Scriitorul profesionist în anul de grație 2013

În intervalul 25-27 ianuarie 2013, la Towson University din Maryland a avut loc un curs de creație pentru scriitorii aspirați în genul horror. Borderlands Boot Camp este un eveniment major, la care sunt invitați să participe anual nume cu rezonanță în breaslă. Anul acesta, Brian Keene a fot invitat să țină un discurs despre statutul scriitorului profesionist în contextul actualei crize economice mondiale, și nu numai. Ceea ce urmează nu este o transcriere a discursului, așa încât textul nu include digresiunile inerente și nici sesiunea Q&A de la final, când s-a vorbit în principal despre self-publishing și, după mărturia autorului însuși, fani dezaxați.

*

Mă numesc Brian Keene și sunt scriitor profesionist.

Sunt onorat să mă aflu aici în această seară. Cum știți cu toții, a fost cât pe ce să nu pot veni. Anul acesta trebuia să fiu unul dintre instructorii voștri, dar din cauza situației economice lucrurile nu s-au mai potrivit așa. Sincer să fiu, oricum nu s-ar fi potrivit, pentru că aș fi petrecut tot weekendul stând printre voi și absorbind informații de la instructori precum F. Paul Wilson, Douglas Winter și Tom Monteleone în loc să vă comunic eu însumi ceva folositor.

Glumesc. Sper că știți cât de norocoși sunteți să aveți o ocazie precum cea pe care ați avut-o weekendul acesta. Generația mea nu a avut o Tabără de Creație Borderlands. Dacă voiam sfaturi despre scris de la oamenii aceștia, trebuia să le obținem după metoda tradițională ― făcându-le cinste într-un bar. După socoteala mea, această metodă de învățare m-a costat peste 20.000 de dolari în ultimii cincisprezece ani.

Ați petrecut weekendul învățând cum să deveniți scriitori sau, poate, mai exact, cum să deveniți scriitori mai buni. Mă aflu aici, în această seară, la invitația instructorilor voștri, ca să vă vorbesc despre ce se întâmplă după ce deveniți scriitori ― cum să vă câștigați existența din asta, la ce să vă așteptați când vă câștigați pâinea scriind și, cel mai important, la ce să nu vă așteptați.

Ca să fiu clar înțeles: prin a-mi câștiga traiul scriind înțeleg că „scrisul este principala mea sursă de venit”. Și mai trebuie să clarific ceva: așa cum astăzi există multe feluri de a fi publicat, există la fel de multe feluri de a-ți câștiga pâinea scriind. Acesta este felul meu și pentru mine a funcționat. Este ca o emisiune de pe VH1 despre viața cântăreților, doar că la mine cofeina întrece în cantitate cocaina și în loc de Keith Richards dând pe gât o sticlă de Chivas, lăsând lichidul să se prelingă pe griful unei chitare pe scenă, sau Axl Rose fiind fotografiat cu două duzini de fane pieptoase și seminude, suntem doar eu și Tim Lebbon făcând Karaoke beți la cine știe ce World Horror Convention sau eu și Joe Hill fotografiați bând apă minerală într-un colț întunecat la NECON.

Sunt scriitor profesionist ― prin asta înțelegând că scrisul este singura mea sursă de venit, modul prin care m-am susținut pe mine și pe cei dragi mie ― de puțin peste un deceniu. Fac naveta în cel mai mare stil ― de la pat la cafetieră la computer. Sunt plătit să născocesc povești despre zombi și râme carnivore uriașe. Oamenii îmi dau bani pe ele. Nu-i un târg deloc rău. De obicei. Lucrurile nu sunt însă atât de simple. E greu să trăiești din scris și prețul pe care îl plătești este mare. Prea mare, uneori. Și totuși, continuu să o fac pentru că recompensa nici nu se compară cu cea pe care ți-o aduce vreo altă meserie din câte cunosc. Și continuu să o fac pentru că nu sunt în stare să fac altceva. Nu pot să nu scriu. Mi-a plăcut întotdeauna felul în care prietenul meu Tom Piccirilli a descris această situație: Dacă rămâi singur pe o insulă pustie și îți petreci timpul scriind povești în nisip cu un băț, atunci ți-a fost ursit să fii scriitor.

Eu aș fi unul dintre oamenii aceia. În loc să mâzgălesc SOS cu litere uriașe pe plajă, aș folosi acel timp ca să îmi termin următorul roman. Aș face asta pentru că trăiesc din scris, iar când trăiești din scris, nu ai timp să freci menta. Singurul mod de a încasa bani e să produci. Singurul mod de a produce e să îți pui fundul pe un scaun, să lipește degetele de tastatură și să tastezi. Nu te poți gândi la cărțile tale ca la niște cărți, pentru că nu asta sunt. Când scrii să fii publicat, produci un bun de larg consum. Dacă produsul nu există, publicul nu are ce consuma și nici tu ce mânca. Așa că trebuie să produci.

Când trăiești din scris munca e plăcută, chiar dacă rămâne totuși muncă. Dacă vrei să te întreții din asta, trebuie să tratezi scrisul ca pe un serviciu. Tu îți ești propriul șef. Da, ești la discreția editorilor și a agenților și a departamentelor de marketing și a cititorilor, dar în cele din urmă nu îți dai socoteală decât ție însuți. Așa că fii propriul tău șef și nu îți îngădui să tândălești.

Cândva am lucrat într-o topitorie. Operam o matriță. Zi de zi, aveam sarcina să fac un anumită număr de forme. Dacă făceam asta, la sfârșitul săptămânii primeam un cec de salariu. Dacă nu făceam, nu trecea mult și îmi căutam alt serviciu. La fel e și când trăiești din scris. Ai sarcina să scrii un anumit număr de cuvinte pe zi. Fă asta și până la urmă vei primi un cec. N-o faci și în curând îți vei căuta alt serviciu.

Cred că este important să scrii zi de zi. Cei mai de succes scriitori ― fie că vorbim despre autorii de bestsellere, fie despre simplii pălmași ai genului ca mine ― par a avea un lucru în comun: sunt prolifici. Sau, dacă nu sunt prolifici, sunt cel puțin oameni de cuvânt. Un scriitor cu normă întreagă ar trebui să scrie tot timpul. Asta poate însemne 2.000 de cuvinte pe zi sau 6 pagini pe zi ori 8 ore pe zi. Se poate să vorbim despre cinci zile pe săptămână sau despre șapte zile pe săptămână. Timpul pe care îl alocați și norma de producție depind de voi. Important este să respectați intervalele stabilite și să atingeți norma de productivitate.

Dacă alegeți să publicați prin mijloace tradiționale (apelând la edituri), atunci trebuie să înțelegeți că veți fi plătiți sporadic. Când romanul vă este acceptat, veți primi un avans. În ziua de azi, avansul mediu pentru un roman de gen variază între 2.500 și 10.000 de dolari. Ați auzit bine. Romanul la care ați lucrat un an întreg vă aduce doar între 2.500 și 10.000 de dolari într-o primă fază. Când cartea va fi publicată, un an mai târziu, veți fi cheltuit demult acel avans. Și probabil că nu veți vedea un cec pentru drepturi de autor decât peste încă un an DUPĂ ce cartea v-a fost publicată (cu condiția să se fi vândut destule exemplare ca avansul să fie acoperit). Așa că vor trece de fapt doi ani de la acel cec de avans până ce veți fi plătiți din nou.

De aceea e important să fii productiv. Nu îți poți hrăni familia doar cu acel avans. Dar dacă scrii două cărți pe an și mai scrii pe lângă nuvele, benzi desenate, ediții limitate de colecție sau povestiri etc., atunci banii încep să se adune. Cu cât ai mai multe cărți în librării, cu atât sunt mai mulți banii care îți intră în casă. Este de asemenea important să încerci să-ți păstrezi cât mai multe din drepturile de autor posibil, pentru a le putea transforma în și mai mulți bani. Drepturile pentru variante audio, drepturi de traducere, drepturi de ecranizare, pentru adaptare în bandă desenată, pentru produse comerciale conexe ― toate acestea pot fi transformate în  alți bani pentru tine și familia ta. Dacă ai un agent, se poate ocupa el de toate acestea, însă e greu să obții un agent în zilele astea, iar a obține unul bun e aproape imposibil. 14 din cei 15 ani ai carierei mele de scriitor profesionist am lucrat fără agent. Am acum unul care gestionează drepturile de traducere; e o doamnă care își face munca excelent. Dar acesta e singurul aspect în care am apelat la servicii specializate.

Trebuie să subliniez în același timp că detaliile legate de plăți despre care tocmai am vorbit sunt foarte diferite dacă alegi varianta self-publishing, mai ales dacă lucrezi cu Kindle, Nook sau Kobo. Dacă alegi drumul acesta vei fi plătit lunar ― însă e, totodată, mai greu să trăiești din banii aceștia, folosind această metodă, decât dacă abordezi problema din aceeași perspectivă a profitabilității. Aceasta este însă altă discuție, pe care o vom putea purta în cardul secțiunii Q&A.

Acum am să le fac un duș rece celor dintre voi care cred că statutul de autor de succes sau de bestsellere înseamnă automat bani cu toptanul. În ultimii cincisprezece ani am fost prolific și am avut norocul de a fi tipărit în continuu, astfel încât primesc drepturi de autor pentru diferite titluri în fiecare lună. Am avut și cărți adaptate cinematografic și transformate în benzi desenate. Am apărut la CNN, am fost invitatul lui Howard Stern, am fost inclus într-un documentar realizat de History Channel și numele meu a fost soluția unei întrebări de cultură generală dintr-o emisiune-concurs la postul ABC. Printre cititorii mei se numără staruri rock, vedete de cinema, comedianți, atleți profesioniști, câțiva politicieni, ceva mai multe actrițe porno și chiar o divă a telenovelelor. Sunt unul dintre cei mai populari scriitori de horror ai generației mele. Spun asta nu ca să mă laud sau din aroganță, ci ca să vă pregătesc pentru ce urmează să auziți. Sunt unul dintre cei mai populari scriitori de horror ai generației mele…

… și, în medie, câștig între 30.000 și 40.000 de dolari pe an. Uneori suma e puțin mai mare. Alteori e mai mică. V-am oferit o medie.

Nu sunt tocmai bani să-i întorci cu lopata. Mulți dintre cei care vă aflați în sala asta câștigați probabil mai mult de atât grație slujbelor voastre. Acesta este însă drumul pe care mi l-am ales, vocația mea, și l-am ales știind că zilele câștigurilor fabuloase în industria editorială s-au dus. Mulți dintre eroii mei din lumea literelor, autori pe care i-am citit în devenirea mea, mi-au spus cu tristețe în glas că m-am născut în epoca greșită, că am intrat prea târziu în joc, că dacă făceam asta cu un deceniu sau două înainte să mă apuc de fapt de scris, câștigam mult mai mult.

Când eram tânăr, mă dădeau pe spate cei care scriau splatterpunk. Autorii aceia erau cei spre care aspiram. Unul dintre ei, nu voi spune cine pentru că vreau să-i protejez intimitatea, mi-a spus odată cu mâhnire că în perioada de glorie a genului horror, anii 90, primea avansuri de 25.000 de dolari pentru un roman. Acum, astăzi, același tip de roman îi aduce un avans de 2.500. Gândiți-vă la asta: de la 25.000 la 2.500.

Așa că… fiți productivi. Creați neîncetat produse și, astfel, creați-vă noi fluxuri de venit.

Luați-vă un contabil bun și achitați impozitele în avans. Învățați să economisiți și să vă chivernisiți bine banii. Dacă nu vă pricepeți la finanțe, educați-vă. Înscrieți-vă la un curs sau cumpărați o carte din-acelea de popularizare a finanțelor. Ca scriitor profesionist nu știi niciodată când ți se va schimba situația financiară. Și se va schimba. Des. Chiar și atunci când banii vin cu nemiluita dintr-odată, pleacă la fel de repede. De exemplu, anul trecut am primit un cec pentru o sumă compusă din cinci cifre pentru un film bazat pe una dintre cărțile mele. În același timp am rămas fără editura care îmi datora o sumă din cinci cifre pe drepturi de autor ― bani pe care nu îi voi mai vedea niciodată, pentru că editura a dat faliment. Așa că, da, banii aceia pe ecranizare au fost mulți, dar în ceea ce privește bugetul și cheltuielile mele, n-am văzut un sfanț din ei, căci n-au făcut decât să înlocuiască suma cu care alții îmi erau datori. Ca scriitor profesionist, finanțele voastre vor fi într-o permanentă mișcare de flux și reflux. Lucrul acesta poate fi înfricoșător, obositor și greu de îndurat, dar e parte din prețul pe care îl plătești. Cum a spus odată Hunter Thompson: Dac-ai cumpărat biletul, hop în șa.

Ca scriitor profesionist, nu vei beneficia de asigurare de sănătate. Pentru asta va trebui să te alături unei organizații a scriitorilor care ți-o pune la dispoziție sau să semnezi un contract exclusiv cu vreo firmă precum DC Comics ori să o obții pe ocolite, prin intermediul angajatorului soției sau partenerului tău de viață. Sau, dacă ești ca mine, singur pe lume, și nu îți permiți să plătești din propriul buzunar prima lunară a asigurării de sănătate, pentru că, fiind persoană publică, stilul tău de viață e de domeniul public și companiile de asigurări îți râd pur și simplu în nas când întrebi de serviciile asigurate, atunci te vei trezi făcând năzdrăvănii, cum ar fi să-i trimiți un e-mail doctorului Paul Wilson, aici de față, în rândul din spate, ca să-l întrebi: „Hei, am văzut azi Amoxicilină la pet-shop. E pentru acvarii. Poate fi luată și de oameni, și dacă da, în ce doză? Am nevoie pentru o carte la care lucrez, desigur. Eu, unul, n-aș face asta niciodată.” Iar răspunsul lui Paul ar fi: „Nu ai asigurare de sănătate nici acum, așa-i, Keene?”.

Glumesc. Când mă gândesc la cum s-au stins unii dintre scriitorii mei preferați ― oameni precum Charles Grant, Poe, J.N. Williamson sau H.P. Lovecraft ― mi se rupe inima. E o poveste care te pune în gardă și e totodată una care nu se schimbă niciodată. Scriitorii mor bolnavi și săraci încă din vremea picturilor rupestre. Diferența e că NOI știm ce se poate întâmpla. Privind la eroii noștri din trecut, putem face planuri pentru ce ne așteaptă. Din nou, trebuie să vă controlați singuri destinul. Cunoașteți-vă rădăcinile și creșteți ținând cont de ele.

În același timp, nu există niciun fond de pensie. Și nici vârstă de pensionare. Warren Ellis a spus: „Scriitorii nu ies la pensie. Ei doar mor…” Este mult adevăr în vorbele astea. Cunosc un scriitor ― iarăși, nu-i voi da numele ― care avea mai multe exemplare din tot ce publicase vreodată. Vorbesc despre o duzină sau două de exemplare din fiecare carte, plachetă, ediție cartonată sau broșată etc. Acela era fondul lui de pensie. Polița lui de asigurare de viață. Opera lui era destul de solicitată pe piețele secundare și de colecționari, încât, dacă avea să i se întâmple ceva, acele ediții puteau fi vândute pentru acoperirea costurilor. Și au fost vândute. Am făcut și eu ceva asemănător în cariera mea. Editorii vă pot spune că sunt celebru fiindcă cer mai multe exemplare de autor în contract decât majoritatea scriitorilor din genul meu. Au fost clipe când lucrul acesta m-a salvat. Dacă cecurile cu drepturi de autor sunt subțirele într-o lună și se apropie termenul pentru plata ipotecii, e ușor să vând o ediție princeps, cartonată, a romanului The Rising pe eBay cu 1.000 de dolari. Dacă mor mâine, rudele mele le pot vinde pe celelalte ca să îmi plătească înmormântarea.

Așa că trebuie să vă gândiți la sănătatea voastră și la pensie. Mai trebuie să vă gândiți la identitatea voastră publică. Chiar dacă sunteți abia la începutul carierei de scriitori, ar trebui să vă rezervați un domeniu web pe numele vostru, dar și toate conturile de social-media posibile pe acest nume. Deși poate nu aveți de gând să le folosiți vreodată, trebuie să vă revendicați numele pe Facebook, Twitter, Tumblr, Google+ și orice alt site va mai apărea. Eu nu folosesc Reddit sau Goodreads, dar m-am înregistrat pe ele ca BrianKeene doar pentru că nu vreau să-mi controleze altcineva identitatea publică. Și asta pentru că, în zilele noastre, fie că publici după metoda tradițională, fie că alegi calea self-publishingului, ești direct responsabil de promovarea și marketarea operei tale. Da, editorul s-ar putea implica, dar nu trebuie niciodată, NICIODATĂ să te bazezi pe asta. Trebuie să te ocupi personal. Ați auzit bine: dacă vreți să deveniți scriitori profesioniști, TREBUIE să vă luați această responsabilitate. Unora dintre voi promovarea și marketingul vi se pot părea dezagreabile, dar dacă vreți să faceți asta la nivel profesionist ― adică să câștigați bani scriind ― atunci va trebui să le îmbrățișați.

Mai important, sunteți responsabili de creșterea și de comunicarea cu publicul vostru. Cum și până unde duceți asta depinde de voi, dar să înțelegeți un lucru ― zilele metodei Bentley Little au apus. Bentley Little, care are un public larg, dar nu este prezent pe internet sub nicio formă și în toată cariera lui a organizat doar trei sesiuni de autografe, este o excepție de la regulă. Grație internetului și social-marketingului, cititorii zilei de azi se așteaptă să poată interacționa într-un fel sau altul cu autorul lor preferat. Iarăși, cum faceți asta și până unde duceți lucrurile depinde de voi, dar dacă alegeți să fiți scriitori profesioniști, atunci VA TREBUI să o faceți. Acest lucru e de-o importanță la fel de mare ca menținerea gradului de productivitate și a programului zilnic de scris. Este a doua parte a ecuației trăitului din scris.

Mână în mână cu asta merge cât de mult alegi să te expui. Unii scriitori profesioniști nu se complică, mulțumindu-se să își expună gândurile și părerile personale doar în scrisul propriu. Alții sunt dispuși să discute public despre politică sau cultura pop. Aceasta poate fi o sabie cu două tăișuri. Da, Paul, Tom și Chet Williamson postează uneori câte ceva despre cum văd ei libertarianismul, conservatorismul sau liberalismul, ceea ce este în regulă, dar fac pariu că fiecare dintre voi se poate gândi la alți autori de pe Facebook sau din alt loc pe care s-a gândit să nu îi mai urmărească doar pentru că NUMAI despre asta vorbesc. Probabil nu le-ați dat unfollow, pentru că sunteți scriitori și voi și vreți să cultivați această asociere profesională. Dar cititorii nu au astfel de tresăriri, ei CHIAR îți vor întoarce spatele dacă îi jignești.

Trebuie să decizi drept cine vrei să te vadă ei. Poate vei fi tu însuți și atât. Poate alegi o variantă caricaturală a persoanei tale. Poate vrei să fii un glumeț, ca Jeff Strand, sau un împăciuitorist, ca Christopher Golden, sau femeia puternică și independentă, ca Sarah Pinborough. Ani la rând, lui Nick Mamatas și mie ne-a reușit morga de Tinerii Furioși ai genului, dispuși mereu să vorbească pe șleau ― poate prea apăsat uneori ― despre ce gândeam și vedeam. În zilele din urmă veți observa fără îndoială că ne-am îmblânzit discursul. Asta pentru că nu poți fi un Tânăr Furios când ai trecut de patruzeci de ani. Chiar și așa, publicul nostru știe în continuare că vom vorbi pe șleau, pentru că publicul a ajuns să aștepte asta din partea noastră. Hotărâți ce să aștepte publicul de la voi și apoi dați-le ce așteaptă.

Mai importantă decât decizia gradului de expunere este, poate, să decizi ce să NU arăți din tine lumii. Scrisul e o activitate solitară, dar publicarea este una publică. Suntem parte a industriei divertismentului, chiar dacă suntem de fapt copilul ei vitreg și mutant. Și ca oricare artist, atragem și noi destui ciudați. Propriile mele experiențe cu fanaticii sunt bine documentate. Sunt sigur că ați auzit cu toții de tipul care mi-a trimis prin poștă o pasăre moartă sau de domnul din Illinois care era convins că Ray Garton, Poppy Z. Brite și cu mine îi furam la propriu ideile de povești. Oamenii aceștia există cu adevărat, iar internetul și social-media îi ajută ca nicicând altă dată să își ducă la îndeplinire obsesiile nesănătoase. Prin urmare, trebuie să fiți chibzuiți cu informațiile pe care le oferiți despre voi.

Dacă aveți de gând să deveniți scriitori profesioniști, luați-vă imediat o căsuță poștală. Vă recomand să o luați într-un oraș învecinat ― unul în care vă este ușor să ajungeți, dar categoric nu orașul în care locuiți. Acea adresă, și DOAR acea adresă, o veți face publică. În același timp, trebuie să nu mai postați poze online cu rudele și copiii voștri. Dacă totuși vreți să faceți asta în continuare, creați-vă un cont de Facebook privat și nu dați acces cititorilor sau fanilor. Publicul știe că am doi fii ― dintre care unul are 22 și celălalt 4 ani. Dar nu am menționat niciodată numele fiului meu de 4 ani în public. Pentru cititorii și fanii mei, el este doar „Turtle” (Țestoasă) ― porecla cu care îl gratulez în public (care, sincer să fiu, nici măcar nu este adevărata lui poreclă). Am făcut asta pentru că locuiesc într-un oraș mic și nu vreau ca cineva să îl găsească pe fiul meu sau pe alte rude ale mele sau pe mine însumi prin intermediul sistemului public de notare școlară sau vreun alt mijloc prin care oamenii găsesc informații online. Dacă vă par un pic alarmist și paranoic, ei bine… am motive pentru a fi. Și voi ar trebui să aveți. Lumea e un loc periculos și ciudat, iar dacă deveniți scriitori profesioniști, dacă creați un produs de larg consum adresat publicului, atunci nu veți avea de ales decât să interacționați cu acel loc periculos și ciudat.

Dar este la fel de important să țineți minte că 99% din publicul vostru este compus din oameni buni, generoși și sinceri ca voi înșivă. Veți descoperi că ― în zilele când cecurile cu drepturi de autor nu au venit și trebuie să mergeți la clinica gratuită pentru că nu aveți asigurare de sănătate ― ei vă sprijină. Fanii și cititorii pot fi o sursă de putere și alinare. E o relație simbiotică plăcută. Ei vă ajută să treceți peste orele lungi de scris. Voi îi ajutați să treacă peste orele de studiu, pauza de prânz, timpul petrecut pe drum, făcând naveta, în căsnicia lor eșuată, perioada de detenție, stagiul militar, relația abuzivă ori singurătatea lor. Și acesta este un lucru nobil.

Acesta este un lucru foarte nobil.

Concentrați-vă la ei. Concentrați-vă la acel public. Nu faceți greșeala de a vă prezenta opera doar pentru ceilalți autori. Acesta e cel mai tâmpit lucru pe care îl poate face un scriitor și totuși îi văd că o fac zi de zi. Nu postați un link către cartea voastră pe Shocklines. Singurii care îl vor vedea sunt cei care postează alte linkuri spre cărțile lor, și sunteți toți scriitori, și oricum niciunul dintre voi nu-și permite să cumpere volumele alea afurisite. Trebuie să mergeți acolo unde sunt cititorii sau, mai bine, să creați un loc unde cititorii pot veni la voi, via Facebook, Twitter, propriul vostru website etc. A-i lăsa pe ei să vină la tine e un gest de sinceritate care te scutește de spam și care îți aduce la pachet o loialitate durabilă din partea lor.

Nu vă pierdeți vremea cu premii Stoker și ITW (International Thriller Writers) și cu alte distincții de felul acesta. Nu vă pierdeți vremea cu politica din sânul HWA (Horror Writers Association) sau cu cine a periat pe cine la o convenție ori cine știe ce altă prostie de felul acesta cu care ne amuzăm noi. Da, ca în oricare altă breaslă, e important să interacționezi cu colegii tăi. Și un strop de bârfă poate fi util. Așa că participați la convenții. Faceți parte din comitetul de organizare, dacă doriți. Dar nu lăsați niciodată discuțiile despre scris să fie mai importante decât scrisul însuși.

De asemenea, fiți conștienți de efectul pe care traiul din scris îl poate avea asupra relațiilor voastre personale. Îmi petrec timpul singur, iar timpul petrecut singur îl dedic scrisului. Scrisul e o ocupație solitară care duce la o existență solitară. La naiba, vorbesc din experiență. Scrisul e motivul pentru care sunt singur. Știu să fac asta ― să scriu, adică. Nu știu să fiu singur, însă, în ciuda faptului că așa îmi petrec viața. Dar știu să scriu sau, cel puțin, asta îmi spun redactorii și editorii mei. Uneori bănuiesc că mi-o spun doar pentru că le aduc o căruță de bani. Oamenii îți spun orice cred că vrei să auzi atunci când le aduci grămezi de bani. Deseori m-am gândit să scriu intenționat o carte proastă, doar ca să îi împing să-și dea arama pe față, dar nu le-aș face asta niciodată fanilor și cititorilor mei. Și nu mi-aș face-o mie însumi. Pentru că în afară de gătit, sex, supraviețuire în natură și a fi tată ― scrisul este singurul lucru pe care îl știu face. Este singura constantă în viața mea. Singurul lucru pe care mă pot bizui mereu.

Și nu m-a costat decât totul. Dați-mi voie să vă dezvălui unele dintre costuri, ca să le puteți evita în cariera voastră.

Scrisul m-a costat două căsnicii. Cel puțin, asta îmi spun mie însumi. De fapt, de vină am fost eu.

Prima mea căsnicie s-a dizolvat pe când încercam să devin scriitor profesionist. Locuiam într-o rulotă și aveam vreo trei dolari pe numele nostru. Munceam toată ziua la o topitorie (și apoi ca șofer de camion), după care mă întorceam seara acasă și mă concentram asupra procesorului de text, neglijându-mi soția. Eram tânăr și prost și nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că soția mea la fel de tânără ar prefera să stau puțin cu ea în loc să scriu. Chiar și atunci când stăteam totuși împreună, nu comunicam cu adevărat. De obicei, ea se uita la TV, în vreme ce eu stăteam cu nasul îngropat într-un număr din Deathrealm, The Horror Show, Cemetery Dance, New Blood sau vreo altă revistă importantă de literatură horror de la vremea aceea. Când a plecat, mi-au rămas procesorul de cuvinte și revistele alea horror cu care să mă consolez, și cam atât.

A doua căsnicie a durat opt ani (după alți opt ani de făcut curte) și s-a dizolvat cu mult după ce devenisem scriitor profesionist. Pe atunci eram destul de matur și înțelept ca să fi priceput că trebuie să petrec timp cu ea și să discut cu ea după ce stăteam 7 sau 8 ore la calculator. Cu toate astea, până la urmă vinovată a fost tot lipsa comunicării. Erau lucruri pe care nu reușeam să le comunic cum se cuvine ― presiunea termenelor limită; stresul celebrității (pentru că și un dram de celebritatea poate fi al dracului de greu); cum e să trăiești sub microscopul opiniei publice care examinează și deseori ia mostre de țesut din tot ce scrii, spui, gândești sau faci; paranoia și disprețul de sine care se furișează în tine atunci când toată lumea ― chiar și foștii tăi prieteni apropiați ― par să vrea ceva de la tine; ce demoralizator era pentru mine faptul că nu aveam o leafă săptămânală, asigurare de sănătate sau fond de pensie, ca să îmi pot întreține familia așa cum făceau toți ceilalți soți pe care îi cunoșteam. Ar fi trebuit să mă străduiesc mai tare să discut despre lucrurile acesta, dar nu găseam forța necesară. Nu o găseam pentru că, după 8 ore de scris, ajungeam la capătul zilei epuizat emoțional și mental.

Nu cred că noi alegem să fim scriitori (sau muzicieni, pictori ori practicanți ai vreunei alte ocupații artistice). Nu cred că avem de ales. Probabil că mi-aș fi putut salva a doua căsnicie renunțând la scris, întorcându-i spatele, dar m-aș fi mințit singur dacă făceam asta. Scrisul nu e ca o slujbă în vânzări, care îți permite să îți dai demisia de la o firmă și să te angajezi la alta. Eu sunt scriitor. Nu îmi pot da demisia tot așa cum nu pot să îmi tăia brațele sau să-mi târâi din proprie inițiativă boașele de-a lungul a zece kilometri de cioburi de sticlă. Credeți-mă, am meditat la asta. Am meditat îndelung și greu. Dar, în cele din urmă, renunțarea la scris ar fi dus și mai sigur la eșecul căsniciei, pentru că aș fi fost nefericit, trist, dezechilibrat și, până la urmă, mort. Asta nu e o hiperbolă. E o certitudine.

Cheia este comunicarea. Mă uit acum în urmă și clatin dezaprobator din cap văzând un tip care își câștiga pâinea comunicând cu marele public și care era, paradoxal, incapabil să comunice cu cei mai apropiați oameni din viața sa. Așa că, înainte de-a vă pune în gând să deveniți scriitori profesioniști, luați-vă partenerul de viață deoparte și COMUNICAȚI cu el. Asigurați-vă că vă înțelege perfect nevoile pentru orice, de la solitudine la presiunea termelor limită, și, când terminați, faceți un efort concertat de a întreține comunicarea și de a-i satisface și lui nevoile. Iar dacă nu știți care sunt aceste nevoi, întrebați. Pentru că partenerul vostru face la fel de multe sacrificii ca voi pentru a vă vedea ajuns scriitor profesionist de succes și ar fi bine să apreciați asta.

Scrisul m-a costat și prieteni ― deopotrivă de dinainte și de după ce am devenit scriitor. Amicii din copilărie s-au ofuscat că am împrumutat atât de mult din viața noastră pentru ficțiune. Prietenii din liceu și vechii camarazi din Marină cu care nu mai aveam nimic în comun au presupus că, doar fiindcă ei îmi vedeau cărțile în magazine sau filmele la televizor, eu trebuie să fiu putred de bogat, putându-le împrumuta câțiva dolari sau ajutându-i să fie publicați ori transformându-mă într-o maimuța dansatoare cu care să-și impresioneze ei prietenii și rudele la următoarea petrecere de Crăciun. Colegii scriitori, oamenii cu care m-am intersectat, cărora le-am promis că vom crește împreună, doar pentru ca apoi, când am atins succesul, să piardă legătura cu mine.

Sau poate că eu am pierdut legătura cu ei. Poate că vinovate sunt propriile-mi nesiguranțe ― propriul sentiment de vinovăție pentru că înfăptuisem tot ce visaserăm împreună, în vreme ce ei încă mai visau. Și poate că asta este valabil și pentru vechii colegi de liceu. Poate că erau doar mândri de mine și eu am confundat acea mândrie cu altceva. Și poate că amicii din copilărie aveau motiv să se supere. Poate că nu toți demonii noștri intimi trebuie să ajungă grăunțe la moara mea ficțională. Și poate, ba e chiar foarte posibil ca cele două foste soții ale mele să fi avut dreptate așteptând ca eu să aleg o relație sănătoasă cu ele în locul celor cincisprezece ore petrecute la calculator, trăind în mintea mea șapte zile pe săptămână, în loc să vorbesc cu ele sau să trăiesc cu ele.

Acestea sunt gândurile care mă țin treaz în unele nopți, iar în nopțile acelea scriu. Este un cerc vicios care se auto-perpetuează. Pierdeți totul din cauza scrisului până când nu vă mai rămâne nimic altceva decât scrisul. Clătiți și repetați procedura.

Dar asta este ocupația mea. Asta e viața pe care am ales-o.

Mă numesc Brian Keene și sunt scriitor profesionist.

 

Copyright © 2013, Brian Keene

Copyright traducere © 2013, Mircea Pricăjan

Despre Brian KEENE

Brian KEENE a scris 1 articole în Revista de suspans.

Brian Keene, născut în 1967 în statul american Pennsylvania, este unul dintre cei mai cunoscuți autori contemporani de horror. A debutat fulminant în anul 2003 cu romanul The Rising, care e unanim considerat a fi revitalizat subgenul zombi horror. Povestea a avut parte și de două continuări (City of the Dead, 2005, și Dead Sea, 2007). Dintre romanele sale, două au fost deja ecranizate (Ghoul, Dark Hollow), iar altele au fost achiziționate în același scop (Castways, Darkness at the Edge of Town, The Rising etc.). În același timp, Brian Keene este autorul mai multor serii de benzi desenate, majoritatea produse de Marvel Comics, DC Comics și Antarctic Press.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *