Avocatul şi justiţiarul

E vorba, adică, despre dreptate.

Cam ca în toate filmele americane. Chiar şi în cele în care nu apar, cu ostentaţie, drapele cu dungi şi stele sau steme cu vulturul…

S-a nimerit să văd în decurs de 12 de ore două filme care au la bază două romane scrise de doi mari autori de thrillere. La cinema, proaspătul lansat Jack Reacher, la care românii noştri au simţit nevoia să mai adauge un fel de subtitlu: Un glonţ la ţintă – o exprimare cam simpluţă şi după părerea mea inutilă, film având la bază romanul One Shot, apărut în 2005, al nouălea din seria Jack Reacher, semnată de Lee Child.

Ce concluzie să trag de aici? Că avem nevoie de scriitori? Scriitori care au poveşti de spus… Devin patetic. Şi se apropie revelionul.

Despre autor, câteva vorbe: s-a născut în Coventry, Marea Britanie, în 1954, a avut o bursă la acelaşi liceu pe care l-a absolvit şi J.R.R. Tolkien, alege Facultatea de Drept şi, după o perioadă lungă de activităţi… televizoristice ca angajat la Granada Television în Manchester, apoi prin propria companie de producţie, este îndepărtat (concediat!) în 1995, la 40 de ani…

Se apucă de scris şi în 1997 apare primul roman din viitoarea serie Jack Reacher, Killing Floor. Este premiat şi romanul devine imediat un bestseller. Aşa începe nebunia… ajunsă acum la al… 18-lea volum, planificat pentru 2013.

Pe site-ul oficial – www.leechild.com – autorul declară că are trei case: un apartament în Manhattan, o căsuţă în sudul Franţei şi… fuzelajul avionului în care se află în drum spre una dintre celelalte două… No comment!

În România au fost editate câteva romane, împărţite între Humanitas (Capcana Margrave, Evadare imposibilă, Să nu greşeşti), care a întrerupt din nefericire seria de thriller & mystery (acolo unde apăruse un alt monstru sacru – Lawrence Block!) şi Litera (Ancheta, 2012 după originalul The Affair, 2011) Nu mi se pare că a făcut prea multe valuri la noi, deşi romanele sunt bine scrise şi pentru cei care doresc o anchetă cu multe răsturnări de situaţie, adrenalină, dar şi umor, Lee Child are reţeta cu proporţiile ideale.

Asta-i viaţa…

Cât despre film şi Tom Cruise, aş zice că am avut o surpriză plăcută. Deşi e băiatul rău şi sexy ca şi în seria Misiune: Imposibilă, pare un personaj mai uman şi mai cuprins de fiorul inteligenţei, iar nu doar de aburii adrenalinei. Şi aici bate şi împuşcă, dar mai are loc şi de o deducţie logică, de conversaţii, de umor. Având ca parteneră în anchetă o avocată blondă, fiica unui DA (procuror districtual, după sistemul american), reuşeşte să nu ofere nici măcar un sărut pasional… Mare lucru pentru un film de Hollywood.

Aşadar, atenţie la imagine şi la dialog. Cât despre personajul principal, el se prezintă cam aşa:

My name is Jack Reacher. No middle name, no address. I’ve got a rule: People mess with me at their own risk.

De la justiţiarul singuratic, greu de prins, de apucat şi de găsit, sărim spre avocatul de succes din LA.

The Lincoln Lawyer a apărut ca roman în 2005 (Ce coincidenţă: One Shot – tot în 2005 apar; se pare că a fost un an bun pentru ecranizări!), fiind primul din seria de 4 romane (până acum!) cu Michey Haller, purtând semnătura lui Michael Connelly. Scriitorul american cunoscut – nu la noi, evident! – pentru seria (ajunsă la volumul 18) Harry Bosch… LAPD detective Hieronymous (aka Harry) Bosch is a loner and a nighthawk.

Filmul, cu acelaşi titlu de mai sus, în engleză, şi cu o traducere oarecum convenabilă, Avocatul din limuzină, a fost lansat în 2011.

Poate pentru că l-am văzut acasă la televizor, nu mi s-a părut atât de bun sau, ca să fiu mai exact, atât de complet ca cel realizat după cartea lui Child, şi totuşi Matthew McConaughey este convingător şi, bineînţeles, are alături a altă blondă – Marisa Tomei, nu numai DA, ci şi fostă nevastă. O adevărată încurcătură….

Tot aşa: mai puţine gloanţe şi mai mult creier.

Cum spuneam la început, dreptatea învinge.

Nu contează întotdeauna prin ce mijloace…

Şi mă gândesc acum la Taken 2, văzut tot la cinema, acum vreo 2 luni. Un film cu scenariu original. Deci nu o ecranizare. Multe împuşcături, alergătură pe acoperişurile din Istanbul. Un film OK. Şi atât.

Ce concluzie să trag de aici?

Că avem nevoie de scriitori? Scriitori care au poveşti de spus… Devin patetic. Şi se apropie revelionul.

Pe curând, dragii mei.

— • —

PS. Şi tot în perioada asta mă lupt cu un crime nordic, un volum al doamnei Marklund. Nu ştiu de ce, dar avansez foarte greu. Multe personaje, parcă totul e gri, murdar şi tragic… După lunile mele în Danemarca, experienţa îmi zice că nu e chiar aşa. Iar Suedia e la o aruncătură de băţ, peste strâmtoarea Oresund. (Care, apropo, în română înseamnă Strâmtoarea… banilor!) După cât de luminoase sunt casele şi după cât de bogaţi sunt americanii – exagerând evident, parcă şi nordicii cam exagerează cu varianta inversă – Noir. Nu cumva e doar marketing? Fel de anti-exotism, anti-zile însorite… E drept că pe acolo cam tot plouă… şi plouă, dar parcă oamenii mai şi zâmbesc. Scuze, poate că nu am ajuns eu la final, unde va apărea şi optimismul sau fericirea.¶

— • —

PS 2. Dacă aş face un top 3 (personal, desigur) al nordicilor ar fi cam aşa:

1. Yrsa Sigurdardottir

2. Anne Holt

3. Jo Nesbo.

Mister Stieg nu se pune. Pentru că nu are decât trilogia, el este aparte.¶

— • —

PS 3. La mulţi ani şi la multe cărţi citite.¶

Despre Bogdan HRIB

Bogdan HRIB a scris 17 articole în Revista de suspans.

Bogdan Hrib (1966) este jurnalist şi editor. A publicat fotoreportaje şi anchete la începutul anilor 90, apoi în 1993 a fondat Editura Tritonic. A ţinut prelegeri despre fotojurnalism şi despre editarea de carte. În prezent este consilier editorial la Revista Flacăra. Este autorul a patru romane avându-l ca protagonist pe Stelian Munteanu, un fost jurnalist forţat să se adapteze unor situaţii noi. Acestea sunt: "Filiera grecească", "Blestemul manuscrisului", scris în colaborare cu Răzvan Dolea, "Somalia, mon amour", scris în colaborare cu Sofia Matei şi "Ucideţi generalul". În 2012 publică un nou roman, "Ultima fotografie", independent de seria Stelian Munteanu, la Editura Cartea Românească.

Print Friendly, PDF & Email

5 Comentarii

  1. La multi ani si dvs.! Si sa vina “Doamna Ministru” cat mai repede!

    Apropo de nordici, topul meu ar fi urmatorul:
    1. Jo Nesbo
    2. Arne Dahl (pacat ca seria Inter Crime s-a oprit la nr. 2!)
    3. Leif Davidsen

  2. Eheee, o să încercăm să o repornim.
    Da, dar Leif e un fel de danezo-spaniol… Nu prea scrie ca ceilalți nordici.
    La mulți ani și dvs.
    PATIMILE DOAMNEI MINISTRU sunt în facere…

    • Asa este, “Ingerul pazitor al fratelui meu” nu seamana ca scriitura cu ceea ce scriu cei mai multi dintre nordici. Dar nici Jo Nesbo nu scrie ca Lisa Marklund! Mai important, zic eu, e ca va aparea “Fotografia lui Lime”.
      Iar daca Stelian Munteanu mai intarzie, voi citi intre timp “Ultima fotografie”.

  3. Vă invit la…ULTIMA FOTOGRAFIE… Sunteți prin București pe 30 ianuarie? Am o levtură publică…
    Iar despre Marklund… una mi-a ajuns.

    • Multumesc pentru invitatie! In principiu sunt in Bucuresti dar pana pe 30.01 mai e ceva timp si pot aparea modificari de program. Daca voi putea, voi veni cu placere.
      P.S. Cred ca m-ati convins s-o scot pe Liza Marklund din biblioteca, sa fac loc pentru noutati. Si eu am citit destul de greu “Explozii la Stockholm” (in urma cu vreo 2 ani) dar mi-am tot zis sa-i mai dau o sansa. Dar nu cred ca mai are rosrt, sunt multe alte carti bune care asteapta sa fie citite.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *