a ieșit o pagină reușită? Te împotmolești? Știi de la început cum se va termina? Personajele sunt luate din realitate? Scrii dimineața, la prânz sau seara? Câte ore pe zi? Cu cafea sau fără? Cu alcool sau fără? Cum tot e vară, iar temele așa-zis serioase nu mă mai tentează câtuși de puțin, o să vă fac două-trei confesiuni despre scris, din perspectiva mea.

Întâi și-întâi, nu cred că a fi scriitor e o meserie ca oricare alta. Adică este, la modul că scriitorul care își respectă munca trebuie să fie profesionist, să se ia în serios și să-și ia și cititorul foarte în serios; și el trebuie să fie recompensat pentru munca lui, chiar dacă o face din pasiune și nu poate trăi fără scris. Nu este însă o meserie ca oricare, fiindcă nu decizi într-o bună zi că ți-ar plăcea să fii scriitor, așa cum decizi că ți-ar plăcea să fii zugrav, dansatoare la bară sau astronaut. Dacă ți-a trecut prin minte că ar fi interesantă meseria de scriitor, dar mai ai și alte variante de “joburi”, e destul de clar: nu vei fi scriitor, sau, cel puțin, nu unul adevărat. Nu hotărârea de a deveni scriitor vine prima – mai întâi vine scrisul, restul e o consecință.

Scriitorii buni scriu despre ei înșiși, chiar și atunci când ne înfățișează chipuri care par opusul celor proprii. Un scriitor autentic își cunoaște până și cele mai ascunse colțuri ale personalității.

Ca să fii scriitor nu ai nevoie de o pălărie uriașă cu subiecte, din care să tragi o dată la câțiva ani un bilețel, și acesta să fie subiectul noii cărți; ca să fii scriitor ai nevoie de obsesii, și de o enormă plăcere de a le înfățișa și celorlalți, de a le întoarce pe toate părțile, de a le răscoli, analiza, reinterpreta, mângâia, înțelege, accepta. Este esențial să îți placă să petreci mult timp doar cu tine. Un om pe care-l plictisește singurătatea nu cred că poate fi un scriitor autentic. La fel, nu cred că există scriitor bun care să nu aibă o doză de narcisism. Scrisul înseamnă introspecție, plăcerea de a reflecta la propriul sine. Privit din afară, cu superficialitate și prejudecăți, scriitorul poate să pară un tip arogant. E doar o confuzie însă. Cu cât un scriitor e mai bun, cu atât a avut parte de scufundări mai intense și mai întunecate în propriile obsesii. Și de acolo nu te întorci mereu cu zâmbetul pe buze, să zâmbești politicos publicului și să fluturi amabil din mână.

Personajele nu ți le alegi. Autorii care fac liste cu trăsături potențiale ale personajelor, din care aleg ceea ce intuiesc că ar prinde la public, care organizează ședințe în care se sfătuiesc cu editorul asupra deciziilor personajului principal, sfârșesc de cele mai multe ori prin a scrie, inevitabil, o carte proastă. Personajele autentice, care vor mișca minți și vor sfâșia inimi, nu se nasc pe hârtie. Personajele reușite nu ar putea fi altfel decât sunt – imaginează-ți numai cum ar fi ca în cartea ta preferată eroul să fie total diferit de cel de care te-ai îndrăgostit. N-ar mai fi vorba despre aceeași carte, cu siguranță. Personajele care rămân în mintea cititorului mult timp după ce a terminat cartea sunt cele care au petrecut o bună bucată de vreme închise în mintea autorului, torturându-l, provocându-i coșmaruri noaptea și manii iritante ziua. Ele ies pe hârtie abia atunci când scriitorul simte că trebuie să le elibereze din propria-i minte, deoarece conviețuirea cu ele a devenit imposibilă.

În ceea ce privește programul de scris, sunt autori care scriu respectând un program fix, și autori care se lasă cu totul în voia inspirației. Sunt autori care scriu numai între anumite ore, și autori care lasă să treacă luni bune fără a mai deschide cărțile deja începute și, când apare ceea ce ei numesc inspirație, recuperează rapid, scriind fără epuizare zile în șir. În timp ce prima categorie, cea a autorilor care scriu după un program fix, te duce cu gândul la scriitorul profesionist, cea de-a doua îți evocă mai degrabă imaginea artistului romantic care aude “voci” (și, da, scrisul e în mare parte despre aceste voci pe care le auzi constant în capul tău).

Scriitorii buni nu se inspiră aproape niciodată din cărți și atât. Scriitorii buni nu iau poveștile altora, decât atunci când simt că ar putea la fel de bine să fie ale lor, și când simt că ei le-ar face mai vii decât posesorii lor de drept. Scriitorii buni scriu despre ei înșiși, chiar și atunci când ne înfățișează chipuri care par opusul celor proprii. Un scriitor autentic își cunoaște până și cele mai ascunse colțuri ale personalității. Un astfel de scriitor trăiește intens, are o pasiune pentru a cunoaște ceea ce-l înconjoară și are un defect: compară întotdeauna lumea cu imaginea lui despre ea. O carte se poate naște tocmai din rezultatul suprapunerii dintre lumea așa cum o văd ceilalți și lumea din capul scriitorului.

Poate că pare tentantă imaginea pe care i-am conturat-o scriitorului până aici, dar nu trebuie uitat că există un preț pentru orice, deci și pentru scris. În adolescență credeam că scrisul înseamnă izolare și, într-un fel, trudă și plictis, prin urmare eram convinsă că scriitorul interesant alternează perioadele de trăit intens (cele în mijlocul lumii “adevărate”) cu cele în care trudește pe manuscris, singur, uitat și ostenit. Greșeam, firește. Pentru un scriitor, perioadele de scris sunt cele mai intense cu putință. Pauzele, săptămânile sau lunile în care se rupe de scris, abia ele sunt plictisitoare, fade, lipsite de sens și bucurie. Așadar, scrisul îi cere acel preț inevitabil pe care trăitul intens i-l cere oricărei ființe umane. O carte publicată îl lasă pe autor mai sărac și îl duce mai aproape de sfârșitul care înseamnă exorcizarea tuturor obsesiilor.

Despre Cristina NEMEROVSCHI

Cristina NEMEROVSCHI a scris 16 articole în Revista de suspans.

Supranumită de critici „rebela literaturii române de azi”, licenţiată în filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul „Sânge satanic”. Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public, fiind reeditată doar câteva luni mai târziu. În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără şi inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referinţe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, şi a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliştii Premiers Romans En Lecture. Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, „Pervertirea”, a apărut în 2012 la editura Herg Benet. Cartea a fost supusă controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fiind întrerupte, temele romanului fiind considerate “imorale, violente şi indecente”. „Ani cu alcool şi sex” este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, o continuare la Sânge satanic, apărând în noiembrie 2012, la editura Herg Benet. În 2013, în colecţia Cărţile Arven a Editurii Herg Benet apare „nymphette_dark99”; cartea este reeditată doar câteva luni mai târziu. În acelaşi an apare şi cea de-a treia ediţie a romanului Sânge satanic. În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuţiile avute cu cititorii săi şi fragmente din interviuri acordate de la debut şi până în prezent, intitulat „Ce facem cu România? – Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi”. Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât şi internaţionale.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *