Militia librorum. Amendă pentru prostul gust necenzurat

Se spune mereu, în ultimii ani, că lumea nu mai citeşte. În special tinerii nu mai citesc. Susţinătorii acestei idei vin cu diverse argumente: timpul care parcă se comprimă, în cazul „lumii”, calculatorul şi, implicit, internetul, în cazul tinerilor.

Unii au găsit un compromis – electrocititul, aşa cum unii fumători au descoperit electrofumatul. Spre deosebire de electrofumat, care nu se ştie câte şanse de supravieţuire va avea, electrocititul câştigă teren, măcar pentru faptul că pe un e-reader poţi înghesui rafturi de cărţi descărcate gratuit de pe internet şi-ţi asiguri lectura pentru nenumărate ore de călătorie cu avionul, par exemple, în loc să înghesui un vraf de cărţi în bagajele care pocnesc deja pe la fermoare, îmbuibate cu textile.

Actul lecturii în sine e mai important decât mediul de pe care se citeşte – tipărit sau electronic. E-readerul, clar, are avantajul de-a fi o bibliotecă pe care o ţii într-o mână şi-o duci cu tine unde vrei (omnes libros meos mecum porto), dar încă nu şi-l permite orice buzunar. Mai trebuie ţinut cont şi că unii, nu neapărat în vârstă, nu pot citi nici de pe un monitor mare, cu atât mai puţin de pe un ecran puţin mai lat decât palma; oricât ai mări literele, rândurile încep să-ţi fugă prin faţa ochilor destul de repede. Lor le va fi mult mai la îndemână să citească de pe hârtie, dintr-un volum tipărit, fie el şi mai greu, ţinut cu ambele mâini sau în poală. Nu mai vorbesc de cei cărora le place să simtă cum prinde viaţă o carte în palmele lor.

Cândva, probabil că vor dispărea cărţile tipărite, tipăriturile, în general. Deocamdată, însă, ele sunt printre noi. Există librării concrete sau virtuale. Există edituri, cu sedii propriu-zise sau virtuale. Se tipăresc cărţi. Şi aici apare o problemă grea: cum arată unele cărţi tipărite la noi? Repet, la noi, pentru că fenomenul pe care îl voi semnala în continuare nu l-am întâlnit în librăriile sau la târgurile din străinătate. Poate că se manifestă şi acolo, însă nu pare atât de frapant ca la noi. Este vorba despre masacrarea laturii estetice a cărţilor prin ignorarea ei voită, din cauză că primează alte scopuri, în speţă, cele pecuniare. Cum vindem cât mai mult, că ni-i goală vistieria? Publicând şi republicând cărţi celebre, care au făcut cândva furori şi sigur vor mai face. Vine târgul, ia să tipărim noi degrabă ceva Dumas, să zicem, ori Conan Doyle, ori Agatha Christie, că suspansul merge bine. Aşa par a gândi unele edituri.

Zis şi făcut. Dar cum făcut? De groază! Iată două exemple: Plan diabolic, de Rodica Ojog-Braşoveanu, apărut la editura Dareco în 2001, şi Hanul Jamaica, de Daphne du Maurier, apărut la editura Orizonturi, Bucureşti, în 2013.

Exemplul întâi.

Cercetând prin biblioteca mea, am descoperit că la editura Orizonturi a apărut şi Rebecca, în 1993, cu o copertă deplorabilă, şi poate şi alte romane de aceeaşi autoare. Acum probabil că editura reia seria, vânzând cărţile la pachet cu… „Gazeta sporturilor”.

Nefiind familiarizată, mea culpa, cu tehnicile de marketing editorial pe timp de pseudocriză, îmi scapă motivul pentru care ziarele se vând împreună cu cărţi de literatură. Mi-e greu să cred că, într-o ţară în care sportul, mai ales fotbalul, e pe post de regină a balului, se vinde greu un ziar sportiv şi trebuie „ajutat” cu cărţi de autori renumiţi, cu care nu au absolut nicio legătură. Iar respectivele cărţi nu au nevoie de un ziar sportiv ca să se vândă, dacă e să se vândă.

Preţul pachetului „Gazeta…” + Hanul Jamaica e jenant de mic, poate şi ca să îndemne la următoarea replică enervantă şi, evident, frecventă: „Mai vrei şi calitate, la preţul ăsta”? Ca să nu mai spun că eu am avut noroc, cică, şi-am cumpărat numai cartea, cu peste treizeci la sută reducere, la câteva zile după apariţia ziarului. Şi tot mă găsesc să comentez… De ce-am cumpărato? Pentru că mi-a trezit amintiri frumoase. Pentru că suntem oameni, avem o doză de sensibilitate şi uneori acţionăm în virtutea ei. Citisem Hanul… cu ani în urmă, ediţia apărută în colecţia Globus a editurii Univers, nu-l aveam în bibliotecă şi mi-l doream. Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se împlinească! Coperta e gândită în duşmănie, cu litere cât colosul din Rodos, fonturi de trei feluri, fotografie nepusă în valoare (nu scrie în carte cine a conceput acest rateu vizual). Volumul era învelit în folie transparentă, n-aveam cum să-i văd conţinutul fără să-l plătesc. Iar când am rupt folia şi l-am văzut, mi-a stat inima în loc: font absolut respingător, litere maaari, fără serife, nepotrivite cu un roman de suspans, rânduri înghesuite, care merg până în cotor, de-ar trebui să-l rupi ca să citeşti litereke din capăt, în loc să le ghiceşti. Şi altele, şi altele… Din reclama aruncată la începutul cărţii, unde n-avea ce căuta, am aflat că editura are o colecţie „Romane celebre continuate” – Pe aripile vântului, La răscruce de vânturi etc. Am vrut să accesez site-ul editurii, cel recomandat şi în carte, ca să aflu autorii continuărilor (jur că sunt femei) fără să scotocesc pe Google şi, în primul rând, ca să mă plâng de aspectul urât al volumului direct la „sursă”. Nu am reuşit, deşi am încercat cu mai multe browsere. Am văzut că editura ar avea cont pe Facebook… Am renunţat la idee. Ar fi însemnat să-mi fac publice datele personale pe o reţea de socializare mamut, numai ca să pot lua legătura cu o editură al cărei site e nefuncţional.

Exemplul al doilea.

Am revăzut, de curând, o emisiune cu Rodica Ojog-Braşoveanu. Întâmplarea a făcut s-o urmăresc chiar când autoarea şi-ar fi serbat ziua de naştere, dacă ar mai fi fost printre noi. Emisiunea, trecând peste zgomotul străchinilor în care au călcat întruna gazdele ei, mi-a căzut bine şi m-a îndemnat să caut interviuri cu autoarea care a fermecat atâţia cititori. Am citit două şi mi s-a făcut poftă să reiau o carte de-a ei. Am găsit, ascuns, romanul Plan diabolic. Din păcate, nu în colecţia Sfinx, sacră pentru ahtiaţii de suspans de acum trei-patru decenii, ci în colecţia Domino a editurii Dareco.

Nu am auzit, până acum, de această editură. Citesc pe coperta întâi că e vorba de numărul opt al colecţiei. Înseamnă că alte şapte romane au apărut maltratate în mod similar, şi anume: copertă insalubră, de-a dreptul oripilantă (cu greu m-am abţinut până aici să folosesc acest termen mai degrabă snob, neştiind dacă „oribil”n-ar fi mai potrivit), titlul şi numele autoarei scrise cu litere uriaşe. De fapt, coperta (de data asta ştim cine a conceput-o, dar mai bine nu spunem) e nemuncită, ne-creată, un colaj clişeatic – un avion în zbor şi un pistol văzut printr-un hublou. În interiorul cărţii, acelaşi font greoi, creat de nişte degete noduroase, învăţate mai mult cu toporul decât cu peniţa. Litere cât casa, însă rânduri înghesuite. De ce, Doamne? Ce s-a petrecut cu tehnoredactorii, cu paginatorii? S-au îmbolnăvit de gripă aviară? De ce aplicăm principiul „merge şi-aşa”, pe care m-am săturat şi să-l aud, şi când creăm coperte ori tipărim cărţi?

De ce trebuie să masacrăm romanele scrise de aceste doamne ale suspansului, şi nu numai de ele? Nu e rău că le apar cărţile la atâtea edituri, dar e nepermis faptul că le apar sub o înfăţişare deprimantă, care, în cel mai bun caz, te agresează vizual. Asemenea cărţi sunt ca nişte femei neglijente care umblă cu desuurile rupte. Editurile pe care le-am pomenit aici profită de numele unor autori ca să facă vânzare, dar îşi bat joc de înfăţişarea cărţilor. Sub aspect strict estetic, acela al cărţii de vizită, ceea ce fac ele se numeşte manelism editorial, promovat în detrimentul unor autori care nu mai trăiesc, dar probabil că se răsucesc în mormânt.

Vom stârpi vreodată acest fenomen? Pentru că, aşa cum am afirmat mai sus, nu l-am sesizat pregnant în alte ţări, refuz să-l consider un semn că apune era cărţii tipărite, în favoarea celei electronice. Altele sunt semnele acestui apus. Mă tem însă că dezestetizarea, schimonosirea cărţilor e tipic românească (poate balcanică?). Încă un lucru ruşinos în România pitorească.

*

P.S. Ca să ştie toată lumea, coperta incriminată de la Hanul Jamaica în „interpretarea” editurii Orizonturi nu exista pe internet… Până acum.

Despre Antuza GENESCU

Antuza GENESCU a scris 20 articole în Revista de suspans.

Antuza GENESCU (n. 14.01.1968), absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea de Vest, Timişoara. Este preşedinta Clubului de Anticipaţie H.G. Wells din Timişoara. Traducătoare, scriitoare, organizatoare de evenimente SF. A organizat, cu sprijinul cenaclului H.G. Wells, cele două Săptămâni Internaţionale de Science-Fiction (1999, 2003) în cadrul Schimbului Cultural, Ştiinţific şi Science-Fiction Anglo-Român, în colaborare cu clubul Phoenicians din Londra. Este membră a Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy. A tradus romane de Gene Wolfe, Vernor Vinge, Jack McDevitt, Robert J. Sawyer, Ken Grimwood etc. şi povestiri publicate în antologiile The Year’s Best Science Fiction (Gardner Dozois) şi The Year’s Best Fantasy & Horror (Ellen Datlow). A publicat povestiri science-fiction în „Paradox”, „Helion”, „Orient Latin”, „Banat”. Susţine rubrica „Lectograf SF”, în suplimentul literar „Paralela 45” al „Renaşterii Bănăţene”.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *