Întunericul meu

Data trecută am promis că vă voi spune despre ce este vorba în această rubricuță. Întru o mai bună lămurire a domniilor voastre voi aşterne în cele ce urmează câteva cuvinte despre mine şi al meu Exorcizat.

În general nu îmi plac regulile într-ale scrisului, aşa cum detest de altfel orice formă de îngrădire a creativităţii. Există totuşi o idee de bază pe care o îmbrăţişez şi urmez – scrie despre ce ştii. Pentru mine această poruncă echivalează cu – scrie despre ceea ce eşti, în toate formele posibile, spiritual sau material, imaginaţie sau realitate. Nu contează că nu ţi s-a întâmplat, ai gândit-o – face parte din tine, că vrei sau nu, că-ţi face plăcere au ba. Unele idei îţi intră în minte cu sau fără voia ta. Şi rămân acolo pentru totdeauna.

Undeva în mine există o fărâmă de trecut pe care o numesc – Întunericul meu. O perioadă care m-a luat şi a dat cu mine de toţi pereţii până ce m-a spart în bucăţi mici şi care mai apoi a luat bucăţile de pe jos şi le-a aranjat altfel, într-un alt eu. Nu mai bun, nu mai rău, doar cumva diferit.

În 2012 am început lucrul la primul meu roman. Simţeam o nevoie reală, dureroasă, aproape fizică, de a scoate anumite lucruri din mine, de a-mi exprima şi poate explica într-un fel amintiri sau trăiri din trecut. Simţeam nevoia de a scrie cu adevărat, de a smulge părţi dinăuntrul meu şi de a le pune acolo, în faţa ochilor, de a le privi detaşat şi implicat în acelaşi timp faţă de acele găuri negre din mintea şi sufletul meu. Simţeam această nevoie, dar nu o conştientizam, iar dorinţa creştea şi, odată cu ea, furia, frustrarea, senzaţia de neîmplinire. Senzaţia că există ceva ce trebuie să fac şi acel ceva se chinuieşte undeva în mine, dar e prea adânc pierdut în străfunduri, iar strigătul lui se pierde undeva printre tenebre.

Într-o zi am citit un interviu mai vechi cu Rawi Hage, autorul romanelor Jocul lui De Niro şi Gândacul, câştigător, printre altele, al celebrului premiu IMPAC Dublin. Una dintre întrebări suna aşa –  În Jocul lui De Niro spuneţi prin vocea personajului George: «Camerele de tortură se află înăuntrul nostru». A fost scrierea Gândacului un fel de terapie pentru dvs? V-aţi exorcizat demonii scriindu-l?”

Pentru mine acea întrebare a reprezentat răspunsul. Începutul. Trebuia să scriu. Aveam titlul cărţii. Ştiam de unde să plec, despre ce urma să scriu.

Exista întuneric în fiecare dintre noi. Deseori preferăm să-l ignorăm, să-l băgăm sub preş sau să-l încuiem în cea mai tainică pivniţă a sufletului şi să ne spunem – nu e acolo – şi uneori mlădiţele răului se răsucesc în noi pe nesimţite şi ne sufocă spiritul până la ofilire. Alteori îl observăm şi ne luptăm cu el sau, mai rar, îl acceptăm ca fiind parte din noi. Câteodată o parte din acel întuneric ne părăseşte, dar doar o parte, niciodată întru totul. Esenţa rămâne întotdeauna. Nimeni nu se schimbă cu adevărat.

Undeva în mine există o fărâmă de trecut pe care o numesc – Întunericul meu. O perioadă care m-a luat şi a dat cu mine de toţi pereţii până ce m-a spart în bucăţi mici şi care mai apoi a luat bucăţile de pe jos şi le-a aranjat altfel, într-un alt eu. Nu mai bun, nu mai rău, doar cumva diferit. Doi ani foarte lungi. Zile de izolare, zile de mâncat pâine cu pâine şi zile de adunat mărunţişul de prin buzunare, zile îmbibate de disperare, de frică şi furie, alienare şi durere şi, mai presus de toate, de singurătate. Au fost cele mai singuratice zile ale mele. Şi cele mai pline de speranţă. Această perioadă a reprezentat sursa de inspiraţie, punctul de plecare pentru scrierea romanului. Au fost zile în care au crescut demoni înăuntrul meu. I-am luat şi le-am dat o formă, un chip, un suflet. Un nume. Exorcizat.

Tortura psihologică are câte un chip pentru fiecare dintre noi. Uneori există trăsături comune, alteori masca ta e mai schimonosită decât a mea, dar nimeni nu-ţi poate purta masca sau înţelege cu adevărat durerea. Ca şi romanul, rubrica aceasta este despre întunericul din noi şi din jurul nostru, aşa cum îl văd eu, cel puţin. Şi despre puţină umanitate. Despre scris, despre viaţă. Lumina se revelează cu adevărat doar atunci când străbate întunericul cel mai dens.

Despre Radu GĂVAN

Radu GĂVAN a scris 12 articole în Revista de suspans.

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. A publicat povestiri și articole în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Catchy și Arts United. Exorcizat, romanul său de debut, a fost publicat în 2014 la editura Herg Benet. În 2015 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, „Mircea Ciobanu“. A fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente și RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. În 2016 a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski pentru cel de-al doilea său roman, Neverland.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Tebuie sa te pierzi…ca sa te regasesti!

    dualitate,renastere,manifestare,Daimon,super!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *