Despre Zombii, cu autorii

Întrucât am stat şi am pritocit doi ani antologia Zombii: Cartea morţilor vii, am ajuns să ţin la ea ca la propriu-mi odor. Cunosc bine textele care au intrat în ea, la fel cum bine le cunosc şi pe cele care, din varii motive, au rămas pe dinafară. Munca la un astfel de proiect nu poate fi decât pasionantă. Te îmbibi de atâtea detalii, încât, odată concretizat proiectul, nu-ţi mai dai seama ce transpare spre cititori şi ce nu. De aceea m-am gândit să adresez majorităţii autorilor antologaţi o scurtă serie de întrebări, ridicând probleme care îmi închipui că i-ar putea interesa pe cititori.

A rezultat, iată, acest mega-interviu colectiv. Sper să îl găsiţi tot atât de interesant cum l-am găsit eu.

I-am întrebat:

1. De ce aţi acceptat să scrieţi proză horror cu zombi? Ce v-a atras la această idee?

2. Nu vă sperie patalamaua de trivialitate care este aplicată literaturii horror, poate mai des decât celei SF sau fantasy?

3. Ce idei/teze credeţi că poate transmite o poveste cu zombi mai bine decât un alt tip de naraţiune? Spre ce v-aţi îndreptat atenţia când aţi început să scrieţi pentru antologia Zombii. Cartea morţilor vii?

4. Credeţi că veţi mai scrie proză cu zombi? Vi se pare un subgen de viitor?

5. Ce poate aduce nou în materie de zombi „zestrea culturală” românească?

6. Un gând pentru viitorii cititori ai antologiei Zombii. Cartea morţilor vii.

Au răspuns:

Laura SorinRăzvan T. ColojaIoana VişanA.R. DeleanuTudor Calin ZarojanuNarcisa StoicaLiviu RaduCristina NemerovschiOliviu CrâznicAntuza GenescuGeorge LazărTiberiu-Virgil PopescuCiprian MitoceanuRoxana BrînceanuAndrei GaceffFelix TzeleDiana Alzner

*


Laura Sorin

1. Am luat-o ca pe o provocare. Am vrut să văd ce poveşti am de spus pe această temă şi nu aveam cum să aflu altfel decât scriindu-le. Zombii mi se par oroarea finală, cea care nu lasă loc niciunei speranţe. Cu un vampir poţi negocia. Un vârcolac devine, din când în când, om. Sunt creaturi cu un anume farmec, le poţi iubi, te pot fascina, îţi poţi dori să devii una dintre ele. Zombii nu au nimic din toate astea. De aceea, a avea de-a face cu ei este testul ultim.

2. Etichetele nu spun nimic despre mine, ci cel mult despre limitările oamenilor care mi le aplică, iar limitările altora constituie problema lor şi nu a mea. (Da, sunt arogantă.)

3. M-au preocupat alegerile pe care le ai de făcut într-o lume complet lipsită de speranţă. Ce motive ai să mergi înainte când ai pierdut tot? Fiecare ne găsim unele, şi ele nu-s neapărat cele pe care ni le-am imagina în vremuri liniştite. A sta faţă în faţă cu oroarea şi a-i supravieţui implică să afli despre tine anumite adevăruri pe care poate ai fi preferat să nu le ştii. Eroina din “O zi obişnuită după sfârşitul lumii”, bântuind Bucureştiul în căutare de supravieţuitori, dar şi cei patru adolescenţi din „Foamea”, plecaţi să vâneze un zombi anume, au această ocazie. Am vrut totodată să văd cum mai este dragostea posibilă într-o asemenea lume şi răspunsul – deşi este da ― nu este neapărat unul liniştitor. Şi, nu în ultimul rând, am vrut să intru în mintea unui zombi şi să văd ce se petrece acolo. Cum mai înţelege el lumea? Există vreun moment în care creierul ar avea şansa să revină la vechile setări? Pentru că, de când citeam basme, eu am vrut să-l înţeleg şi pe monstru.

4. Eu cred că există poveşti bine scrise şi poveşti nereuşite. Atât. Iar o poveste reuşită va ajunge întotdeauna la cititor, indiferent de mode. Poveşti cu zombi sigur voi mai scrie, staţi numai să faceţi cunoştinţă cu Vincent.

5. Asta nu pot spune. Eu mi-am plasat acţiunea în mediul urban şi contemporan, ca urmare nu am un specific românesc. (Deşi am avut, de exemplu, grijă ca personajele să nu poată scoate cu nonşalanţă un pistol şi să se pună pe împuşcat zombi, dat fiind că în România regimul armelor şi muniţiei nu este ca în State).

6. Să renunţe la ideea că străinii scriu bine şi că românii scriu prost, doar pentru că-s români. Să citească autori români şi să se pregătească pentru o surpriză, fiindcă se dezvoltă, în acest moment, o generaţie talentată şi ambiţioasă.

*


Răzvan T. Coloja

1. Dintotdeauna m-au atras filmele cu zombi. Primul film al lui Romero l-am văzut pe vremea când eram copil şi ceva din el mi-a rămas întipărit în minte. Aveam deja câteva povestiri la activ când am auzit că se alcătuieşte antologia şi mi-am zis să schimb niţel tematica lor, să o iau spre literatura horror măcar cu această încercare.

2. Accepţiunea e a publicului larg şi nu a cunoscătorilor. În plus, cei care citesc mai mult de patru cărţi pe an ştiu că plăcerea nu constă neapărat în tipul subgenului literar, ci în povestea, senzaţiile şi imaginile pe care textul le formează. În plus, consider că groaza şi teama sunt sentimente mai puternice decât dragostea; indiferent ce încearcă Hollywood-ul ori Sandra Brown să ne spună. Iar un sentiment puternic ar trebui exploatat în text în toate modurile posibile.

3. Primul cuvânt care mi-a sărit în minte a fost „incertitudine”. Mai mult decât teama, incertitudinea ne poate măcina până în pragul nebuniei. Haosul creat de o posibilă ciumă a morţilor vii naşte povestiri interesante. În plus, acelaşi haos ne transformă ca fiinţe umane şi în prejma apocalipsei ne arătăm adevărata faţă: de oameni cruzi, pierduţi, egoişti. Atunci când toate aparenţele societăţii nu-şi mai au locul ies la iveală chipurile de sub măşti. Ceva din animalismul ăla mă atrage. Eu îi spun „realism” ca să fiu sincer.

În plus, un text literar despre zombi te învaţă mai multe despre supravieţuire decât ar putea să o facă o broşură emisă de guvern în momente de criză.

4. Mi se pare un subgen de viitor (o dovedesc romanele şi filmele din ultimul deceniu), dar nu este neapărat unul prin care să pot exprima tot ceea ce vreau să exprim în scris. Povestirea din antologie a fost mai mult o încercare, un moft. Nu mă văd scriind literatură horror în viitorul apropiat.

5. Îi avem pe daci. Acesta consider că e apanajul nostru. Datinile şi credinţele lor pot fi exploatate şi pot lua naştere povestiri aparte care să se evidenţieze pe plan internaţional. Aparte de asta, firea românului poate juca un rol important în desfăşurarea unor evenimente imaginare. Vă puteţi închipui cum s-ar descurca Dan Diaconescu ori o vedetă de moment în amurgul unei infestări cu morţi vii?

6. Have fun. Dream. Iar dacă antologia vă deschide apetitul pentru scris şi subgenul vă atrage, nu vă puneţi piedici în calea unui text. Şi nu strică niciodată să aveţi un stoc separat de provizii. Poate conserve, apă potabilă. Poate vreo macetă şi o puşcă serioasă cu recul sănătos. Ţintiţi între sprâncene.

*


Ioana Vişan

1. La început nu m-a atras, pentru că mie nu-mi plac zombii. Apoi am luat-o drept o provocare şi am transformat-o într-un exerciţiu: cum să scrii ceva ce-ţi place despre ceva ce nu-ţi place. A fost o experienţă interesantă, iar rezultatul a fost mulţumitor, zic eu.

2. Deloc. Atât timp cât procesul de creaţie este o modalitate plăcută de petrecere a timpului pentru mine, îmi este absolut egal ce etichetă îi pun alţii.

3. Nu ştiu dacă aici chiar este vorba de a transmite ceva „mai bine” decât un alt timp de naraţiune. Cred că orice text poate transmite ceva, cât de bine depinde de modalitatea de abordare şi abilitatea scriitorului. Cum mie nu-mi plac zombii, n-am vrut să-i pun în prim plan şi de aceea m-am concentrat asupra zbuciumului interior al personajului principal care este om.

4. Nu mă văd scriind un text mai lung pe această temă, dar povestiri nu văd de ce nu. Cât despre viitor, rămâne de văzut cum va fi primită antologia.

5. În literatura anglofonă s-a scris cam tot ce se poate scrie despre zombi. Noi avem avantajul că, pornind de la specificul cultural românesc bogat în particularităţi care nu se regăsesc în alte culturi, putem da o savoare specială textelor noastre. Cât de bine ar prinde la cititorii străini, asta nu ştiu.

6. Sper să le placă! Ofer un exemplar cu autograf primului cititor care ghiceşte în ce localitate se desfăşoară acţiunea din povestirea mea.

*


A.R. DELEANU

1. Au fost mai multe motive: şansa de a debuta „între coperte”, ocazia de a-mi încerca mâna pe horror şi editorul.

Să le iau pe rând.

Pe când am văzut invitaţia de a trimite un text pentru această antologie încă nu debutasem între coperte – pe hârtie, da, în reviste – şi eram dornic să o fac, mai ales că terminasem (cred) de scris romanul meu şi observasem că noul meu pseudonim îmi împingea scriitura spre areale umbrite, împânzite de tufişuri uscate, de rugină şi ecou. Îmblânzitorul apelor ieşise mai întunecat decât mă aşteptasem şi eram năpădit de idei pentru povestiri… bizare. Am decis să scriu şi să trimit o povestire (chiar dacă subiectul nu mă prea atrăgea), să-mi forţez debutul în volum (pragmatic, nu?), fie el şi într-o antologie horror, fără să ştiu că romanul meu va apărea mai repede decât crezusem şi antologia despre care vorbim mai târziu decât mă aşteptasem.

Nu am fost întotdeauna un pasionat al genului horror, dar mereu m-a atras macabrul – deci poate eram un fan fără să ştiu. Între timp mi-am descoperit iubirea pentru acest gen (în literatură şi-n film), am publicat peste 10-12 povestiri horror sau tangienţiale horror-ului în revistele de gen româneşti, devorez cărţile horror, cumpăr box set-uri cu filme horror, îmi scriu dizertaţia pe acest subiect etc. Deci cam tot ce face un maniac. Chiar dacă, recitind „Sute de inimi mici ca sute de sori prinşi sub pământ” cu care sunt prezent în antologie, tresar la unele stângăcii, naivităţi, o citesc cu îngăduinţă şi înţelegere: face parte din începutul meu pe o nouă direcţie.

Cât despre ultimul, dar la fel de important, motiv: naşterea acestei povestiri corespunde cu perioada în care am început să înţeleg cine e Mircea Pricăjan, să-i apreciez devotamentul pentru literatura română, să vreau să-l cunosc mai bine şi, dacă se poate, să-l ajut în demersurile sale. Iată că sunt doi ani de când ne cunoaştem şi am învăţat să-l respect şi mai mult. Încă aştept ziua în care ne vom întâlni personal. Face parte din lista foarte scurtă şi selectă a prietenilor – da, prieteni – cu care nu m-am întâlnit niciodată.

Sper că am răspuns satisfăcător la această primă întrebare (fiind o plimbare pe Memory Lane, mă aştept să fie oarecum inexactă). Dacă nu, te invit, dragă Mircea, să ştergi răspunsurile următoarelor întrebări şi să le înlocuieşti cu Lorem ipsum

2. Nu mă sperie. Că mă supără, da; e altceva. Dacă m-ar speria orice este legat de literatură, nu aş mai scrie un cuvânt. Şi abia gândul ăsta mă sperie. Ai mare dreptate că stigma e mai profundă la horror, decât la SF sau fantasy şi avem de-a face cu un cerc vicios: ca să apreciezi o operă de artă trebuie întâi să-i dedici atenţia susţinută măcar pentru un timp, şi, ca să îi dedici atenţie, trebuie să apreciezi – sau măcar să fii pregătit să încerci – o asemenea operă de artă. Cu alte cuvinte: ca să înveţi să îţi placă horror-ul, trebui să-l citeşti / să te uiţi la el, şi, ca să îl citeşti / să te uiţi la el, trebuie să-ţi placă (sau să vrei să-ţi placă). Evident că majoritatea oamenilor refuză să fie scârbiţi sau îngroziţi de bunăvoie. Or, ce altceva face horror-ul dacă nu asta? (Noi, fanii, ştim că face mult mai mult, dar primul nivel de receptare este chiar acesta – teroarea, groaza, scârba.)

E drept că mulţi fani ai romanului meu de debut nu agreează noua direcţie în care merg povestirile mele (sper ca al doilea roman, la care lucrez deja, să fie un compromis). Invers nu ştiu cum e, pentru că încă nu ştiu dacă există cititori care să-mi aprecieze povestirile – feedback-ul a fost minimal până acum. Pe de altă parte, chiar dacă voi continua să scriu şi să public literatură horror şi fantastică, nu mă voi duce cu ea la editurile de gen, nici nu le voi „marcheta” ca atare. Nu cred că e încă vremea la noi, nu avem o piaţă de carte atât de solidă încât să suporte nişe consistente şi nici nu e nevoie. Şi, în al doilea rând, consider că literatura e literatură şi atât – bună sau rea. Nu e nevoie de genuri. Eu nu scriu genuri, reţete, ci inventez poveşti. Atât.

3. Cultural, zombiul pe care îl ştim noi este aproape în totalitate creaţia lui Romero, din acel Night of the Living Dead, subversiv cu sau fără voia regizorului. Acolo, chiar în clipa naşterii sale, zombiul era deja un vehicul al criticii sociale (diferenţele de clasă, rasism, războiul din Vietnam etc.), şi cred că îşi păstrează rolul şi astăzi. Apariţia lor înseamnă debutul unei crize şi criza plasează omul la limite, fiind cadrul perfect pentru a exploata pânza freatică a omului şi de a scoate la lumină cele mai întunecate părţi ale sale. Dacă nu le vedem în mod normal, nu înseamnă că ele nu există. Mai mult, viaţa omului este într-o mare măsură sub teroarea conştientă sau inconştientă a morţii iminente. Întâlnirea cu un zombi este ca o confruntare directă cu moartea, cu versiunea umană a morţii. Adică, în oglindă, cu moartea ta.

Morţii vii ai povestirii mele sunt fetuşii, bebeluşii şi indivizii care nu au ajuns să îşi împlinească traiul, ucişi înainte să se nască, existenţe inexistente. Ştiam că trebuie să fie ceva românesc pentru această antologie şi nu voiam să merg nici în folclor (unde e destul material pentru aşa ceva), şi nici să-i dau o tentă gotică (e cazul să trecem peste) sau ce ştiu eu ce. Am ales un doctor pensionat care a făcut multe avorturi ilegale înainte de 1989, chinuit de fiinţele cărora le-a negat viaţa. Sunt născut în 1985, deci evident că nu ştiu prea multe din surse directe, dar m-am documentat din articole şi interviuri, îndeajuns cât să mă tulbure, să mă îngreţoşeze şi să-mi provoace dubii. Dar am învăţat că atunci când simţi că poate nu ar trebui să scrii despre ceva, că e prea îngrozitor, prea răscolitor, atunci e cazul să o faci fără regrete.

4. Cred că e de viitor, da. Nu văd de ce nu ar fi. Anul ăsta cică apare Brad Pitt într-un film despre apocalipsa zombi, deci o fi de actualitate.

Mă îndoiesc că voi mai scrie proză cu zombi. Analizând minimal povestirile mele de până acum, observ că niciuna nu conţine monştrii clasici cu care ne-am obişuit (vampirul, omul-lup etc.), mai degraba o specie pe care am descoperind-o lucrând la cele mai recente texte ale mele şi pe care intenţionez să o descopăr în anii care vin. Nu ştiu să spun multe despre ea, monştrii mei se arată greu, dar câteva indicii se vor găsi în volumul de povestiri din toamnă şi în romanul de la anul.

5. La asta nu prea pot răspunde. Sunt alţii mai pricepuţi decât mine. Crâznic le are cu mitologia şi folclorul nostru, el e potrivit pentru a răspunde aici. Avem cu siguranţă ce oferi, însă am greşi, cred eu, dacă am privi numai în trecut pentru a extrage material pentru literatura cu zombi, sau horror în general. Îndemnul meu e să ne ocupăm mai mult de ziua de astăzi, pentru a ne putea ocupa şi mai mult de ziua de mâine. E groază destulă în astăzi şi-n mâine.

6. Nu rataţi acest eveniment editorial! Antologia curpinde mulţi autori tineri, de viitor, şi are potenţialul de a deveni rapid un obiect pentru colecţionari. Dacă va fi promovat şi receptat cum se cuvine, poate reprezenta începutul unei deschideri mai pronunţate a pieţei româneşti de carte către horror-ul visceral, dur şi actual. M-aş bucura dacă această antologie, prin forţa şi originalitatea prozelor propuse, să mai estompeze din prejudecăţile publicului larg faţă de acest gen atât de darnic şi versatil.

*


Tudor Călin Zarojanu

1. Am considerat-o o provocare, pentru care îţi mulţumesc. Cred că un scriitor trebuie să dovedească, măcar din când în când, că se poate mişca în orice sistem de coordonate. Pe de altă parte, cu cât domeniul, tema, subiectul determină mai multe strâmbături superioare din nas din partea scriitorilor şi criticilor „serioşi”, cu atât mai atractiv este şi cu atât mai mare e tentaţia de a dovedi că se poate scrie la un anumit nivel despre orice.

2. Nu mă sperie, mă amuză. „Carrie” este un excepţional roman psihologic, în care personajul principal are, ÎNTÂMPLĂTOR, capacităţi paranormale. La fel de bine ar fi putut fi un geniu cibernetic care se răzbună pe cei care o hărţuiesc virusându-le calculatoarele. N-am nicio îndoială că Stephen King ar fi putut scrie în această cheie.

3. „Nu luaţi nimic în derâdere. Nu consideraţi nimic a fi de la sine înţeles imposibil. Puşchea pe limbă!”

4. Eu, personal, poate nu. Dar cred că actuala antologie dovedeşte cu vârf şi îndesat că, da, e un subgen care are destule de spus!

5. Umorul, ironia şi autoironia, resemnarea mucalită.

6. Aveţi grijă! S-ar putea să se întâmple! Din fericire, citind această carte, dv. veţi fi cei mai preveniţi!

*


Narcisa Stoica

1. M-a atras, mai degrabă, ideea de a vedea ce se întâmplă când ies din „zona mea de confort” — a prozelor SF & fantasy. Şi nu mă refer doar la curiozitatea de a vedea cum reuşesc să tratez o temă care nu-mi este familiară, ci, mai ales, dacă şi cum va influenţa această experienţă modul în care îmi pun în cuvinte poveştile.

Pe de altă parte, am scris „Aproape de Antonio” şi ca răspuns la provocările prietenilor mei — fani declaraţi ai francizei „Resident Evil” — care şi acum mă mai tachinează că, de frică, am ţinut ochii închişi mare parte din primul film. Ce-i drept, invitaţiile la următoarele filme din serie (inclusiv cel lansat anul trecut), le-am refuzat, dar cred că mi-am depăşit teama de zombi, scriind despre ei. Da, când scriu, nu mă pot abţine să nu vizualizez ceea ce pun în pagină.

2. După ce-am scris despre zombi (am spus că mă tem la filmele horror şi, de asemenea, vizualizez ceea ce scriu?), nu mă mai sperii chiar aşa uşor. În plus, cred că, în literatură, etichetele de tipul horror, sf, fantasy, mainstream etc., deşi folositoare atunci când  vorbim despre aşezarea volumelor pe rafturile librăriilor şi bibliotecilor, nu au legătură cu valoarea literară a respectivelor volume. Indiferent ce-ar spune unii sau alţii. Să mai amintesc şi de zicala aia românească: „cine zice, ăla este”?

3. Cred că aceleaşi idei/teze pe care le transmit şi poveştile în care nu există morţi-vii, şi asta în condiţiile în care zombii sunt clar dezavantajaţi: … adeseori sunt doar „element de decor”, „o masă de manevră”, nediferenţiată, un „bau-bau” generic (în „Aproape de Antonio” le-am acordat roluri principale; sunt personaje în toată regula, cu nume, ocupaţie, adresă), sunt nişte fiinţe respingătoare, al căror rol principal este să provoace groaza şi scârba („zombii mei” poartă costume de piele, cu protecţii kevlar pentru antebraţ, umeri, spate, genunchi şi tibie, ghete placate cu poliuretan, rezistente la socuri, şi căşti din carbon şi fibră de sticlă cu vizieră antiaburire, antizgâriere şi interior textil detaşabil), au mari deficienţe în coordonarea membrelor superioare şi inferioare (în „Aproape de Antonio”, zombii participă la concursuri moto de enduro şi stunt ride) şi nu au pic de suflet (chiar n-au? Acest aspect m-a interesat în mod deosebit când am început să scriu pentru antologie).

4. În viitorul foarte apropiat nu, fiindcă am câteva proiecte (fără legătură cu zombii) care-şi aşteaptă finalitatea, dar cine ştie ce îmi rezervă inspiraţia în viitor?

Cât despre viitorul subgenului… dacă luăm în considerare teoriile psihosociologice (vezi Gabriel Tarde, cu a lui „imitaţie prin contagiune”, sau Gustave le Bon, cu, printre altele, „contagiunea comportamentală” din „Psihologia mulţimilor”), privind ciclicitatea evoluţiei sociale şi, implicit, a preferinţelor mulţimilor, şi apoi faptul că, de ceva vreme, ceilalţi morţi-vii (concurenţii direcţi ai zombilor) — vampirii — şi-au cam epuizat timpul alocat în agenda culturală, putem spune (fără să greşim) că vampirii trebuie să elibereze scena.

A venit vremea zombilor!

5. După cum ziceai şi tu, în prefaţa antologiei Zombii. Cartea morţilor vii, putem veni cu moroii, pricolicii, strigoii, vârcolacii care ne bântuie mitologia şi istorisirile populare şi chiar venim cu cohortele de zombi captive în paginile celei mai noi antologii apărute la Millennium Books.

6. Ca să-mi parafrazez Primul Cititor, antologia aceasta e ceva de speriat! Şi asta nu doar fiindcă tema în sine este înfricoşătoare, ci pentru că poveştile sunt spuse în aşa fel încât odată ajunse în mintea receptorului se şi trezesc la viaţă. În clipa în care imaginile încep să vi se mişte, dincolo de voinţa proprie, în faţa ochilor, putem vorbi de o contagiune reuşită. Vă avertizez că virusul, odată scăpat din paginile cărţii, nu mai poate fi combătut decât prin noi şi noi lecturi cu şi despre zombi.

Consideraţi că aţi fost avertizaţi!

*


Liviu Radu

1. Am acceptat să scriu proză cu zombi pentru că am mai scris proză cu vampiri, vârcolaci sau alte subgenuri horror. M-a atras faptul că era ceva nou – mi-am zis: hai să vedem dacă se poate.

2. Ca unul dintre pionierii prozei horror (şi fantasy) de la noi, nu mă mai sperie nimic. Oricum, cei al căror cuvânt ar putea să mă impresioneze nu citesc aşa ceva.

3. O poveste cu zombi are mai mult de-a face cu moartea decât alte subgenuri. Însă, în acelaşi timp, e ceva mai restrictivă, nu poţi să inventezi chiar orice. După cum se vede în antologie, toată lumea s-a gândit la doua lucruri: a) apariţia zombilor; b) viaţa într-o lume plină de zombi. Oricum, poveştile cu zombi scot la iveală doua idei: oamenii sunt fiinţe fragile; oamenii reuşesc să trăiască în orice condiţii.

4. Nu cred că o să mai scriu în mod programatic poveşti cu zombi. Nu mă atrag în mod deosebit. Dar, dacă, într-o anumită conjunctură, voi aveai nevoie de o poveste cu zombi, voi scrie cu plăcere încă una.

5. Mi se pare ciudată această întrebare, din moment ce povestea mea Tăiş de paloş, care folosea elemente din basmul romanesc, n-a fost acceptată în antologie. Adică zestrea culturală poate aduce multe lucruri noi – ba ar fi singurul lucru care ar valorifica într-un fel ideea zombilor – cu condiţia să nu se dorească „ceva nou care să rămână totuşi ceva vechi”.

6. Viitori cititori ai antologiei sunt de doua categorii: cei care au mai citit proza horror, SF sau fantasy românească (salut, vechi şi dragi prieteni!) şi cei care descoperă acum genul, atraşi de autorii mainstream invitaţi de Mircea – iar acestora le urez bun venit pe un tărâm nou, care s-ar putea să se dovedească mai interesant decât îşi imaginau.

*


Cristina Nemerovschi

1. Mă bătea de ceva vreme gândul de a scrie proză sută la sută horror, iar această antologie a fost o provocare, întrucât zombii au reprezentat un subiect care, la prima vedere, nu mă atrăgea anterior chiar atât de mult şi cu care nu aveam niciun fel de experienţă. În proza horror cu care îmi încercasem condeiul până la această antologie predominau mai degrabă teme înrudite cu thrillerul psihologic, chestii de introspecţie a personajelor, de atmosferă… iar zombii păreau ceva mult mai real şi mai brutal, un subiect asupra căruia nu prea reflectasem şi, în consecinţă, ceva fresh şi incitant. Ideea antologiei mi s-a părut din start foarte originală, fiindcă plasa acţiunea pe tărâm românesc, aşadar, ce ar putea face, cum s-ar comporta un zombi autohton? Am simţit din prima clipă că aici îţi poţi lăsa liberă imaginaţia, că poate ieşi ceva deopotrivă amuzant şi intens.

Nu în ultimul rând, a contat foarte mult numele lui Mircea Pricăjan, despre care ştiam că va fi editorul acestei antologii. Când vine vorba despre horror, cred că Mircea are toate atributele necesare pentru a te lăsa pe mâna lui. Aşadar, eram convinsă că va ieşi o antologie reuşită.

2. Nu mă sperie, pentru că în general orice etichetă care se aplică unui lucru porneşte dintr-o prejudecată. Cu atât mai mult, în cazul literaturii, unde singurele criterii de delimitare a cărţilor ar trebui să fie „bine scrise” vs. „prost scrise”, „atractive” vs. „plictisitoare”. Literatura trebuie să fie liberă, nu îndesată cu forţa în cutiuţe înguste. De altfel, cărţile care rezistă testului timpului sunt cele care nu aparţin unui gen literar cert; sunt cele care trec dincolo de împărţirile artificiale, cărţi care te surprind, te şochează sau te pun pe gânduri. Cea mai bună şi autentică literatură este cea care nu se sfieşte să amestece teme şi stiluri. Autorul, cred eu, nu trebuie să înceapă o carte gândindu-se prea mult la genul în care se va încadra ea – trebuie să scrie cum simte, să îşi transpună pe foaie obsesiile personale. Cum mai spuneam undeva, recent, cărţile care mă atrag cel mai mult sunt cele scrise ca şi cum nimic nu s-a mai scris până la ele şi nimic nu se va mai scrie după. Când un autor scrie în felul ăsta, e clar că nu îşi pune problema asupra prejudecăţilor care se vor isca în receptarea literaturii sale.

Deci nu, nu mă sperie deloc.

3. Când te gândeşti la zombi, automat te gândeşti şi la moarte, la ce se întâmplă după ce trecem dincolo. Deşi zombii sunt văzuţi în general ca un subiect uşurel, sângeros şi atât, cred că, acolo unde este vorba despre moarte, indiferent din ce perspectivă este ea privită, lucrurile pot deveni nebănuit de intense şi de reflexive. Povestirea mea este narată cu umor din perspectiva unui „întors din morţi”, care devine zombi (mai exact, croco-zombie! – ce înseamnă asta, aflaţi doar citind povestirea) fără să-şi dea prea bine seama de transformarea lui. Mi se pare interesantă trecerea aceasta de la viaţă la moarte, chiar şi atunci când este relatată pe un ton ironic, amuzant. Până la urmă, o povestire scrisă la persoana I de către cineva care, aşa se presupune, a murit are toate şansele să fie o perspectivă inedită.

În plus, unul din motivele pentru care iubesc literatura horror este că depăşeşte rapid acele „floricele pe câmpii”, realitatea înfrumuseţată artificial pe care o întâlnim uneori enervant de des în literatura de alt tip. Când citeşti horror, te aştepţi din start să ţi se spună lucrurile pe şleau, fără acel înveliş dulceag, siropos. Dacă o povestire abordează subiectul morţii, nu vei fi cruţat de detaliile care îţi fac pielea de găină!

4. Cred că e foarte posibil să mai scriu. În general nu-mi planific ce voi scrie, pur şi simplu ceva – o idee, o propoziţie, un personaj, un decor – începe să mă obsedeze şi trebuie să-l exorcizez prin scris. Dacă zombii vor reveni să-mi bântuie coşmarurile… atunci sigur vor mai exista povestiri despre ei scrise de mine!

Ar putea fi un subgen de viitor, mai ales dacă ţinem cont că povestirile de acest gen au multă acţiune, ruperi de ritm, intrigă, dramă, deci sunt subiecte bune şi pentru ecranizări.

5. Părerea mea este că poate aduce foarte mult inedit. Numai dacă ne gândim la tot folclorul românesc, la mituri despre strigoi, posedare, vrăjitorie, vampiri şi alte creaturi ale întunericului, ne dăm seama că există multe subiecte înrudite cu zombi, care ar putea fi explorate cu succes.

Mai cred că avem nişte decoruri absolut minunate – ruine, castele părăsite, cetăţi medievale, sate uitate de lume – care n-au cum să nu te inspire, atunci când porneşti cu ideea de a scrie o carte horror. Poveşti se ascund pretutindeni în România. Trebuie doar să fim deschişi şi să le ascultăm.

În afară de cadrul potrivit pentru horror, şi scriitorul autohton are o anumită înclinaţie spre malefic, spre morbid, spre pesimism şi reflecţie, într-un cuvânt, structura sa are ascunse toate ingredientele necesare pentru un best-seller înfricoşător.

6. Sper să găsiţi în această antologie cel puţin o povestire care să vi se lipească de suflet şi, de ce nu, poate chiar să vă inspire să creaţi şi voi ceva asemănător. Şi citiţi cât mai mult! Citiţi ceea ce vă atrage, nu ţineţi cont de delimitările artificiale ale genurilor literare; găsiţi personaje în care să vă regăsiţi, şi care să vă facă mai compleţi. Ascultaţi poveştile care vă sunt oferite pentru că, de cele mai multe ori, chiar merită.

*


Oliviu Crâznic

1. Am acceptat datorită convingerii că sub coordonarea lui Mircea Pricăjan, specialist în horror în adevăratul sens al cuvântului, va ieşi un produs de calitate. Iniţial ideea nu m-a atras, fiind convins că subiectul în sine nu permite o dezvoltare originală, având limite fixe şi prea înguste, combinate cu o sumedenie de tratări anterioare, şi totodată nepărându-mi că se mulează pe stilul meu, dedicat mai degrabă horrorului implicit decât celui explicit. Părerea mi s-a schimbat ulterior, în momentul în care mi-a venit ideea poveştii, şi mi s-a consolidat citind în alte publicaţii povestiri de gen precum cele semnate de Laura Sorin (Copiii Diavolului, respectiv O zi obişnuită după sfârşitul lumii, prezentă şi în antologia de faţă), Liviu Radu (Tăiş de paloş), Tania Walsh (Of Flesh and Tranquilizers).

2. În lumea în care trăiesc eu, nu îi este aplicată această patalama, deci nu are cum să mă sperie (zâmbet). Triviale sunt, în ochiul omului inteligent, doar poveştile neinteresante.

3. Cum orice poveste este – sau ar trebui să fie –, în opinia mea, o metaforă, consider că aceasta poate transmite orice idei sau teze doreşte naratorul, în funcţie de intenţiile şi talentul lui. În ceea ce mă priveşte, am ales teza pierderii valorilor şi a consecinţelor respectivei pierderi, precum şi mesajul înfruntării destinului în ideea de a face ceea ce este corect indiferent de rezultatul preconizat, până la capăt.

4. Sub diferite „măşti”, morţii vii revin des în lucrările mele, datorită fascinaţiei mele pentru cunoaştere şi pentru depăşirea condiţiei de muritor. Am scris despre morţi vii în romanul meu „vampiric” …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Ed. Vremea, 2010, paperback; 2012, ebook) şi în mai multe povestiri apărute în diverse publicaţii. Nu cred că tema se va perima vreodată, nici nu cred însă că va lua amploare decât, poate, pentru scurte perioade, în funcţie de modă. Este un subiect de nişă, dar avem de a face cu o nişă solidă, stabilă. Nu cred că voi mai aborda problematica sub forma unui fir narativ principal, dar nu se ştie niciodată. Nici conceptul de Timp nu voiam să îl mai abordez după Ultima clepsidră, şi totuşi, de curând, am scris Imora.

5. Conceptul „zombie”, aşa cum îl văd eu, nu are legătură cu „zestrea culturală” românească, însă poate fi valorificat în combinaţie cu alte concepte mai mult sau mai puţin asemănătoare de la noi (strigoi, moroi etc.).

6. Acelaşi ca întotdeauna: vă mulţumesc pentru că mă citiţi. Şi încă unul: am încredere în această antologie, în selecţia autorilor şi în pana lor. Lectură plăcută!

*


Antuza Genescu

1. Îmi place foarte mult genul horror. Cu condiţia să fie bine scris şi să nu frizeze ridicolul. Am acceptat să scriu proză cu zombi tocmai din încredinţarea că se pot scrie povestiri bune şi pe tema morţilor vii. Acum sper ca antologia să fie ea însăşi o dovadă a faptului că nu m-am înşelat.

2. A cataloga drept trivială, stupidă, penibilă etc. orice temă/gen literar e cel puţin o prejudecată, ca să mă exprim eufemistic… Mai ales când respectiva catalogare se face de către persoane care nu au citit nimic din textele genului respectiv, tocmai pentru că le consideră a priori triviale etc. Am să exemplific această prejudecată cu o experienţă personală din genul sword and sorcery (nu fantasy, atenţie!), pe care nu-l gust mai deloc. Îl consider pueril,  aparţinând mai mult de basm şi de o anumită vârstă naivă, cu condiţia să nu fie plin de sânge şi violenţă – atunci ţine de altceva, dar în niciun caz de literatură. Am şi scris pe alocuri despre el, destul de răutăcios. Până când am tradus romanele lui Robin Hobb. Atunci am văzut că se poate scrie foarte bine, ba chiar se pot da lecţii de scris, din interiorul unui gen cel puţin caraghios din punct de vedere al recuzitei pe care o vehiculează. Căci sword and sorcery rămâne, din păcate, neserios, din cauza abundenţei de fantezii medievale caraghioase în cel mai înalt grad.

Revenind la horror, nu văd de ce m-aş speria de patalamaua aplicată acestei literaturi de către ignoranţi. Dimpotrivă. Stephen King ar râde cu gura până la urechi dacă i s-ar cere să se teamă de cei care spun că scrie literatură trivială… Iar eu prefer să mă iau după el.

3. Cred că genul horror, deci, prin extrapolare (sau concesie?) şi tema cu zombi, se întemeiază pe temerile, secretele şi dorinţele noastre cele mai adânci. Esenţial este ca acestea să fie exploatate într-o naraţiune bine scrisă, cu iz de verosimil, care nu te face să te întrebi, la final, „şi ce dacă?” Personal, am preferat să filtrez frica şi dorinţele umane prin ochii unui copil crescut într-un spaţiu-timp cel puţin deprimant.

4. Nu cred, la prima întrebare. Nu de mare viitor, la a doua. Ameninţarea sângerie a ridicolului e prea mare.

5. Prea multe, nu. Românul mai mult la vampir trage şi deja l-a supt de sânge şi pe nenorocitul acela. Zombii sunt de import, falşi ca sărbătorile stil Halloween şi Valentine’s Day. Vampirii sunt băştinaşi.

6. Citiţi cartea pe îndelete şi cu sete. Gustaţi din toate felurile. Apoi hotărâţi ce v-a plăcut mai mult.

*


George Lazăr

1. Pentru mine e o premieră. Nu sunt fan al acestui gen şi nici nu am cunoştinţe zombologice vaste. La fel am păţit şi cu steampunk-ul sau cu goticul. Însă, ca scriitor, mi-am propus să fac faţă la orice fel de cerere. Mărturisesc totuşi că mi-ar veni destul de greu să scriu versuri.

2. Nu, nici vorbă. Poate că nu e chiar trivialitate, cred că mai degrabă horror-ul este considerat un gen facil, care se adresează instinctelor primare pentru a obţine reacţii emoţionale puternice. Numai că s-a impus de mult şi acum cred că nu este carte sau film fără elemente horror

3. Zombii, cum sunt definiţi în accepţiunea clasică, nu pot transmite decât un singur lucru, anume groază şi toate poveştile cu ei devin, de la un punct, foarte asemănătoare. Plasarea zombilor în spaţiul cultural autohton aduce mult cu o grefă de organe. Dacă primitorul sau donatorul nu sunt compatibili, pur şi simplu nu prinde. Evident, în cazul de faţă un rol esenţial îl are autorul. Şi, desigur, antologatorul.

4. Da, dacă mi se va mai cere. Ca subgen poate avea viitor doar dacă admite elemente noi de recuzită, cele actuale fiind prea puţine, iar istorisirile, fie că sunt scrise sau filmate, riscă să devină variaţiuni pe aceeaşi temă. De altfel a apărut recent un film, Warm Bodies, care deja a introdus modificări majore la clasicul concept zombi.

5. Poate aduce o altă abordare în fantasticul clasic românesc, iar aici cred că aş fi putut să fac şi eu ceva mai mult. Rămâne pentru data viitoare.

6. Citiţi şi vă îngroziţi. Deşi, recunosc, îndemnul are două înţelesuri.

*


Tiberiu-Virgil Popescu

1. Am acceptat pentru că a fost o invitaţie publică şi niciun debutant nu putea pierde asemenea ocazie. Tema antologiei a contat mai puţin. De fapt, când am citit anunţul n-am fost prea încântat de ea. Sunt de părere că atunci când un subiect — aşa cum sunt zombiul, vampirul sau vârcolacul — începe să fie exploatat la scară largă, mai ales de către industria cinematografică şi cea a jocurilor video, riscă să-şi piardă originalitatea, iar asta contează extrem de mult.

2. Nu cred că este cazul. Toţi prietenii cărora le-am spus că scriu horror s-au simţit intrigaţi şi am bănuiala că n-ar fi fost aşa în cazul altui gen. Horrorul este considerat o extremă şi tocmai de aceea trezeşte interesul mai mult decât genurile „obişnuite”.

3. Zombiul a devenit anticristul modern şi reprezintă o metodă convenabilă pentru livrarea apocalipsei. Cu toate că este un element fantastic, reuşeşte să ne pună pe gânduri mai ales în aceste vremuri când lumea crede că sfârşitul este mai posibil ca oricând. Zombiul este în acelaşi timp înfricoşător şi amuzant, vânător şi vânat, dezgustător şi demn de milă, deci în jurul lui se pot naşte multe păreri.

Când am început să scriu pentru antologie, m-am gândit la o apocalipsă local temporară şi nu la ceva care  pecetluieşte soarta omenirii pentru totdeauna. Cu cât un astfel de eveniment este mai retras, mai îndepărtat în timp şi mai puţin anunţat cu surle şi trâmbiţe, are şansa de a deveni mai probabil. Astfel cititorul va fi impresionat.

4. Doar dacă voi avea o idee cel puţin la fel de bună ca cea din antologie. Cred că orice subgen poate fi apreciat dacă este bine reprezentat. O poveste bună va plăcea întotdeauna indiferent de temă.

5. Este un domeniu pe care nu l-am aprofundat şi prefer să dau acest răspuns atunci când voi cunoaşte mai multe. Cred că zestrea noastră culturală este un cufăr plin de bunătăţi care abia aşteaptă să fie scoase la iveală şi lustruite.

6. Lectură plăcută şi mulţumirile de rigoare! Fără voi probabil că această antologie n-ar fi fost realizată.

*


Ciprian Mitoceanu

1. În primul rând sunt un consumator înrăit de literatură horror şi asta s-a răsfrânt şi asupra prozei pe care o scriu. Aşa că, atunci când a sosit ocazia, am decis că nu trebuie să o ratez.

2. Categoric nu mă sperie, ba din contră. Cred că eticheta asta asta cu trivialitatea sau inferioritatea a fost pusă fie din ignoranţă, fie din invidie. Prea puţină literatură poate stârni fiori comparabili cu cei pe care-i furnizează literatura horror. Odată ce ajungi să descoperi genul, nu poţi decât să-l îndrăgeşti. Pe de altă parte contează, chiar contează, cu ce anume începi. Dacă e să ne raportăm la numeroasele filme de serie B, cu buget (foarte) redus, scenariu şi actori pe măsură, putem spune că genului horror, ca literatură, i s-a adus un mare deserviciu.

3. Alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale. Cum se prezintă lumea la urne într-un entuziasm de-a dreptul stahanovist (pe la ţar, mai ales); treaba asta mă duce cu gândul la zombi…  Cât despre ce anume mi-am îndreptat atenţia când am început să scriu despre zombi… Mai bine citiţi Making of-ul.

4. Nu cred… Sunt sigur. De fapt, am şi scris. Povestirea mea, Darul Ţiganului, publicată recent pe blogul Moşului SF, Ştefan Ghidoveanu, exploatează tema. La un nivel mai puţin profund, dar apare şi treaba cu zombi. Cu siguranţă e un gen de viitor.

5. Sincer vorbind, în ceea ce priveşte subiectul „zombi” cred că acesta este departe de a fi epuizat. Pentru mulţi cititori şi cinefili, zombi duce automat cu gândul la cadavre reanimate cu mers dezarticulat şi care trebuie omorâte încă o dată. Definitiv dacă se poate. Cred că există posibilitatea de a încerca variante, combinaţii noi.

6. Aveţi grijă… Ce mâncaţi, ce medicamente utilizaţi,  cu cine discutaţi pe face, dar mai ales pe cine muşcaţi… Şi ce anume citiţi, evident.

*


Roxana Brînceanu

1. Tematica în sine a fost o provocare. Nu mai scrisesem aşa ceva, nici cu zombi şi nici măcar horror, sau cel puţin nu sub „eticheta” asta. Mi-am zis că pot. Rămâne de văzut dacă am reuşit ceva… cât de cât înspăimântător.

2. Nu mă sperie, dimpotrivă! Practic, literatura horror ne pune faţă în faţă cu lucrurile de care ne temem şi asta nu e ceva rău. A considera ceva trivial înseamnă de multe ori a refuza confruntarea… În plus, există o tendinţă de a nu recunoaşte că ceva ne place. N-am înţeles niciodată ce poate fi rău în a citi SF, sau horror, sau romane poliţiste, sau chiar romane de dragoste. Dacă o carte ne provoacă să facem un pas înainte, sau dacă ne aduce puţină fericire, genul nu ar trebui să conteze.

3. Zombii, sau orice alt fel de morţii vii, reprezintă ceea ce ne îngrozeşte cel mai mult. Nu moartea în sine, nu revenirea ca fantome sau ca vampiri, ci putreziciunea vie, ruperea intelectului de trup. Îmbină groază cu sila, la un nivel visceral. Totuşi, acel trup semiputrezit şi fără minte a fost cândva o persoană. Pe o astfel de idee m-am axat, eroul meu îşi îndreaptă ura nu către cadavrul înviat, ci către persoana care a fost înainte de a muri.

4. Dacă o să am ceva de spus prin intermediul zombilor, o să-i ridic din morminte s-o spună!

5. O, extrem de multe. Poporul român are o mulţime de legende, superstiţii, obiceiuri, din păcate foarte puţin cunoscute. Unele dintre ele depăşesc de departe prin complexitate şi subtilitate clasicele „cunoştinţe” despre morţii vii. Şi nu numai despre morţii vii… Dincolo de Dracula şi ritualuri împrumutate de la alţii există moroii, ielele, solomonarii şi multe alte personaje mult mai puternice. Avantajele ar fi reciproce, superstiţiile şi obiceiurile româneşti ar putea îmbogăţi literatura horror (şi fantasy) şi invers, literatura le-ar face „publicitate”.

6. Dacă puteţi, aranjaţi să fiţi incineraţi! Nu se ştie niciodată…

*


Andrei Gaceff

1. Am scris aşa ceva chiar fără vreo invitaţie, înainte de antologie. M-a interesat în primul rând strădania de a duce o viaţă şi după aşa o transformare, dar nu în rai, ci aici, poate chiar în aceleaşi case. Dacă stau să mă gândesc acum, şi fantomele ar părea că oferă aceeaşi perspectivă, şi totuşi nu-i chiar aşa ― fantomele nu fac mizerie, fantomele nu au nevoi. Ne trebuie zombi.

2. Ce uşor m-ai prins; recunosc: deocamdată prefer să scriu soft horror, mai degrabă o ficţiune care te face să te simţi foarte straniu, nu să sari din scaun de groază. Cu frica nu-i de glumit; eu nu aş apăsa des pedala asta.

3. Un zombi este interesant fiindcă are viaţă grea şi dă mult de furcă scriitorului; e mult de curăţat după un zombi. Un zombi este doar semi-nemuritor.

4. Eu lucrez la o cărticică aparent cu fantome; dintre ele, multe vor afla că sunt doar zombi. Şi da, absolut orice subgen poate fi împrospătat după un timp.

5. Evit să zombific cultura, m-aş gândi de o sută de ori înainte să aduc în povestirea mea un zombi poet sau un zombi cântăreţ celebru, interpret de şlagăre. Din România aş lua şi aş folosi nişte locuri, locuri unde prezenţa morţilor vii ar uimi. Zombiul de la mercerie, zombiul de la plăpumărie, zombii din Hotel Intercontinental în război cu primatele din Magazinul Unirea, asta da.

6. Să continue să meargă încetişor şi mormăind în direcţia care-i atrage. Cu braţele întinse şi degetele uşor răsfirate. Să nu uite să mestece bine şi zgomotos.

*


Felix Tzele

1. Iniţial m-a atras ideea de competiţie. Nu cred că m-aş fi pus pe treabă dacă nu ar fi organizat Bugdan Bucheru concursul paralel pe atelierul literar atelierkult.

„Tată şi fiu”, povestea inclusă în antologia de faţă, este printre primele mele proiecte literare serioase. După ce am terminat-o de scris, am început să înţeleg cam ce înseamnă structură, personaje, decor, conflict şi cum să amesteci toate aceste elemente astfel încât să iasă ceva (cel puţin) digerabil pentru cititor. Am învăţat din povestea asta mai mult decât din patru cărţi de creative writing şi un atelier de scris cu Mario Baranga.

Am trecut povestea prin aproximativ 20 de drafturi şi am trimis-o cu inima cât un purice atelierului kult. Povestea a plăcut. Am primit în mare partea feedback pozitiv şi note bune. Am împărţit premiul cel mare cu Ioana Vişan (primii mei bani din literatură, mi-am luat o pereche de încălţăminte ţais cu ei!) şi uite aşa cred că l-am convins pe Mircea că povestea mea merită să intre în antologie.

2. Alte lucruri mă sperie la literatura horror :)).  O cantitate considerabilă din produsele horror (de la filme la benzi desenate) se supun unor clişee sau reţete „de succes”. De ce? Poate că e vorba de instincte şi pofte ancestrale. Sau doar consumerism? Oricum, e foarte bine că se întâmplă aşa lucrurile. Trivialitatea există în realitate. Trivialitatea ţine oamenii în cinematografe. Trivialitatea vinde cărţi.  Vorba aia, surprinde-i cu ce se aşteaptă.

3. Cred că zombii merg mână în mână cu critica socială (în special cu Marx şi Baudrillard).

Eu am lăsat critica socială în plan secund în povestea mea şi am mers pe un subiect pe care l-ai vedea la ştirile de la ora cinci întâmplându-se undeva pe la ţară. Şoc şi groază!  Mai mult de-atât nu spun.

4. Am scris un scenariu de bandă desenată despre nişte personaje cu trăsături zombi (trei copii care trec prin nişte experimente groteşti prin orfelinatele lui Ceauşescu). Am vorbit cu câţiva artişti vizuali să începem o serie numită „Copiii lui Ceauşescu”. Lucrăm la proiect momentan, totul e la nivel de development pitch. Sperăm să convingem un publisher să pompeze bani în treaba asta, că altfel n-are rost!

5. Mediul rural, oraşele industriale comuniste, păduri şi munţi frumoşi, Transfăgărăşan, Delta, OTV, ţâţe de carton, politicieni corupţi, Românii au talent, naţionalişti, ultra-ortodocşi, sunt multe lucruri româneşti fascinante care pot aduce un plus de valoare zombilor. A, da, umorul românesc!

6. Să se aştepte la palpitaţii. Palpitaţii din alea bune, ca după o plimbare lungă cu un rollercoaster! :)

*


Diana Alzner

1. Am luat-o ca pe o provocare. Tocmai pentru că subiectul a fost intens exploatat. Dar în cerinţele formulate de tine, Mircea, a fost ceva ce mi-a plăcut: „cu specific românesc”.

2. În funcţie de felul cum este tratat, orice subiect poate deveni trivial. Nu citesc cărţi horror şi nu urmăresc filme horror de dragul „ororii”, ci pentru că sunt interesată de reacţia omului într-o situaţie extremă. Încerc să înţeleg ce aş face eu sau altcineva dacă s-ar confrunta cu cele mai adânci temeri ale sale.

3. Transmite o idee foarte veche, o întrebare de când lumea: „Ce este moartea?” Tema mortului viu a bântuit literatura şi alte arte, iar zombii sunt doar o ramură secundară. În esenţă, motivul zombilor transmite ideea că murind, unii oameni par să se transforme în altă specie. De fapt este doar una din încercările de a găsi o explicaţie misterului morţii.

4. Nu ştiu, doar dacă voi găsi un element proaspăt, un unghi nou de a aborda un subiect atât de uzat. Nu cred că este un subgen de viitor, decât dacă se reinventează noţiunea de „zombi”, aşa cum Anne Rice a reinventat vampirii.

5. Credinţele populare româneşti pot nuanţa foarte interesant tema zombilor. Avem o mulţime de basme care ar putea inspira un autor în căutare de nou. Mă întreba cineva recent – pe un ton de reproş – „Dar de ce ai ales să scrii tocmai horror, Diana?” Şi m-am gândit în sinea mea – da, de ce? (Şi uite acum completez cumva şi răspunsul la prima ta întrebare, Mircea, dacă e ceva trivial în acest gen literar.) Cred că totul mi se trage din copilărie când mi s-au spus poveşti. Ani de zile am fost obsedată de imaginea Morţii care îi dă o palmă lui Făt-Frumos şi îl transformă în pulbere în „Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Ce să spun de fata care s-a logodit cu un bărbat mândru, dar cam ciudat şi pe care ea l-a urmărit şi a descoperit că ieşea dintr-un mormânt în „Ibovnica mortului”? Dar de Baba care scotea inimile din cei şapte cai şi le punea într-unul singur în „Făt-Frumos din lacrimă”? Sunt elemente care ţin de genul horror în aceste basme? Sunt triviale? Nu, desigur că nu. Dacă ne gândim numai la sinonimele care se referă la „mortul viu” în limba română, desigur, fiecare cu o anumită diferenţiere – moroi, strigoi, stafie, pricolici, vârcolac, nălucă, fantomă – răspunsul nu poate fi decât da, „zestrea culturală” românească poate aduce noutăţi în materie de zombi.

6. Le doresc o lectură plină de tensiune, o lectură care să le ridice întrebări şi care să îi incite să caute, pe cât posibil, răspunsuri.

 

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *