Realități versus pseudo-realități; a fost un Ev Mediu masculin?

Raluca-BaceanuGeorge Duby își deschidea faimoasa culegere de eseuri, Evul Mediu Masculin, prin aceste afirmații: „În mod hotărât, evul mediu este masculin. Deoarece toate informațiile care ajung din vechime până la mine și mă fac să cunosc această lume provin de la bărbați, convinși de superioritatea sexului lor. Nu-i aud decât pe ei. Totuși, îi ascult aici vorbind despre dorința lor și în consecință despre femei. Le este frică de ele și, pentru a se liniști, le disprețuiesc.”

În mod hotărât contrafactual, Evul Mediu pare unul masculin. Provin, însă toate informațiile de la bărbați? Cum rămâne cu Christine de Pisan (1364-1430), cunoscută scriitoare din secolul al XV-lea care și-a câștigat existența prin scris, fiind văduvă în momentul în care și-a început activitatea literară? Considerată de către feministe una dintre primele reprezentate ale acestui curent (Jansen, L. S., Debating Women, Politics and Power), Christine de Pisan s-a bucurat însă de protecția anumitor bărbați sus-puși (Jean de Gerson și Eustache Deschamps sunt cei mai fervenți apărători și susținători), fără de care activitatea acesteia ar fi rămas, cel mai probabil, necunoscută feministelor de azi. Încă un exemplu de nuanțare a celor afirmate. Există și alte voci, nu doar masculine, chiar dacă sunt cumva „mediate” tot de bărbați.

Cum rămâne cu frica? Să fie aceasta una reală? Și dacă da, în ce măsură? Sigur că frica era una reală când ne referim la clerici. Femeia constituia tentația, păcatul, vrăjitoarea, răul, tot ceea ce lor le era opus. Pentru omul de rând, femeia era doar aceea care îi putea dărui copii și putea întreține o gospodărie. Alte aspecte nu prezentau interes. Ar fi o naivitate să credem că toți bărbații se raportau cu temere la femeie și din această cauză încercau să o subjuge. Desigur că, dacă ne plasăm nivelul de analiză undeva în prezent, servindu-ne de un peisaj medieval, s-ar putea să înaintăm felurite judecăți. Așa cum și Romano Guardini scrie în Sfârșitul Modernității:

„Pentru a înțelege corect esența Evului Mediu este nevoie să ne eliberăm de acele aprecieri polemice ce au apărut în Renaștere și în epoca Iluminismului și care i-au deformat imaginea până în vremea noastră, dar și de proslăvirile romantismului, care i-au conferit Evului Mediu un caracter de-a dreptul canonic, împiedicându-i pe unii să ajungă la o relație firească cu prezentul. Judecat prin prisma sentimentului modern al  lumii, Evul Mediu apare lesne drept un amestec de primitivitate și fantastic, de constrângere și lipsă de autonomie.” (Guardini, Romano, Sfârșitul modernității)

La prima vedere apare „generalizarea pripită” conform căreia femeile au fost cele oprimate. Ar fi și ușor de afirmat, dată fiind o altă idee cu un caracter general: Evul Mediu a fost unul masculin. Deci, femeile au fost cele persecutate de bărbați, în această judecată neomarxistă în care lumea ar fi împărțită pe două mari clase, cea oprimată, femeile, iar cea opresoare, bărbații. Ori, realitatea „bate” această pseudo-realitate.

În primul rând, și bărbații au fost executați sub acuzați de vrăjitorie. Dacă până acum două decenii majoritatea istoricilor se concentrau asupra vrăjitoriei ca fenomen caracteristic de oprimare a femeii, văd necesară contrazicerea acest punct de vedere. În regiunea Normandiei, în Estonia și în Islanda bărbații erau aceia care erau executați într-o proporție mai mare sub acuzația de vrăjitorie (Larra Apps, Andrew Gow, Male witches in early modern Europe), chiar dacă, ce-i drept, un secol mai târziu față de perioada la care ne referim. Trebuie însă ținut cont că momentul în care ne plasăm oferă premisele vânătorii ulterioare – precum tratatele scrise în secolul al XV-lea, de pildă Malleus, care legitimează această vânătoare. Evident, măsura în care procesele se vor produce într-o manieră absurdă nu putea fi prevăzută.

Privind această proporție a bărbaților care sunt acuzați de vrăjitorie, este interesant că forma de acuzare nu se aseamănă cu aceea destinată femeilor. Sunt câteva puncte de vedere „convenționale” atunci când vorbim despre acuzația de vrăjitorie masculină: bărbații proveneau dintr-o familie în care o femeie deja fusese acuzată de vrăjitorie, proveneau din zonele unde ereticii erau majoritari, sau se găseau în zone unde se desfășurau multe procese. Se pare că nu există documentat nici un caz în care bărbați să fie acuzați de maleficium sau de copulație cu demonii, după cum se fundamenta teoria acestui fenomen în Malleus Maleficarum.

Faptul că nu au existat bărbați executați pentru vrăjitorie, și că în unele zone aceștia depășeau jumătate din numărul celor găsiți vinovați, este un argument puternic în demontarea ideii că teoriile despre vrăjitorie sunt „sex-specifice” (Larra Apps, Male witches in early modern Europe). Cum mai poate fi văzut deci, Evul Mediu, ca unul drept strict masculin? Ar mai fi executat bărbații alți bărbați dacă „războiul” acesta se ducea contra femeii?

Erezia, după cum arată W.Monter, nu e legată de sex (Larra Apps, Male witches in early modern Europe) dar, cu toate acestea, erezia era motivul principal pentru care bărbații erau arși pe rug. Observăm așadar că în ceea ce-i privește pe bărbați, acuzația se compunea din alte capete. Să fie erezia o cauză care să aibă mai multă greutate decât „clasicul” maleficium? Aveau nevoie bărbații inchizitori nevoie de dovezi mai „dure” pentru a-și pune sub acuzație confrații? Sau motivele sunt, de fapt, pretexte? De fapt, răspunsul la această ultimă întrebare nu este relevant, ci doar ponderea celor uciși sub această acuzație. Putem să ne imaginăm că justiția ar fi putut găsi motive din sfera juridică, nu religioase, pentru a-i executa pe acei bărbați deveniți „incomozi” din varii considerente. Este posibil ca vrăjitoria, care deja devenea „la modă” să ofere justiției o oarecare comoditate prin faptul că era din start declarată crimen exceptum, deci nu se putea face niciun fel de recurs acuzației. Explicații există. Totuși, oricare ar fi acele ițe sensibile pe care nu le putem repera, putem constata că, dintre cei care au fost executați  în urma proceselor intentate în Europa, aproape un sfert au fost de sex masculin (Larra Apps, Male witches in early modern Europe) – o proporție însemnată.

Desigur, se pot avansa diferite alte argumente care să arate că da, Evul Mediu a fost unul masculin. Faptul că și bărbații au fost atinși de valul de execuții poate avea explicații de natură socială, culturală, economică, politică. La fel ca și în privința femeilor. Dar, dacă reflectăm mai mult, ce perioadă nu a fost una masculină înaintea Evului Mediu? Sau chiar și după acesta? Istoria s-a scris, în mare, sub pana bărbaților, de la scribii din Antichitate, până la diplomații secolului al XVII-lea.

Iar femeile, în ce măsură au fost persecutate prin acuzația de vrăjitorie? Ei bine, într-o măsură mare, de peste 70% dacă privim statisticile. Să nu uităm însă că există și imaginea în oglindă a vrăjitoarelor, și anume, sfintele. Și mai interesant este de observat că, pe cât de diferite acestea două, sunt tot atât de asemănătoare:

„Both saint and witch symbolically embodied supernatural forces which might be either benevolent or dangerous. The lines between “white” magic, folk healing, and maleficium were fluid and at least sometimes overlapped.” (Whitney Elspeth, International trends: The witch “she”/the historian “he”)

Să fie, deci, printr-un soi de analogie, bărbații vrăjitori o necesitate în privința găsirii unui echilibru al societății medievale târzii? Înclin să cred că, într-o oarecare măsură, se dorea un echilibru. Să nu uităm atașamentul față de religie în această perioadă tulbure din punct de vedere politic și economic, atașament care îl punea pe om în poziția de entitate pasivă în planul Providenței. Omul nu putea însă spera sau concepe un astfel de echilibru ca putând fi realizat prin mâinile sale. Altfel spus, primea ce credea că Dumnezeu îi oferă.

Consider că autoritățile clericale nu puteau decât să cultive sentimentul religios în oameni prin predici, prin stârnirea unui sentiment de culpabilizare (Jean Delumeau, Frica în Occident ). Omul de rând, crezând că aduce un bine comunității blamându-i pe cei care nu se supun învățăturilor creștine, nu face decât să strice „echilibrul” inițial. Devine o chestiune de identitate versus alteritate, între el, bunul creștin, temător de supliciile lumii de dincolo, și celălalt, care iese din tiparul acestei societăți sculptate atent după Sfânta Scriptură. Larra Apps își argumentează un punct important din lucrarea „Male Witches” pe ideea „feminizării” conceptului de vrăjitorie, atunci când vorbește despre vrăjitori. Găsesc acest argument cel puțin inedit, întrucât prin feminizați, Apps înțelege acei bărbați care fie sunt afectați din punct de vedere fizic (handicap) fie au o minte slabă, precum aveau și femeile care se lăsau seduse de Diavol.

The most essential feature of the early modern witch (as understood under the ‘elaborated concept’ of witchcraft) was her or his subservient relationship with the Devil, who duped men and especially women into worshipping him. The witch was thus by definition weak-minded, a trait that had been associated from antiquity with women. A man accused of being a witch was also, therefore, implicitly feminised.” (Larra Apps, Male witches in early modern Europe)

Apps oferă o serie de argumente demonstrând ideea că lipsa unei bariere conceptuale legată de ideea vrăjitorului, „male witch”, poate să fie explicată parțial prin familiaritatea teoreticienilor vrăjitoriei cu anumite prototipuri antice și medievale. Cu toate acestea, fie că erau familiarizați cu aceste prototipuri sau nu, vânătoarea a fost una majoritar feminină, deși au existat și bărbați  executați sub această acuzație. Dincolo de argumente de tipul „feminizării” bărbatului, care, după părerea mea, este departe de a lămuri motivele plauzibile pentru care și aceștia au fost omorâți, trebuie avut în vedere că vrăjitoria era considerată un pericol real. Iar pericolul nu poate fi „sex-specific”, „sex-linked” sau „sex-limited”.

Din perspectiva aceasta, Evul Mediu nu a fost unul masculin. A fost unul predominant masculin, invers proporțional cu predominanța femeilor în rândul execuțiilor pentru vrăjitorie. Acest raport matematic aduce cu sine un întreg arsenal argumentativ care blamează bărbatul pentru persecuția de odinioară a femeii. Mai aduce cu sine și nevoia unui studiu mai atent asupra proceselor de vrăjitorie, dar mai ales asupra acelora intentate bărbaților, cu accentul pus pe diferențele în acuzațiile aduse celor două sexe, aspecte despre care voi vorbi într-una dintre rubricile următoare. Bărbatul vrăjitor, oprimat din atenția istoricului în dauna femeii oprimate de bărbatul inchizitor, trebuie descoperit și redescoperit, în lumina și în deplinul înțeles pe care ar trebui să le înțeleagă studiile de gen. Și anume, alături de femeia față de care mereu s-a plasat, fie cu teamă, fie cu superioritate


Bibliografie:

Apps, Larra, Gow, Andrew, Male witches in early modern Europe, Manchester University Press, New York, 2003

Delumeau, Jean, Frica în Occident, Meridiane, București, 1986

Elspeth, Whitney, International trends: The witch “she”/the historian “he” în Journal of Women’s History no.7, 1995

Guardini, Romano, Sfârșitul modernității, Humanitas, București, 2004

Jansen, L. S., Debating Women, Politics and Power, Palgrave Macmillar, New York, 2008

Despre Raluca BĂCEANU

Raluca BĂCEANU a scris 6 articole în Revista de suspans.

Raluca Băceanu s-a născut pe data de 29 decembrie 1993, la Bucureşti. Studentă la Facultatea de Istorie. Debut în 2009, editura Euro Standard, cu „Călătorie prin mintea unei adolescente”, reeditată în 2010 la editura Litera International. Obţine premiul I la Simpozionul Internaţional Adolescentul miop al lui Eliade în universul şcolii româneşti contemporane în 2010. Publică în antologia „Bal la palat”, editura Granada, 2010 şi în antologia „Balaurul şi mioriţa”, editura Eagle Publishing, 2011. Redactor la publicaţia pentru tineret Teen Press. Colaborator al Fundaţiei Academia Civică.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *