Alexandru Voicescu: „Avem cărți de autori români mult mai potrivite publicului internațional decât s-ar crede”

Alexandru Voicescu este director și editor la editura Herg Benet, dar și autorul romanelor „Malad” (2015) și „Fata de la nord de ziuă” (2016). L-am cunoscut, în toamna lui 2014, la una dintre întâlnirile „Vineri 13” organizată de editura Herg Benet, iar de atunci ne-am intersectat adeseori la târgurile de carte din București. Zilele trecute am avut bucuria să ne „reîntâlnim” în spațiul virtual cu prilejul interviului pe care vă invit să îl citiți în cele ce urmează:

 

Cum se împacă activitatea de editor cu aceea de scriitor? Reușesc cele două să se completeze și să se susțină reciproc sau, dimpotrivă, practicând-o pe una, simți că te îndepărtezi de cealaltă?

Pe lângă multele alte munci pe care le fac zi de zi (șofer, stivuitor, grafician, contabil, tehnoredactor, redactor, DTP-ist, PR, secretar, traducător, IT-ist, tipograf, administrator, web designer, copywriter, corector, reprezentant vânzări, account executive, art director, filosof, specialist curățenie), activitatea de editor este cea mai importantă, pentru că în redacția editurii Herg Benet sunt singurul care decide pe de o parte ce cărți să intre în planul editorial, iar pe de alta cum pot fi îmbunătățite manuscrisele și cum și când pot fi oferite în cel mai bun mod posibil publicului cititor. Este o responsabilitate foarte mare, deciziile pe care le iau conturând întreaga „viață” a cărții respective, cu bune și cu rele. După câteva sute de cărți publicate din postura de editor, inevitabil capeți un simț suplimentar al scriiturii „aruncate” în lume, diferit de cel pe care îl intuiește debutantul român cu manuscris la sertar. Având și experiența trecută de copywriter de publicitate pentru o perioadă destul de lungă de timp (vreo opt ani), întotdeauna am fost atent la cum va fi perceput de către potențialul cititor un text scris de mine, așadar cu atât mai mult perioada în care am scris efectiv primul meu roman, „Malad”, a fost influențată decisiv de acel ochi obiectiv și probabil inconștient al editorului. Mi-am dat singur sfaturi și m-am autocenzurat atunci când am realizat că pot să pierd atenția cititorului cu un paragraf prea stufos sau prea personal, cu o liniaritate a acțiunii sau, din contră, cu o prea mare coerență a frazelor în anumite cazuri, sau cu tempo prea grăbit sau prea leneș ori cu idei redundante. Cred că am fost pentru propriile mele romane un editor foarte exigent, extrem de exigent, fapt care a și ajutat la conturarea unei variante cât mai bune pentru prima mea carte, de care eu (încă) sunt mulțumit din ambele posturi.

Din altă perspectivă, mărturisesc faptul că am debutat și pentru a ajuta editorul din poziția de scriitor. O frondă personală pe care a trebuit să o arunc în fața acelora care, primind un refuz de publicare din partea mea ca editor, îmi reproșau (de multe ori pe ton jignitor, birjăresc) că nu am calitățile necesare de a judeca opera lor artistică și că să nu mă mai bag în oala lor, că știu ei cel mai bine, eu doar trebuie să-i public pentru că ei sunt geniali. Am vrut să le arăt celor ca ei, care sunt duium, cum aș vedea eu, editorul, că ar putea fi scrisă o carte de care să nu îți fie rușine nici ca autor, nici ca editor. Din momentul în care romanul „Malad” a luat premii literare, a avut vânzări bune și a fost primit cu entuziasm de public și de către o parte importantă a specialiștilor literari (aia care contează pentru mine, nu cei care încă mai cred că Herg Benet este per se o editură comercială care publică pornografie, că doar d-aia cumpără lumea cărților lor, nu pentru calitățile literare care de fapt lipsesc cu desăvârșire, judecă ei, cică), eh, din momentul în care acei aspiranți refuzați s-au văzut contraziși de realitate, de atunci au și tăcut, făcându-mi nopțile mai liniștite și somnul mai normal, atent la propriile mele coșmaruri, nu la cele induse inutil de bădărani ai literaturii române, de care nu ducem deloc lipsă, fie printre plebe, fie printre academicieni.

Revenind la un ton serios, concluzia mea este că a fi și scriitor, și editor a ajutat în ambele direcții. Se completează și sunt două experiențe aproape necesare pentru a construi ceva durabil în ambele zone, pentru că în felul ăsta sunt mult mai conștient de limitele și de nevoile amândurora. Chiar aș recomanda oricărui autor de literatură să facă un stagiu de cel puțin o lună într-o editură, dacă se gândește să abordeze profesionist meseria asta. Dar, în același timp, eu fac o diferență clară între ele, așa cum atunci când dau cu mopul prin sediul editurii pe timp de iarnă știu că înăuntrul meu nu a dispărut filosoful.

 

Cum crezi că se vor încadra traducerile literare (de care te-ai apucat recent) pe acest fond – editor și scriitor?

În această relație editor/scriitor a intervenit doar de curând o altă lume, cea a traducătorului, toate trei în sine fiind distincte. Bineînțeles că poți fi traducător fără să fii scriitor sau editor, și invers. Sunt perspective cu propriile reguli. Însă traducerea de carte, de literatură, în principal, este o muncă nu atât fizică, de a găsi sinonime corecte și parafrazări exacte, ci de a intra în miezul textului, echivalent cu a intra în mijlocul fluxului gândurilor respectivului autor. Este o empatie pe care nu o poți neglija și în lipsa căreia doar mimezi textul, în detrimentul cititorului, care se prinde ușor de discrepanțe între intenție și cuvintele pe care le vede. Există o întreagă literatură de specialitate care a studiat acest mecanism al traducerii, tehnic și ideatic. Așadar, eu văd traducerile ca pe o responsabilitate la fel de mare precum cea a editorului și redactorului de carte.

Însă, deocamdată, din rațiuni economice și de poziționare pe piața asta abundentă a importului de literatură străină, Herg Benet nu va publica texte „grele”, care necesită ani de muncă și cercetare. Așa cum nu m-aș vedea publicând la o altă editură decât cea pe care am fondat-o (pentru că aș fi ipocrit să nu îmi doresc să îmi ajut propriul proiect editorial), la fel nu cred că o să traduc prea curând cărți care nu aparțin portofoliului Herg Benet. Vor fi în viitor și cărți de impact, sper eu, ceea ce numesc anglo-saxonii strict literary fiction – adică literatură nevandabilă, mai pe scurt -, dar deocamdată nu mă definește activitatea de traducător. Vreau să fiu corect față de originalul pe care lucrez, să sprijin cartea pe care o traduc și să o pun în valoare, nu să mă mândresc cu asta. Cartea pe care o am în lucru în momentul de față, un SF foarte haios și captivant, „The Long Way to a Small, Angry Planet” de Becky Chambers, e pentru mine un început cum nu se poate mai bun ca să îmi formez mâna. În rest, putem vorbi despre ce înseamnă pentru mine a fi traducător după ce capăt câțiva ani de experiență.

 

Ce îți place cel mai mult când vine vorba despre scris?

Mie nu îmi place să scriu. Nu am o debordanță a scrisului care să mă facă să mă simt fericit sau să îmi dea mai știu eu ce stare plăcută, ca a unui vin bun destupat seara, la sfârșit de zi de muncă istovitoare. Și nici nu cred că vreun scriitor care are ceva de zis ar putea vreodată să spună că efectiv i-a „plăcut” să scrie, pentru că orice carte care spune ceva important înseamnă confruntarea unor monștri, a unor temeri și stări profunde care vor neapărat să iasă la suprafață. Eu scriu chinuit, greu, încet, foarte atent pe construcția fiecărei fraze, uneori speriat că nu pot să trec în scris suficient de exact sau expresiv tot ce îmi imaginez că ar fi ideea respectivă. Și scriu de cele mai multe ori într-o stare adâncă de anxietate și depresie, chiar transă autodistructivă, privindu-mă pe mine și poziția mea în lume cu cea mai mare sinceritate posibilă. Nu e ceva ușor, confortabil. Fumez foarte mult când scriu.

Dar, da, după ce finalizezi pagina respectivă, poți spune că ești bucuros că totul s-a terminat cu bine, că ai supraviețuit experienței scrisului. Este fix o exorcizare care te purifică. Și un drog, de cele mai multe ori. Acum, după două cărți și jumătate scrise, aștept cu nerăbdare clipele în care am timp să mă ocup de asta.

 

Și ce te descumpănește?

Un scriitor nu cred că poate fi dezamăgit de ce a scris. Poate doar dacă a falsat și a pus în carte lucruri care nu îl reprezintă și față de care nu are nicio treabă, propriu-zis. Însă nu prea l-aș numi scriitor pe un acest gen de om, ci poate „generator de cărți”, așa cum sunt mulți dintre cei care au o personalitate plată și aruncă în lume banalități doar un pic mai bine cosmetizate decât ar fi capabili să genereze chiar proprii lui cititori. Un autor de lucruri originale, care să miște cu adevărat ceva în mijlocul minții și sufletului unui cititor, nu are cum să scrie altfel de cum o face, așadar nici nu are cum să fie dezamăgit de ceva, pentru că el asta este, scrisul lui îl definește. Poate doar colateralele literaturii l-ar deranja uneori, cele care țin de bucătăria editorială, post publicare, dar să nu îți poți stăpâni orgoliul e o patimă, nu o virtute.

 

Dacă „Malad este și un experiment personal”, cum afirmai într-un interviu, ce reprezintă pentru tine „Fata de la nord de ziuă”, cel de-al doilea roman al tău?

Am spus că scrierea romanului „Malad” a fost o experiență personală pentru că în fapt, dincolo de acea cenzură venită din partea editorului din mine, care m-a ajutat să dezvolt o tehnică coerentă literar, eu nu am acordat prea mare atenție cititorului, nu am scris cartea cu un public anume în minte, gândindu-mă de la început la ce vor înțelege și cum o vor percepe cei care se vor încumeta să o citească, ci am scris-o pentru mine. Mă aflam într-o perioadă de epuizare fizică și psihică, iar lucrul la „Malad” a reprezentat o necesitate, aveam nevoie de lumea întunecată de acolo pentru a îmi păstra propria identitate, pierdută printre atâtea mopuri și facturi și tone de cărți de cărat la librării. A fost și bine, a fost și rău. Cititorii mai tineri, o mare parte, s-au plâns că este prea încâlcită pentru ei, îi depășește, alții, unii cititori fiind avizați, cu multe lecturi în spate, nu a putut trece dincolo de aparenta alură de thriller, dovedind că le este mai ușor să catalogheze conform grilelor, iar faptul că a fost publicată la Herg Benet a fost un handicap pentru bună parte din critica literară oficială, care a considerat-o o simplă fiță a unui editor care nu a fost obligat să treacă prin furca acelor criterii de calitate stabilite de edituri consacrate și acceptate de instituțiile pe care ei le admiră (să nu uităm că sunt critici, tineri, care încă îndeamnă scriitorii români pe care îi cunosc să nu publice la Herg Benet, că acolo e numai pornografie și paraliteratură fără valoare, că altfel nu se explică de ce au cărțile succes la public; atâta pot criticii ăștia să înțeleagă, csf? :)) ). Faptul că am publicat romanul și nu l-am lăsat să stea cuminte în vreun folder, din moment ce obiectivul principal de „exorcizare” fusese deja atins, ține de ce am zis mai devreme: a ajutat practic economia editurii. După care au venit zecile, sutele de mesaje (emoționante) de la cititorii care s-au regăsit în substratul romanului, care au fost entuziasmați de stilul cărții și de esența sa – nu poți trăi cu adevărat fără să îți depășești propriile temeri și fără să te analizezi cu asprime, indiferent de cât de greu ți-ar fi –, după care a urmat un premiu de debut și unul pentru cea mai bună carte de proză a unui scriitor sub 35 de ani, o nominalizare la un premiu internațional, invitații la evenimente din postura de scriitor, nu de editor, lansări prin țară, încurajări din partea unor oameni pe care îi admir etc.

Așa că altfel au stat lucrurile cu cel de al doilea roman, recent lansat, „Fata de la nord de ziuă”, care este o carte mult mai coerentă, cu o poveste aparent lineară, care să nu sperie publicul, ci să îl îndrume spre mesaje nu tocmai ușurele (deci nu, nu e o carte cu vampiri), să îi ademenească printr-un limbaj și forme mai accesibile către lucruri cu adevărat vitale, importante pentru oricine consideră că mai este un lung drum personal de parcurs până ce te poți declara mulțumit în fața morții (deci nu, dacopații să nu citească ceva scris de mine, că nu se potrivește cu mândria lor înnăscută). „Fata de la nord de ziuă” a fost și o promisiune pe care a trebuit să mi-o respect mie și cititorilor primului roman. Și mi-a plăcut să o respect. Nu s-o scriu, dar să o știu finalizată da.

Care este povestea din spatele romanului „Fata de la nord de ziuă”?

Nu este o poveste mult diferită de cea din „Malad”. Perspectiva filosofică este aceeași, influențată de H. R. Giger, David Lynch, C. Nolan, Borges, Hesse, printre alții. Doar forma diferă. Sunt un mare admirator al lui Richard Rorty, dar și al lui Platon, în egală măsură. Din perspectiva mea, mitul Peșterii este baza oricărei discuții despre natura umană și natura universului în care acest uman se află, vrând, nevrând.

Trebuie să clarific un lucru: să „rezonezi” cu o carte, ca cititor, mi se pare o sintagmă foarte stupidă. Eu rezonez în egală măsură și cu „Fluturi”, și cu „Frații Karamazov”. Mai corect ar fi să spunem că unele cărți sunt pierdere de vreme, iar altele nu. Departe de mine în a blama unii cititori care își doresc anumite lecturi și se simt inconfortabili în afara spațiului lor sigur, testat; este alegerea lor și foarte greu le poți reconstrui sistemul de judecăți. Totuși, prin „Fata de la nord de ziuă” am vrut să înlătur stigmatul de „misticism”, de „New Age” sau de comercial care a fost atașat primului meu roman de către unii cititori (cei mai avizați) și stigmatul de „grotesc” care a speriat o altă categorie (mai puțin avizată). Ideea din „Malad” a fost o simplă alegorie a procesului de individuație jungian. Nimic complicat sau nemaivăzut sau extatic. O fi fost Jung un pic mistic, însă nu i-a lipsit în niciun moment rigoarea științifică. Așa că am simțit nevoia să îndrept un pic lucrurile. Dorința mea de a peria numele de autor Voicescu s-a născut din credința că o carte poate fi universal valabilă și poate coborî către acel spațiu intim al fiecăruia dintre noi în care arta mișcă, resemnifică și aduce noi valențe perspectivei asupra vieții. Nu suntem atât de diferiți unul față de celălalt, cu toții plecăm din miezul peșterii. Drumul e cel care diferă.

 

Ținând cont de precedentul Anna Vary / Cristina Nemerovschi, înainte de debutul literar ai luat în calcul varianta de a publica sub pseudonim?

Da, și chiar voi publica sub pseudonim. De fapt, eu scriu de mult timp, cu mult înainte de a fi parte din industria editorială, iar pe vremea aceea, acum vreo 15-20 ani, eram convins că voi publica sub pseudonimul Alex Marten, pe care mi-l stabilisem în avântul meu inocent și adolescentin ca fiind alter-ego-ul literar. Sper, dacă voi avea suficient timp, să finalizez seria dark fantasy „Vocile Istmului”, începută de foarte mult timp și părăsită de foarte multe ori. Varianta finală a poveștii există, draftul este spre definitivare, deci cred că mă voi încăpățâna și o voi duce la bun sfârșit în toamna aceasta. I-o datorez lui Alex Marten. De ce sub pseudonim și nu sub numele primelor două cărți? Pentru că se adresează unui public care mai mult caută în cărțile citite o formă de relaxare, alternativă ușoară la filmele de consum și jocurile video, deci nu prea se aseamănă cu cel care m-a citit până acum, mai atent la introspecții. Chestie de poziționare pe piață. Dar și pentru că nu am orgoliul unui nume care să devină firmament al literaturii române și universale, așadar mi s-ar părea un exercițiu bun limitarea în arealul unui anumit gen. De ce nu cu pseudonim încă de la început? Am zis mai devreme: Herg Benet îmi este foarte drag, este un proiect nu numai de suflet, ci chiar intim. Herg Benet c’est moi.

Bănuiesc că la un moment dat voi scrie și o carte „plictisitoare”, cam ce le place criticilor de acum, speriați de inovație și autentic, dar pe care nu o să mi-o asum decât dacă și după ce le va da peste nas ăstora cu „pornografia” de la Herg Benet. (Deci nu o să o vedeți publicată la editura pe care am înființat-o și nimeni nu o să știe când îi va lovi). A fost foarte haios când cititori oripilați de cât de îndrăzneț scrie Cristina Nemerovschi au blamat-o și au dat drept model opus pe Anna Vary, fără să știe că înjură/adulează de fapt același om. Priceless :D O experiență pe care vreau neapărat să o reiterez (eu am convins-o pe Cristina să scrie sub pseudonim) cu masa amorfă de funcționari ai literaturii autohtone. Poate așa se mai trezesc un pic din călâiul prin care se apără de tot ce știu că îi depășește și îi sperie. Instinctul de conservare ar trebui să fie un avantaj, un mijloc pentru supraviețuirea a ceva esențial, propriu, nu un scop în sine.

 

Auzim tot mai des că „tinerii din ziua de azi” nu mai citesc. Cum se văd lucrurile de la voi, din culisele editurii Herg Benet? Sunt tinerii interesați de lectură, de evenimente literare?

Este parțial adevărat. Nu cred că tinerii din ziua de azi nu mai citesc, ci tinerii din ziua de ieri sunt cei de vină. Părinții tinerilor din ziua de azi au abandonat în timp lectura, îndemnându-și la rândul lor copiii, prin model personal, să acorde mult mai multă importanță lucrurilor concrete, practice, de reușită în viață. Și am zis că este doar parțial adevărat pentru că observ că în ultimii doi trei ani chiar și acești părinți își dau seama că au greșit și se reîntorc la cărți. Dincolo de interdicțiile directe și indirecte (tentațiile superficiale ale gadget-urilor și mall-urilor de socializare), unii tineri citesc cu sinceritate, pentru că simt nevoia să citească, și asta contra a tot ce învață la școală. „Bleah!” este fix expresia prin care se referă ei la cărțile obligatorii din programa școlară, este fix motivul pentru care literatura română încă mai are o imagine proastă la noi în țară. Sunt lucruri care pot fi schimbate instituțional, dacă se dorește, însă inerția este mare.

Mai trebuie să clarific un lucru: trei sferturi din publicul editurii Herg Benet are vârsta de peste 24 de ani, deci nu am cum să emit o judecată strict legată de tinerii cititori, pentru că nu cunosc decât o parte din ei, probabil pe cei mai curajoși.

 

Ce planuri literare ai pentru 2017?

Cred că nu voi mai publica câțiva ani buni sub numele de Alexandru Voicescu. Am nevoie de timp mai mult pentru a construi până la capăt proiectul editurii Herg Benet, dar am nevoie și de o pauză de „creuzet” creativ. Nu țin morțiș să public multe cărți. În schimb, bănuiesc, acum, că Alex Marten va fi activ în zona SF&Fantasy. Voi traduce probabil două cărți care o să apară în 2017. Iar împreună cu Flavius Ardelean, care este Foreign Rights Manager la Herg Benet, sper să reușesc primele exporturi de literatură. Sunt convins că a venit momentul să ieșim cu propriile puteri din chingile unei literaturi minore care nu ar trebui să fie văzută ca minoră și să ne caracterizeze atât de acerb. Uneori, imaginea proastă despre sine devine, prin repetare, chiar imaginea adevărată. Eu sunt optimist, la acest început de an, contrar felului meu de a fi. Avem cărți de autori români mult mai potrivite publicului internațional decât s-ar crede.

 

Mulțumim pentru răspunsuri și mult succes în continuare și ție, și lui Alex Marten!

Despre Cezarina Nicolae

Cezarina Nicolae a scris 54 articole în Revista de suspans.

Cezarina este autoare de proză fantastică (sub pseudonimul Cezarina Anghilac), prezentă în mai multe reviste online. Una dintre povestirile ei se regăsește în antologia Best of Mystery & Horror #1. A urmat cursurile celei de-a doua ediții a Atelierului de scriere creativă SF&F, iar din noiembrie 2015 are în grijă sumarul Revistei de suspans. De două ori pe lună moderează ateliere creative la Clubul Scriitoarelor și participă la cenaclul literar al Secției 14.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *