A.R. DELEANU: „De când l-am cunoscut pe îmblânzitor, nu mă mai tem de nimic. Da’ chiar de nimic”

Flavius Ardelean e braşovean. N-are încă 30 de ani (da’ nici mult până acolo). A studiat în oraşul natal la un liceu nemţesc, după care a plecat la Cluj-Napoca pentru a face studii europene. În Germania, la Ludwigsburg, a urmat un masterat de managementul cultural, iar apoi, în Marea Britanie, la Oxford, a mai urmat unul, de management editorial. Venit acasă, s-a angajat în „industria” editorială autohtonă, unde activează şi acum zi lumină.
În 2006 a debutat, ca Eminescu, în revista Familia. Cu poezie şi proză. Nu, nu Ioan Moldovan, redactorul-şef al publicaţiei orădene, i-a schimbat numele din Flavius Ardelean în A.R. Deleanu. Autorul a făcut-o singur ceva mai târziu, când a hotărât să lase tobele deoparte (cânta ca baterist) şi să se dedice scrisului. Cred că prima dată a semnat aşa în septembrie 2011, când îi apare în revista Suspans.ro povestirea „Vis cu furnici” (dacă mă-nşel, cer respectuos iertăciune).
A publicat de atunci romanul Îmblânzitorul apelor (Casa de Pariuri Literare, 2012), volumul de povestiri macabre Acluofobia (Herg Benet, 2013) şi a apărut cu texte în antologiile Zombii. Cartea morţilor vii (Millennium Books, 2013) şi 10+. Antologie de proză Tiuk (Tracus Arte, 2013). De asemenea, a tradus romanul Moloh de Michael K. Iwoleit, apărut în 2013 la Millennium Books.
Un tip fain şi deschis (deşi se-nchide uneori, îi trece repede), Flavius poate fi urmărit pe facebook aici. Are şi site: http://deleanu.weebly.com/.
Mai jos e cea mai recentă discuţie publică de-a noastră.

*

Mircea PRICĂJAN: Te-ai mişcat bine, Flavius. Pentru un autor care a debutat abia acum doi ani, eşti deja la a doua carte, lucrezi la a treia (tot un roman, ca prima) şi în rândul cititorilor activi eşti un nume cunoscut. Cum ţi-a ieşit pasa?

A.R. DELEANU: Mi-a ieşit prin disciplină. Stat pe scaun şi scris zilnic, altfel nu iese. Idei sunt multe, cu timpul e mai greu. Am idei pentru încă vreo patru cărţi (un roman, o colecţie de povestiri, una de nuvele şi o carte pentru copii), problema e că nu prea mai am timp. Norocul meu e că, mai nou, am găsit un loc unde pot lucra mai bine decât în ultimele luni, când abia dacă am pus câteva propoziţii pe foaie. Nu există o metodă, un secret. Singurul mister e cel legat de originea ideilor, dar e un mister de care nu mă ating. Am nevoie să fie intact. În rest, muncă fizică. Trudă ce va deveni şi mai acerbă, pentru că intenţionez să iniţiez o întreagă serie de proiecte, de la cărţi în ediţii limitate, la spectacole, visuals etc.

M.P.: Ai fost o foarte scurtă perioadă redactor-şef la revista noastră. Spune-le, te rog, şi cititorilor ce te-a făcut să accepţi şi ce te-a făcut apoi să renunţi.

A.R.D.: Am fost onorat să fac parte din echipa RdS, o echipă şi o publicaţie la care ţin foarte mult. Mi-ar fi plăcut să continui activitatea, dar am lucrat o perioadă la Nemira şi aş fi intrat în conflict de interese (cine cunoaşte povestea Suspans şi Revista de Suspans ştie despre ce vorbesc, nu intru în detalii). Acum, oricât mi-aş dori să revin, nu am timp. Abia mă pot ţine de ale mele, iar timpul devine, din ce în ce mai mult, resursa mea cea mai de preţ.

M.P.: Cu ce te ocupi acum? În CV-ul tău scrie că „activezi în domeniul editorial”. Ce înseamnă asta?

A.R.D.: Acum sunt managerul departamentului de carte digitală din cadrul librăriei online elefant.ro, lucrând alături de cel mai bun tehnoredactor din România, Victor Jalbă-Şoimaru. Am preluat atribuţiile lui Vlad Puescu şi încerc să duc mai departe proiectul dezvoltării unei pieţe pentru eBooks în România. E muncă de pionierat şi sunt mândru să fac parte din echipa asta.

M.P.: De curând ţi-ai luat diploma de master în publishing de la Oxford. Zi-ne câteva lucruri despre ce sună bine în teorie şi nu se întâmplă niciodată în practică în domeniul ăsta.

A.R.D.: Ei, sunt foarte multe lucruri care sună bine în teorie şi nu se văd în practică, în toate domeniile, cred, dar în publishing mai abitir. Aş avea nevoie de mult spaţiu de revista să fac o listă, dar nu e cazul. Oricum, de la calcularea preţurilor, până la stabilirea tirajelor, de la respectul faţă de autor, până la designul defectuos; multe se fac din burtă, mai ales la noi. La fel şi cu trecerea spre digital – toată lumea e de acord că e vitală pentru supravieţuirea pieţei, dar tot se blochează evoluţia exact în locurile în care ar trebui să se petreacă. Însă discuţia ar deveni prea repede prea tehnică, aşa că mă opresc aici.

M.P.: Ştiu că ai lucrat câteva luni bune la disertaţia de master şi că lucrarea ta analizează industria editorială restrânsă la aria cărţilor horror. În viitorul apropiat aşteptăm chiar să ne-o dai spre citire în revista noastră, într-o formă modificată spre o mai uşoară lectură profană. Ce ai aflat „şocant” în cursul scrierii ei?

A.R.D.: Şi eu sper să pregătesc ceva pentru RdS. Am analizat industria de carte horror din USA şi UK pe baza unor interviuri pe care le-am făcut prin email (Ramsey Campbell, John Ketchum, Don D’Auria etc.) şi a unor chestionare (Horror Writers Association şi British Fantasy Association). Am constatat cu stupoare că există munţi de cărţi despre filmele horror şi despre gothicul în literatură, dar nimic despre horror publishing, aşa că am fost nevoit să fac multă cercetare empirică. Am pornit de la conceputul de „câmp cultural” al lui Pierre Bourdieu şi am investigat câmpul, actorii şi procesele din horror publishing. Partea finală se ocupă de proiecţiile de viitor şi chiar au ieşit la lumina nişte lucruri foarte interesante, iar lucrarea a fost onorată cu „distinction” pentru asta. Rezultatele aş vrea însă să le divulg abia la publicare. Oricum, RdS are exclusivitate.

M.P.: Spre ce se îndreaptă literatura horror? Nu vorbesc de ţara noastră, ci de ce-ţi spune ţie intuiţia că se va întâmpla în afară.

A.R.D.: Unul dintre fenomenele majore ale industriei este self-publishing-ul, care este ca un cuţit cu două tăişuri. Controlul calităţii este şi va deveni un test major pentru industrie. În rest, fragmentare şi atomizare pe genuri cât cuprinde. Dar despre toate astea în articolul despre care vorbeam.

M.P.: N-ai făcut un secret din faptul că Stephen King te cam lasă rece. Spune-mi mai clar de ce. Şi dă-mi un contraexemplu, ca să mă lămuresc.

A.R.D.: Da, nu mă prea împac cu Stephen King. Cu toate astea uneori mă apucă dorul să îl citesc, aşa cum te apuca pofta de câte o şaorma. Cine e pentru mine? Clive Barker!

M.P.: Unde-ţi găseşti inspiraţia în zilele astea?

A.R.D.: Într-o nouă garsoniera din Grigorescu, în Bucureşti, unde trăiesc artă şi iubire (adică acelaşi lucru) zilnic. De acolo cobor în Valea Cetăţii, printre adolescentele mele adormite.

M.P.: Unde-ţi găseşti locul în zilele astea?

A.R.D.: În două minţi.

M.P.: Ce te face fericit şi ce te împinge la disperare?

A.R.D.: Sunt câteva lucruri care mă fac fericit, dar nu toate pot fi spuse în public. Dintre cele ce pot amintesc cititul. Ce mă duce la disperare? Timpul.

M.P.: Ce stare te predispune la scris? Exaltarea sau furia? Ori poate ai nevoie de echilibru ca să-ţi cântăreşti opţiunile în faţa foii de hârtie.

A.R.D.: Am nevoie de o anume stare de transă, imposibil de explicat în cuvinte, în care mă transpun înainte de scris. E departe de senzaţiile cotidiene. E meditaţie. Apoi sunt într-un echilibru perfect, în care nu mai există lumea de afară, nu prea mai exist nici eu, şi mă transform în spectator al unui spectacol care nu mai îmi aparţine.

M.P.: De ce scrii de mână?

A.R.D.: Mă aduce mai aproape de poveste, simt mâna mai tare, mă doare mai tare. Are un ritm şi o naturaleţe benefice poveştilor mele. În plus, mă obliga să lucrez mai mult, editând şi redactând şi iar editând şi iar redactând. Da, durează mai mult, dar e un preţ pe care sunt pregătit să îl plătesc.

M.P.: În ultima perioadă ai ieşit des în public. Ţi-ai depăşit tracul?

A.R.D.: Eu? Trac? Nu cred că am avut vreodată trac. Iubesc să fiu pe scenă, sunt dependent de atenţia oamenilor, îmi place să le citesc, ador să se uite la mine. Sunt un vanitos. Marea mea obsesie legată de scris a fost să fiu un scriitor izolat, dar nu mă lasă caracterul ăsta pervers. Poate cândva.

M.P.: Ai tradus anul trecut o carte din germană. Ţi-a plăcut experienţa? Ai repeta-o? În ce condiţii?

A.R.D.: Mi-a plăcut enorm. Periculos de mult, pentru că nu am voie să mă ataşez de asta. Mi-ar suge prea mult timp, pe care ar trebui să îl investesc în cărţile mele. Dar e un sentiment neaşteptat de frumos, da. Aş repeta-o, dar în contextul unui program  mai lejer. Aş traduce tot din germana, şi ceva ce să îmi placă (Meyrink, Kubin, Fallada etc.). Despre bani mai bine nu vorbim.

M.P.: Oricine te-a citit a remarcat la tine un stil aparte. În primul rând, ai renunţat total la semnul grafic al liniei de dialog. De ce? Şi când ţi-ai dat seama că asta e pentru tine? Ai de gând să mergi cu treaba asta „până în pânzele albe”?

A.R.D.: Nu, pentru că am şi renunţat deja la asta. Acluofobia foloseşte linia de dialog, la sugestia editorului meu, Alex Voicescu, şi tot ce scriu acum, la fel. Am înţeles şi am acceptat sugestia lui Alex; avea dreptate. A fost ceva ce s-a potrivit Îmblânzitorului, dar cam atât. Toată cartea s-a vrut a fi un monolog continuu, şoapte în capul cititorului.

M.P.: Îţi place să răstorni sensurile cuvintelor, să le forţezi, să inventezi termeni. Asta vine, cred eu, din latura ta poetică (pe care o ai, ştii bine). Te vezi în viitor dezvoltându-ţi înclinaţia asta sau chiar făcând trecerea spre poezie?

A.R.D.: Nu, nu pot scrie poezie. Adică pot, dar aş scrie prost, şi, dacă nu pot să o fac mai bine decât toţi, mai bine nu o fac. Îi las pe alţii. În proză e diferit, am încercat să mai reduc din poezie, dar se pare că nu pot să o elimin de tot şi am ales să îmi accept şi să îmi şlefuiesc stilul. Încă e o luptă, chiar şi la a treia carte, şi bănuiesc că va deveni din ce în ce mai greu.

M.P.: Ce te-ar putea face să renunţi definitiv la scris?

A.R.D.: Nu multe. Boli. Paralizie. Moarte. Dinastea roz.

M.P.: Care-i cea mai mare frică a ta? Acluofobia? Dacă nu, de ce n-ai început cu ea seria de culegeri de autor tematice?

A.R.D.: Înainte eram ros de frici. Mi-era frică de orice, de la ciuperci la incertitudinea mea în fata divinităţii. Dar în frunte era moartea, tronând peste toate şi peste nimic. Frică de moarte mă paraliza. Acum, de câţiva ani încoace, cred că de când l-am cunoscut pe îmblânzitor, nu mă mai tem de nimic. Da’ chiar de nimic.

M.P.: Care-i lucrul ieşit din mâna sau mintea ta de care eşti cel mai mândru?

A.R.D.: Greu de zis, dar cred că ar fi vorba despre toate personajele pe care le-am eliberat: el, ea, musafirul nepoftit, fata, fraţii, gemenele, tatăl, Ig, Max Li, bătrânul, Dragoş, administratorul, Alex, Omul cu chip de cal etc. Sunt mai reale pentru mine decât mulţi alţi oameni din jurul meu.

M.P.: Transcrie-ne aici, te rog, ultima frază pe care ai scris-o la noul roman.

A.R.D.: Un paragraf: „Lumina abia ce mângâia cerul, câţiva nori se încălecau printre crengi, şi, chiar acolo, între frunze, privirea îi căzu asupra unei pete roşi. Încă o eşarfă? tresări Lili şi se ridică în capul oaselor. Sări din pat şi fugi la geam, deschise fereastra şi inima îi fu pe neaşteptate înjunghiată de spaimă: nu, nu era o nouă eşarfă roşie, nu era nici măcar o eşarfă şi parcă nu era nici măcar roşie. Era mai degrabă un vişiniu închis, roşu amestecându-se cu negru, sângele cu blană,  pentru că ce era atârnat de cracă, exact în locul în care găsise eşarfa, era un buchet de şobolani morţi, evisceraţi, legaţi cu un şiret de piele într-un mănuchi de carne şi păr. Singura urmă de viaţă în acea natură moartă era o muscă ce sugea din leşurile zdrobite, iar ochii şobolanilor, negri şi perfect sferici, priveau goi în gol spre cerul ce se deschidea către o nouă zi.”

M.P.: Mersi mult, Flavius! Fie s-ai timp pentru toate proiectele şi dispoziţia necesară să le duci la capăt. Ne citim!

―Februarie 2014

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *