Jurnal de suspans: Londra (1)

Luton este, probabil, cel mai mic aeroport din Anglia. Nouă, însă, căutând maşina pe care Alan B., cel mai generos englez din Marea Britanie, nu mai ştie unde a parcat-o, ni se parte imens. Nu-i niciun necaz, până la urmă o găsim, chiar dacă plouă vârtos. Sunt 15°C, purtăm tricouri cu mânecă scurtă, fiindcă la Timişoara erau 33°C, şi ne târâm bagajele printre maşini, îngroziţi că le zgâriem şi vin proprietarii să ne ceară socoteală. Umbrela lui Tadeus se rupe la prima pală de vânt. Suntem în Anglia, ploaia e ceva normal, însă când Alan nu mai găseşte nici tichetul de parcare şi nu putem pleca spre hotel, normalul începe să se disipeze şi să bată în suspans. După ce Alan se uşurează de nişte bani la un ghişeu de amenzi, iar noi ne uşurăm de griji, bariera se ridică şi plecăm spre Londra. Drumul ţine cam o oră, ploaia, tot atât. Nu se poate parca în faţa hotelului, doar vizavi. O rafală întârziată ne murează când traversăm cu bagajele după noi. Apoi răsare soarele şi aduce cu el şi norocul nostru: preţ de zece zile, cât am stat în capitala britanică, a plouat foarte puţin şi niciodată când am mers noi pe stradă.

Am vizitat Londra a patra oară, dar abia de data asta am trăit-o de-adevăratelea, pentru că am avut mai mult timp la dispoziţie. În clasamentul meu, e cel mai frumos oraş din lume, poate la concurenţă cu Roma, deşi valoarea lor se judecă după alte criterii. E exclusă o comparaţie între ele. E ca şi cum ai compara două culori.

Hotelul nostru era în Barbican, în buricul târgului, cum s-ar zice, aşa că aveam de mers numai zece minute până la Museum of London şi încă vreo cinci până la St Paul’s Cathedral. De-acolo, ţop-ţop, peste Millennium Bridge, până la The Globe şi Tate Modern. Şi la celelalte minunăţii – clădiri, locuri, privelişti – care mi s-au lipit de suflet şi fac din Londra oraşul unde aş vrea să locuiesc măcar post mortem, pe post de stafie, la 221b Baker Street, adică aici:

Sherlock Holmes Museum

Sherlock Holmes Museum

Dacă ai avut norocul ca primul roman poliţist pe care l-ai citit să fie unul cu Sherlock Holmes, dacă detectivul te-a lăsat cu gura căscată şi i-ai citit toate aventurile, din doască-n doască, de mai multe ori, şi ai de gând să le mai citeşti măcar o dată, atunci acest muzeu e un premiu bine meritat.

Holmes and I near Tussauds

Holmes and I near Tussauds

Am stat la coadă cam un ceas şi jumătate ca să intrăm în casa detectivului. Am avut timp să vizităm magazinul Beatles, vecin cu muzeul. (M-a dezamăgit, îi lipseşte spectaculosul. Ori sunt eu prea flămândă de neobişnuit?) Am mâncat şi prânzul – fish and chips, of course, că doar era prima zi la Londra – într-un local care servea acest fel de mâncare tradiţional şi nu mirosea deloc a prăjit. Abia după aceea ne-a venit rândul să pătrundem în clădirea victoriană construită în 1815.

Când treci de bobby-ul de la intrare, ajungi, dintr-un pas, în alt timp. Scările înguste, covorul, tapetul, balustrada de lemn, ferestrele, culorile, aerul, semiîntunericul blând – nimic nu mai aparţine prezentului. Nici măcar tu.

Am urcat 17 trepte până la etajul întâi, unde se află sanctuarul în care Holmes cânta la vioară, experimenta, se droga şi făcea deducţii remarcabile, iar doctorul Watson, mai neluminat, îi ţinea isonul. N-aş putea spune cu precizie ce anume imprimă locului aceluia caracterul pregnant de veridicitate. La urma urmei, Sherlock Holmes n-a existat. Totuşi, încă se fac filme după cazurile lui. L-au întruchipat cine mai ştie câţi actori, toţi cu privire de vultur. Cărţile cu el se reeditează. Alăturarea pipă plus şapcă numai pe el îl sugerează. Silueta lui ar fi recunoscută şi de pe Lună. Pun prinsoare că şi tinerii poliţişti de azi visează să ajungă asemenea lui şi îi invidiază virtuţile.

Personajul lui Sir Conan Doyle e un paradox. N-a trăit în carne şi oase, dar tinde să devină nemuritor. Trăieşte şi azi, a împlinit 160 de ani în ianuarie trecut. Nu e o stafie, nu bântuie pe nimeni. Atingem obiectele care i-au aparţinut, păstrate în cele două încăperi de la etajul întâi al clădirii, şi în camera doctorului Watson şi cea a doamnei Hudson, de la etajul al doilea. Există lumea Holmes, concentrată într-o clădire veche de 200 de ani, devenită muzeu de-abia în 1990. Vizitatorii îşi fac poze cu obiectele detectivului, fotografiază unghere, mulaje, cuţite, pahare, barometre, cărţi, eprubete, manechine, haine. Şi oglinzi, ca să se vadă şi ei în poză…

În spatele nostru, un chinez o întreabă pe o subretă unde e înmormântat Sherlock Holmes. E cât se poate de serios. Unii mustăcesc. Lui Tadeus îi scapă un hohot de râs. Subreta îl lămureşte pe chinez că Holmes nu e înmormântat nicăieri. O suspectez că, plictisită de turişti bezmetici şi profitând de faptul că omul vorbeşte engleză în stil maşină de cusut, îl ironizează. Chinezul pare a înţelege că Holmes e o stafie şi nu-i trebuie mormânt. Căruţa, se vede treaba, nu s-a răsturnat doar la Caracal. E un vehicul atemporal, veşnic plin, care se răstoarnă „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”. Chiar şi prin China.

În dreapta mea, o clepsidră mare îşi scurge nisipul. O studiez şi mă cuprinde spaima că scap trecutul din mâini, aşa că încep să-l imortalizez. Ratez multe poze, fiindcă îmi tremură mâna. Unele surprind, neintenţionat, culorile vremii şi devin de-a dreptul artistice. Mi-e o frică de moarte. Sunt înconjurată de criminali, hoţi, slugi mârşave, gentlemeni bolnăvicioşi şi nobili cu mâinile nu tocmai curate. De victime ale şantajului, domnişoare scuturate de spaime ancestrale, servitori devotaţi, prieteni inocenţi la minte şi la suflet. O aristocrată impunătoare, cu voal negru, îl ucide în faţa mea pe şantajistul Charles Augustus Milverton. Bărbatul cu buza strâmbă o împiedică pe doamna St Clair să intre în cuibul opiomanilor şi să-şi găsească soţul deghizat, căzut pradă viciului. Din tavan coboară o mână cu un felinar, luminând cadavrul valetului Brunton, căzut peste o ladă care ascunde o comoară veche de câteva secole. Însuşi Sherlock Holmes, secondat de Watson, face o descoperire macabră, într-o criptă din Shoscombe Old Place. Încerc să-i smulg de-acolo, dar nu vor şi pace. Doamna Hudson îi aşteaptă cu masa, dar Lady Zombie din sicriu e fascinantă şi le  ţintuieşte tălpile de podea. De după gratii, un gentleman îşi frânge mâinile încătuşate. Nu ştie ce să-i spună soţiei, care ţine în mână scalpul iubitei sale şi nu pare convinsă că merită să-l scoată din închisoare. (Îi arăt scena, profilactic, lui Tadeus).

Deasupra tuturor tronează profesorul Moriarty, duşmanul desăvârşit al lui Holmes. Stă puţin aplecat în faţă, ca să fie şi mai ameninţător. Fruntea ca o streaşină îi trădează inteligenţa periculoasă, ochii, vârâţi în orbite, scrutează perspective nefaste. Victima lui, Tadeus, stă pe scaun, candidă. E din vremurile noastre şi nu ştie ce-o aşteaptă (n-a ştiut nici când a plecat cu mine în excursia asta). Îşi merită soarta. Mi-a ridiculizat fotografiile tremurate. Dacă reuşeşte cumva să scape, jur că asmut câinele din Baskerville asupra ei. Dar înainte o pun să-mi facă o fotografie cu subreta. Îi spun domnişoarei că trebuie să fie enervant să tot zâmbeşti turiştilor care vor să se imortalizeze lângă tine şi o compătimesc în gând. Greşesc. Asta e meseria ei. Primeşte bani să zâmbească. Cine nu şi-ar dori un asemenea loc de muncă, măcar temporar? Muzeul e în căutare de personal.

Moriarty şi victima

Moriarty şi victima

Hound of Baskerville

Hound of Baskerville

Mă aşez la masă şi îi scriu un bilet lui Holmes. Mă simt datoare să-i atrag atenţia că figura tatălui său, Sir Arthur Conan Doyle, păleşte în faţa lui. Că fratele său, profesorul Challenger, a pierdut, nemeritat, şansa faimei şi riscă să rămână, forever, în Lumea dispărută. Bye, Sherlock.

Writing a letter to Holmes

Writing a letter to Holmes

 ***

În seara zilei „Sherlock Holmes”, ne-am dus la un restaurant indian. Hrundi V. Bakshi ne-a poftit într-o sală de la subsol, dichisită cu aromele şi muzica de rigoare. Am mâncat, am băut, ne-am odihnit picioarele. Când am vrut să plătim, Hrundi, cam grăbit şi agitat, ne-a trimis sus, unde stătea un coleg de-al lui, urâţel, dar tot numai un zâmbet şi cu mâna lipită de terminalul POS. Obraznic terminal. Ne-a respins două carduri. Altele n-aveam la noi. Urâţelul ne tot dădea hârtii pe care scria Declined. Suspans maxim. Noi ne ştergeam de transpiraţie, puneam hârtiile în buzunar şi ne scotoceam prin portofel după bani lichizi. Între timp, într-o nişă vecină, fără niciun paravan, Hrundi a întins un covoraş, a îngenuncheat şi s-a apucat să facă temenele, arătându-ne în mod repetat, absolut nesimţitor la stânjeneala noastră, o parte a corpului său pe care noi nu ţineam deloc s-o vedem. Am plătit, într-un final enigmatic, şi, ca să nu ne facem de râs mai mult, am lăsat şi bacşiş. Iar mergând spre hotel, am observat că bacşişul fusese inclus pe nota de plată, sub denumirea „Service”. Bravos, Hrundi!

Despre Antuza GENESCU

Antuza GENESCU a scris 19 articole în Revista de suspans.

Antuza GENESCU (n. 14.01.1968), absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea de Vest, Timişoara. Este preşedinta Clubului de Anticipaţie H.G. Wells din Timişoara. Traducătoare, scriitoare, organizatoare de evenimente SF. A organizat, cu sprijinul cenaclului H.G. Wells, cele două Săptămâni Internaţionale de Science-Fiction (1999, 2003) în cadrul Schimbului Cultural, Ştiinţific şi Science-Fiction Anglo-Român, în colaborare cu clubul Phoenicians din Londra. Este membră a Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy. A tradus romane de Gene Wolfe, Vernor Vinge, Jack McDevitt, Robert J. Sawyer, Ken Grimwood etc. şi povestiri publicate în antologiile The Year’s Best Science Fiction (Gardner Dozois) şi The Year’s Best Fantasy & Horror (Ellen Datlow). A publicat povestiri science-fiction în „Paradox”, „Helion”, „Orient Latin”, „Banat”. Susţine rubrica „Lectograf SF”, în suplimentul literar „Paralela 45” al „Renaşterii Bănăţene”.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *