Supereroul din umbră

Aproape oricine știe cine este Hulk, monstrul care poate fi explicat printr-o mutație epigenetică care permite transformarea doctorului Bruce Banner în omul verde și extrem de puternic, aproape de neoprit, cu pantalonii pe măsura potrivită de fiecare dată. Să nu uităm nici de binecunoscutul Bruce Wayne, un american miliardar în dolari, afemeiat, filantrop și industrialist, care are ca ideal justiția absolută, fără compromisuri. Din 1940 încoace, Batman apără cu succes orașul ficțional Gotham de toți răufăcătorii și mințile diabolice care tulbură liniștea uriașei urbe, personajul întruchipat de Batman primind de la an la an noi provocări și teste, noi cunoștiințe științifice și tot mai mulți bani și adepți, printre care și subsemnatul. Dar există cu adevărat supereroi? Există cu adevărat supraoameni care au salvat lumea noastră de la potop?

În mai toate filmele americane, protagonistul principal este eroul ales de popor să salveze situația, iar de obicei eroul vine la pachet cu mușchi pe măsură, iar inteligența și șansa sunt mereu de partea sa. Ca de fiecare dată însă, realitatea bate filmul.
În toamna anului 1962, un avion de spionaj a descoperit o bază a URSS-ului în Cuba, unde se credea că rușii dezvoltă rachete nucleare care ar fi putut distruge orice oraș de pe teritoriul american. La scurt timp după această teribilă descoperire, președintele american John F. Kennedy a participat la un discurs televizat în care le-a cerut sovieticilor să își retragă tot arsenalul, în caz contrar, americanii urmând să riposteze cu un atac nuclear. După o întrunire a președintelui Kennedy cu toți consilierii săi pe probleme militare, diplomatice și politice, grup cunoscut sub denumirea de ExCom, s-a decis instituirea unei carantine navale pentru a bloca aprovizionarea cu materiale și mașini de luptă. Astfel, aproape toate vasele sovietice care puteau transporta încărcături militare fie s-au întors din drum, fie și-au modificat cursul. Excepția a făcut-o un singur petrolier sovietic, petrolierul numit București, care a fost lăsat sa treacă prin blocadă întrucât nu reprezenta un pericol.

În timp ce jocurile politice dintre Nikita Hrușciov și John F. Kennedy se desfășurau cu încordare, după ce un alt avion spion american fusese doborât în Cuba și pilotul ucis, se stabilise ca submarinele sovietice descoperite să fie somate să iasă la suprafață prin detonarea grenadelor antisubmarine de antrenament, așa numitele PDC (practice depth charges), deoarece nu se știa dacă sistemul de comunicare subacvatic american este compatibil cu cel sovietic. Deși Moscova fusese anunțată prin mass-media de metoda mai puțin convențională aleasă de americani, se pare că nu toți comandanții fuseseră la rândul lor atenționați, astfel încât ofițerii de pe submarinul B-59 nu cunoșteau procedura. Comandantul Valentin Savitsky nu reușise să comunice cu Moscova de peste 24 de ore, întrucât la ora stabilită pentru comunicare fusese nevoit să scufunde submarinul la apariția unor avioane americane, iar situația de la bordul submersibilului era dezastruoasă: sistemul de ventilație era la pământ, temperaturile din interior variau între 45-60 de grade, punând la încercare sănătatea membrilor echipajului. Alături de echipajul format din 78 de persoane, la bordul submarinului se afla și o echipă de specialiști în interceptarea și analizarea mesajelor americane, precum și adjunctul comandantului flotilei de submarine, comandantul Vasili Alexandrovici Arhipov, egal în grad cu căpitanul, însă fără drept de decizie asupra navei. Arhipov se născuse în 1926 într-un mic orășel din apropierea Moscovei și se remarcase pe perioada celui de-al doilea război mondial, participând în diverse campanii către sfârșitul războiului având rolul de căutător de mine subacvatice. Submarinul fiind interceptat de americani, a fost supus aceluiași tratament cu grenade PDC, însă comandantul Savitsky, obosit după mai multe zile extrem de solicitante, cu nervii întinși la maxim, i-a poruncit ofițerului care se ocupa de torpila nucleară să o pregătească, justificând decizia sa prin faptul că nu dorea să facă de râs marina URSS. Temperatura ridicată din submarin, navă creată pentru temperaturile arctice și nu pentru acele ape, bubuiturile care cutremurau pereții navei, orele pierdute de membrii echipajului, care după ce își terminau îndatoririle rămâneau cu privirea fixă într-un punct ore în șir, lipsa comunicării cu Moscova, toate acestea trădau un eventual dezastru. Americanii nu aveau nici cea mai mică idee că la bordul acelui submarin focosul nuclear al bombei avea puterea încărcăturii de la Hiroshima. Căpitanul se simțea pierdut, de aceea a început să urle că războiul începuse deja, iar ei au datoria să scufunde toate navele inamice, chiar și cu propria lor viață. Dacă Savitsky ar fi trimis torpila asupra unei nave americane, atunci cu siguranță s-ar fi declanșat un cumul de evenimente care ar fi condus la un adevărat măcel. Însă, ca un înger păzitor, a apărut în scenă Arhipov, care i-a argumentat căpitanului faptul că nu pot avea certitudinea că deasupra a început războiul, întrucât americanii ar fi încercat să îi distrugă cu bombe nucleare de mare adâncime și nu ar fi tras salve de avertisment în jurul unui submarin descoperit. Se spune că a început o ceartă, dar că până la urmă căpitanul s-a lăsat înduplecat, deși primise un vot de încredere din partea ofițerului politic de la bordul navei. Înregistrările oficiale privind discuția dintre Arhipov și Savitsky nu sunt date încă publicității, așa că deocamdată nu se știe cu siguranță cum a decurs confruntarea dintre cei doi. Cert este că atât soția acestuia cât și Ryurik Ketov, un alt căpitan de submarin, au depus mărturie că Vasili le-a povestit înainte să moară întâmplarea. Ambii l-au prezentat pe Vasili ca fiid un om de încredere, tăcut și liniștit și care nu ar fi avut nimic de câtigat de pe urma fabricării unor informații de acest gen. Cu un an înainte de criza rachetelor, era ofițer pe submarinul K-19 când sistemul de răcire al reactorului nuclear cedase, iar fără un sistem de back-up, căpitanul a alcătuit o echipă de voluntari care să repare sistemul, printre care și Arhipov. Douăzeci și doi de membri ai echipajului aveau să moară în următorii doi ani din cauza expunerii la radiații și se crede că și moartea ulterioară a eroului, în urma cancerului de rinichi, ar fi fost un efect târziu al aceleiași expuneri.

Submarinul a ieșit la suprafață și membrii săi au aflat cu stupoare că erau înconjurați de patru distrugătoare americane și că mai multe elicoptere, cu reflectoarele pornite, survolau zona. O oră mai târziu, Moscova a ordonat căpitanului Savitsky să se retragă în apropiere de Insulele Bermuda.

Criza rachetelor din Cuba a fost cel mai periculos punct al Războiului Rece, iar orice mișcare greșită ar fi putut provoca un alt război mondial, un război nuclear de anihilare totală. Vasili Arhipov prin acțiunile sale a salvat întreaga lume. Atât eu, cât și tu, cât și cei care se vor mai naște de acum înainte, îi datorăm viața noastră acestui om. Adevărul despre extraordinarele sale fapte a ieșit la iveală abia la 40 de ani de la incident, în 2002, mult prea târziu după moartea sa, dar prin exemplul său ne este întărită ideea că au existat și poate vor mai exista individualități veritabile, puternice, care pot altera istoria prezentului cu scopul prezervării unității vieții și a sufletului omenirii.

Despre Cătălin Lupu

Cătălin Lupu a scris 13 articole în Revista de suspans.

Am publicat texte în revistele: Dincoace de pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Helion Online, Galileo Online. Apărut în volum de versuri cu: Adolescent de-a gata (2007); Antologia Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Când omul descoperă tăcerea și focul (2013), Antologia Conexiuni (2014). Sunt un fan împătimit al povestirilor ciudate și al ficțiunii.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *