Ce este o controversă?

Am văzut probabil cu toţii că românii prind, în ultima vreme, locuri fruntaşe în diferite topuri ale „ruşinicii”. Populaţia care foloseşte cele mai mici cantităţi de săpun şi pastă de dinţi, oamenii care citesc cele mai puţine cărţi dintre locuitorii ţărilor europene, oameni care atunci când aud de contracepţie se gândesc că e vreun nou fel fiţos de mâncare vegană… Fireşte, poţi spune că astea sunt minciuni, că totul este o conspiraţie la nivel mondial pusă la cale de masoni, care vor să terfelească sufletul imaculat al patriei noastre. Sau poţi accepta lucid şi resemnat că asta este realitatea.

Din nefericire, există aspecte chiar şi mai tragice decât cele enumerate mai sus. Bunăoară, din ce în ce mai mulţi români folosesc în exprimarea curentă cuvinte al căror înţeles le este complet străin, noţiuni pe care nu şi le-au însuşit la timp sau nume proprii prinse din zbor, fiindcă ele par să dea bine. Aşa se face că avem personaje care cred că frigida este „ca o combină frigorifică, da’ mai mică”, apolinicul este „apometre d-ălea nemţeşti, aşea”, iar ultima carte citită este „poiezii de Mihai Creangă”. Una dintre aceste noţiuni folosite fără a fi înţelese, dar din ce în ce mai prezentă în vocabularul românilor, este odioasa „controversă”.

Dacă într-o dimineaţă, lovit de o atroce mahmureală, Gicu, responsabilul cu adunatul frunzelor uscate de pe străzile urbei, îşi dă seama că el este mult mai inteligent decât Einstein, şi nu pregetă să facă această descoperire cunoscută colegilor săi de suferinţă, cu care împarte pe brânci o halbă de bere în care a presărat sare, un român de bună credinţă ar concluziona inevitabil că, aşa stând lucrurile, Albert Einstein a devenit, dintr-odată, un personaj istoric din cale-afară de controversat. Pentru că, nu-i aşa?, Gicu i-a pus la îndoială inteligenţa.

Pentru românul obişnuit, „controversă” este absolut orice lucru care are potenţialul de-a naşte un scandal, de orice tip ar fi el. Aşadar, dacă o familie de romi trece pe uliţa satului cărând după ea un sac de cartofi prins cu sârmă, un câine legat cu sfoară şi doi copii desculţi în spatele convoiului, iar bătrâna care stă de la primul cântat al cocoşului pe băncuţa de la poartă le sugerează că ar trebui să meargă copiii în faţa cartofilor, fiindcă Dumnezeu a creat după chipul şi asemănarea lui omul, nu cartoful, un spectator ar putea conchide că, desigur, aici avem de-a face cu o controversă. Există, bineînţeles, şi cazuri mult mai ilare decât exemplul cu copiii romi. Dacă într-o dimineaţă, lovit de o atroce mahmureală, Gicu, responsabilul cu adunatul frunzelor uscate de pe străzile urbei, îşi dă seama că el este mult mai inteligent decât Einstein, şi nu pregetă să facă această descoperire cunoscută colegilor săi de suferinţă, cu care împarte pe brânci o halbă de bere în care a presărat sare, un român de bună credinţă ar concluziona inevitabil că, aşa stând lucrurile, Albert Einstein a devenit, dintr-odată, un personaj istoric din cale-afară de controversat. Pentru că, nu-i aşa?, Gicu i-a pus la îndoială inteligenţa. Nu contează cărţile scrise de Einstein şi teoriile sale demonstrate – şi Gicu e om şi părerea lui contează, că doar de aia am scăpat de comunişti, lovi-i-ar strechea.  Fireşte, toată nebunia cu „controversa” a fost inoculată românului de către tabloide; e suficient ca o doamnă cu părul creţ şi patru copii, deranjată că îi fierbe greu fasolea pentru iahnie, să lase un mesaj în secţiunea de comentarii a unui tabloid în care să informeze poporul că diva despre care se discută are o moralitate îndoielnică. După ce comentariul doamnei cu iahnia a fost aprobat, dispare absolut orice dubiu – diva este şi va rămâne pentru totdeauna o controversată.

Ce este însă, în realitate, controversa? Dex-ul ne spune că este „o discuţie în contradictoriu asupra unei probleme de principiu”. Ce frapează la această definiţie, dincolo de trăsătura de contradicţie? „Problemă de principiu”, desigur. Evident, acum unele voci ar putea spune că inteligenţa lui Gicu, comparată cu cea a lui Einstein, este o problemă de principiu. La fel, tot de principiu vorbim când susţinem că oamenii ar trebui să meargă înaintea cartofilor. Dar a pune o problemă de principiu presupune, în mod esenţial, ca mai înainte să înţelegem exact principiul pe care-l discutăm. Să înţelegem ce susţinem şi de ce. Să învăţăm să ne aranjăm ideile în mod logic, curat, structurat. Să luăm lecţii, dacă e cazul, despre cum se construieşte un argument. Să înţelegem şi contraargumentele, ba chiar, dacă ne stă în putere, să le anticipăm şi să ne gândim cum le vom combate. Sau, vorba aia – „dacă nu, nu”. Uneori, cea mai bună şi mai sigură soluţie e să taci, în primul rând pentru tine.

A înţelege un principiu este cu totul altceva decât a ne ghida după cazurile particulare. Când nu poţi merge dincolo de învelişul lucrurilor, trebuie să te resemnezi cu faptul că nu vei putea purta niciodată o discuţie în contradictoriu reală. Nu poţi argumenta şi demonstra ceva ce nu înţelegi. Pentru a convinge pe cineva că ai dreptate într-o anumită problemă, este absolut obligatoriu să înţelegi mai întâi problema.

Nu, controversa nu apare atunci când tu, Gicu, nu eşti de acord cu cineva care susţine ceva. Când tu, Gicu, nu eşti de acord cu ceva, nu înseamnă că avem o controversă; înseamnă doar că-l avem pe Gicu, care nu e de acord cu ceva. Dacă Gicu ar fi capabil să identifice corect problema, să propună propria lui variantă, să explice ce ar trebui modificat… da, poate că atunci am putea avea un sâmbure de controversă. Dar, probabil, Gicu n-ar mai fi Gicu.

Cel mai nedrept şi ridicol mi se pare cazul în care eticheta de controversă se aplică nu problemelor, ci oamenilor, sau, mai corect spus, artiştilor. Nu cred că, dacă lui Gicu nu-i place zâmbetul unul actor sau al unui realizator de emisiuni TV, respectivul om ar trebui automat să fie blagoslovit cu eticheta de personaj controversat. Cred că un personaj este cu adevărat controversat atunci când poţi aduce argumente solide atât pro, cât şi contra, atunci când ambele poziţii sunt raţionale, documentate şi dovedesc o bună înţelegere a subiectului. La o primă vedere, singurele personaje istorice cu adevărat controversate care îmi vin acum în minte sunt Iisus şi Hitler.

Să zicem, de pildă, că se descoperă o piesă excelentă a trupei Deep Purple, din perioada de început a activităţii ei muzicale. Piesa este postată pe YouTube, face milioane de afişări, sute de mii de like-uri, fanii discută aplicat în jurul piesei respective, integrând-o în întreaga discografie a trupei, se fac comparaţii etc. Pe acel link de YouTube ajung din întâmplare şi şase manelişti români, căutând o înregistrare cu amicul lor care s-a îmbătat de revelion şi a vomitat pe iPhone-ul primit cadou. Bineînţeles, cei şase manelişti români vor fi oripilaţi de melodia trupei Deep Purple, lăsând comentarii supărate: „Ce-s satanismele astea, frateeee?!”, după trei secunde de la apăsarea butonului de play. Fiindcă, nu-i aşa?, nu trebuie să asculţi un cântec ca să-ţi dai seama că nu-ţi place, e suficient să vezi hainele solistului. Toate ca toate, acum apare adevărata controversă – sunt de ajuns cei şase manelişti, care n-au nicio treabă cu piesa respectivă, pentru a concluziona ca Deep Purple este o trupă controversată? Aici românul se separă de restul lumii civilizate. În timp ce aceasta din urmă va râde de ghiduşia afirmaţiei că maneliştii ar fi de ajuns pentru a controversa o trupă deja clasică, românul va spune că, evident, cei şase sunt suficienţi, ce, nu-s şi ei oameni? Şi doar se ştie, orice om are dreptul la o părere.

Despre Cristina NEMEROVSCHI

Cristina NEMEROVSCHI a scris 16 articole în Revista de suspans.

Supranumită de critici „rebela literaturii române de azi”, licenţiată în filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul „Sânge satanic”. Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public, fiind reeditată doar câteva luni mai târziu. În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără şi inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referinţe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, şi a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliştii Premiers Romans En Lecture. Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, „Pervertirea”, a apărut în 2012 la editura Herg Benet. Cartea a fost supusă controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fiind întrerupte, temele romanului fiind considerate “imorale, violente şi indecente”. „Ani cu alcool şi sex” este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, o continuare la Sânge satanic, apărând în noiembrie 2012, la editura Herg Benet. În 2013, în colecţia Cărţile Arven a Editurii Herg Benet apare „nymphette_dark99”; cartea este reeditată doar câteva luni mai târziu. În acelaşi an apare şi cea de-a treia ediţie a romanului Sânge satanic. În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuţiile avute cu cititorii săi şi fragmente din interviuri acordate de la debut şi până în prezent, intitulat „Ce facem cu România? – Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi”. Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât şi internaţionale.

Print Friendly

Un comentariu

  1. Isus, Hitler si Gigi Becali ca si el poate fi controversat. Ca a facut si rau si bine si nu se stie din care mai mult, maica !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *