”Gendering the Witchcraft”: Canon Episcopi – un punct de cotitură în mentalitatea despre vrăjitorie

Raluca-BaceanuThe soul has no gender” – Clarissa Pinkola Estes

 

Canon Episcopi și Malleus Maleficarum sunt principalele sursele după care clerici, dar și pseudo-reprezentanți ai Bisericii Catolice s-au ghidat în identificarea și pedepsirea vrăjitoriei. Pornind de la acestea, voi sublinia câteva trăsături caracteristice ale mentalității medievale în raport cu practicile oculte. Discuția se va plasa în subiectul general al vrăjitoriei, fără a insista pe o distincție între vrăjitoria feminină și vrăjitoria masculină (care ar duce discuția într-un punct diferit), prezentând fenomenul ca întreg, constituind (sau reconstituind, după caz) anumite realități și interpretările acestora.

Intenția mea este de a face o analiză echilibrată, care să nu se înscrie, din punct de vedere metodologic, unui curent de tipul celui feminist, ori structuralist precum demersul lui Stuart Clark (criticat adesea pentru părerile sale „misogine”), cu atât mai puțin unul care s-ar putea înscrie în vreun fel într-o retorică a victimizării.

 

Canon Episcopi – un punct de cotitură

 

Adesea evocat pentru capacitatea sa de a contrazice idei importante din Malleus Maleficarum, Canon Episcopi a fost citat, pe rând, de renascentiștii, iluminiștii și romanticii care se opuneau vădit vânătorii îndreptate împotriva practicanților de vrăjitorie, căci acest text nu îndemna în niciun fel la execuția celor acuzați de vrăjitorie. Pericolul este reprezentat nu de vrăjitori sau de vrăjitoare, ci de credințele superstițioase în magie.

The key question became whether practicing magic was sinful either because it meant cooperation with supernatural enemies or being distracted from proper veneration of the miraculous Christian story.” (Pavlac, Brian, Witch Hunts in the Western World: Persecution and Punishment from the Inquisition through the Salem Trials)

Canon Episcopi este unul dintre cele mai controversate texte din istoria vrăjitoriei, receptat și citat în mai multe lucrări ecleziastice. În secolul al XI-lea, Burchand de Worms înglobează părți din acest document în al său Corrector, iar călugărul Grațian îl include în Decretum sau Concordantia (Concordanța Canoanelor Discordante), document care stă la baza legii canonice a Bisericii Catolice. De asemenea, este considerat sursă de inspirație pentru un text redactat la circa 1354 de predicatorul dominican Jacopo Passavanti, în a sa Lo Specchio della vera penitenza; iar Vincent de Beauvais (secolul al XIII-lea) îl citează în lucrarea sa, Speculum morale.

Originea acestui text stă, se pare, într-o versiune scrisă pe la 900 d.Hr cu scopul de a aduna un set de reguli pastorale într-un manual pentru episcopi. Autorul a fost un călugăr pe nume Regino (sau Reginone), într-o regiune din vestul Germaniei, la mănăstirea din Prüm. Contemporanii, însă, desemnează ca punct de origine secolul al IX-lea, dată fiind natura prin care sunt reflectate anumite dificultăți în privința evanghelizării poporului, care amintesc de perioada Carolingiană, când credințele populare încă supraviețuiau alături de Catolicism.

Epoca lui Carol cel Mare este marcată de un efort legislativ mai intens și mai sistematic, precum și de o colaborare fără precedent între autoritățile seculare și ecleziastice: în capitulariile ale, suveranul creștin dă legi împotriva farmecelor. Teama de acestea din urmă cuprinde întreaga societate, până la vârful imperiului, cum bine se vede cu prilejul răsunătoarei afaceri a „divorțului” lui Lothar al II-lea (857), ce permite denunțarea mai generală a „femeilor care iscă o ură de neatins între bărbat și nevasta lui cu ajutorul unui farmec” și a credinței în ființele supranaturale și diabolice, vârcolaci, lamii și dusii – demonii incubi cu care unele femei sunt convinse că s-au iubit. Însă, conchid clericii, astfel de lucruri nu sunt decât niște fantasme diabolice de care te poți elibera prin exorcizările Bisericii” (Jacques le Goff (coord.), Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental,)

Una din principalele idei care se regăsesc în Canon Episcopi este supremația lui Dumnezeu. Nimic nu se poate petrece fără voia sa, astfel că nici Diavolul (ca figură opusă a Binelui) nu poate să facă rău fără acceptul Divinității. O a doua idee, posibil aceea care intră în contradicție directă cu documente ulterioare care posedă un grad de auctoritas destul de înalt, este că practicanții de vrăjitorie nu călătoresc spre întâlnirile lor nocturne în mod real, ci doar în imaginație, această senzație fiind o fantasmă, o decepție indusă de Diavol. Mai mult, documentul nu încurajează arderea pe rug a celor care, în urma unui proces just, se dovedesc a fi practicanți ai vrăjitoriei. Pedeapsa aplicată acestor „eretici” (cum sunt denumiți în tratat) este excomunicarea din sânul comunității.

„Bishops and their officials must labor with all their strength to uproot thoroughly from their parishes the pernicious art of sorcery and malefice invented by the Devil, and if they find a man or woman follower of this wickedness to eject them foully disgraced from their parishes.” (Lea, H. C., Materials Toward a History of Witchcraft)

Documentul oferă și alte aspecte demne de luat în considerare. Practicanții nu sunt diferențiați în baza genului, ba chiar pentru a nu exista confuzii se menționează „a man or woman follower”, și nu doar „a woman follower” care să îi inducă pe bărbați în eroare, sau viceversa. Din acest moment până spre secolul al XIV-lea, când vorbesc despre vrăjitorie, sursele nu o prezintă ca pe un apanaj al femeilor. De asemenea, în traducerea prezentă nu găsim încă termenul de vrăjitorie adânc impregnat de conotații negative la adresa femeilor. Ori, în acest scurt fragment, vrăjitoria apare mai degrabă în ipostaza de „High Magic” – un soi de artă care presupune anumite cunoștințe, bazate pe studiul unor culegeri de texte. La antipod, ipostaza de „Low Magic”, cunoscută în sursele de după secolul al XIV-lea ca „witchcraft”, presupune un grad înalt de oralitate în ceea ce privește practicile și acumularea cunoștințelor, care depășește și tototdată nuanțează granița dintre „beliefs”, credințele populare și realitatea știută. În plus, verbul „invented” aduce cu sine ideea unui act imaginat, nu neapărat palpabil, vizibil, existent.

„Who is so stupid and foolish as to think that all these things which are only done in spirit happen in the body, when the prophet Ezekiel saw visions of the Lord in spirit and not in the body, and the Apostle John saw and heard the mysteries of the Apocalypse in the spirit and not in the body, as he himself says “I was in the spirit”? And Paul does not dare to say that he was rapt in the body. It is therefore to be proclaimed publicly to all that whoever believes such things or similar to these loses the faith, and he who has not the right faith in God is not of God but of him in whom he believes, that is, of the Devil. For of our Lord it is written, “All things were made by him.” (Lea, H. C., Materials Toward a History of Witchcraft)

Sunt evocați Ezechiel, apostolii Ioan și Paul. Altfel spus, Biblia (mai concret spus, Noul Testament), este aceea care, prin exemplele și prin figurile menționate, oferă greutate celor spuse. Și reușește. Însă nu pentru foarte mult timp, întrucât ceea ce se petrece în spirit nu se poate cuantifica, nu există dovezi privind existența acestor acțiuni. Ceea ce este palpabil, însă, este constituit de atitudinile luate, de tipul de discurs abordat și de tipurile de surse pe care s-au bazat, la rândul lor, aceste texte precum Canon Episcopi. Paragraful se referă probabil prin „all these things which are only done in spirit” la zborul nocturn care va căpăta ulterior denumirea de „sabat” al vrăjitoarelor, întâlnire în cadrul căreia practicanții se dedau unor acțiuni cu caracter blasfematoriu: sărutarea feselor Diavolului, consumarea de alimente și de băuturi spurcate, renunțarea la creștinism, profanarea obiectelor sfinte, orgiile sexuale etc.

Denumirea de sabat are o etimologie destul de obscură, referințele la „sabbat”, o sărbătoare specifică a evreilor, nefiind, cu toate acestea, pură coincidență. Ceea ce captează atenția nu ține neapărat de etimologia cuvântului, ci mai mult de implicațiile acestei întâlniri. Ginzburg se întreabă, pe bună dreptate, de ce tocmai atunci, de ce în secolul al XIV-lea începe să se contureze această imagine profanatoare: „Apariția sabatului presupune o criză a societății europene din secolul XIV, însoțită de foamete, ciumă, segregație sau expulzare a grupurilor periferice”. Foametea lovea în mod constant populația. Valul de ciumă care s-a abătut în 1348 peste regatul Franței a fost unul dintre cele mai devastatoare: o treime din populație a decedat. Însă legitimarea crizei prin crearea unui dușman comun în ipostaza participanților la sabat pare ușor forțată. Desigur, au existat o serie întreagă de cauze, însă, din punct de vedere istoric, există riscul de a face o confuzie între corelație și cauzalitate. Ori, în cazul nostru, nu putem spune cu certitudine că avem de-a face cu niște cauze clare, sau că am reperat câteva corelații. Ginzburg este atent la topică: apariția „presupune”, iar aceasta este „însoțită” de anumiți factori, deci nu „determinată”. Clar este că a existat un cadru care a favorizat această schimbare, această căutare a unui dușman sau a unui „țap ispășitor”. Însăși existența unui astfel de document atestă că aceste probleme apăreau cu o anumită recurență, din moment ce exista necesitatea reglementării lor. Ereticii, odată expulzați, încercau, cel mai probabil, să-și găsească un alt loc de care să aparțină. Și, la fel de probabil, ochi suspicioși erau ațintiți asupra lor oriunde s-ar fi mutat. Conflictele mai grave ar fi putut izbucni oricând, așa cum s-a și petrecut în dese rânduri cu evreii și leproșii, care, în cele din urmă au fost expulzați din regatul Franței după presupusul complot din 1321.

În Canon Episcopi abia începe să se contureze imaginea sabatului. Aici apare înfățișat doar zborul nocturn, evocat deseori prin termenul de „transvection”, însă spre zeița păgână Diana și nu spre un reprezentat masculin al răului, Diavolul ori alt demon:

 „It is also not to be admitted that some wicked women, perverted by the Devil, seduced by illusions and phantasms of demons, believe and profess themselves, in the hours of night, to ride upon certain beasts with Diana, the goddess of pagans, and an innumerable multitude of women, and in the silence of the dead of night to traverse great spaces of earth, and to obey her commands as of her mistress, and to be summoned to her service on certain nights.” (Lea, H. C., Materials Toward a History of Witchcraft)

Nu mai regăsim reprezentanți ale ambelor genuri, ci doar ale femeii, care este privită drept o ticăloasă. Credința în acest zbor nocturn vine pe filieră păgână, desigur, însă este respinsă la fel de categoric ca și în celelalte fragmente analizate. Cu toate acestea, Canon Episcopi suscită un soi de nevoie obsesivă în rândul posterității sale de a-i fi reformulate ideile ori contrazise. De la a afirma că zborul se petrece în imaginație și până la a stabili că acesta se poate petrece și în mod real, nu a fost decât un pas. Acesta a îmbrăcat forma acceptării conceptului de „maleficium” și a legăturilor sexuale între practicanții vrăjitoriei și demoni.

Canon Episcopi nu oferă vreun suport conceptului de vrăjitorie care a început să se creioneze la început de secol XIV, însă, tocmai efervescența pe care a produs-o ulterior în rândul teologilor, îl face un punct de cotitură în conturarea imaginii vrăjitoriei așa cum o va cunoaște și în ajunul epocii moderne: un act malefic (crimen exceptum).

Pentru ca un document să fie reinterpretat ori reformulat este necesar să se pornească de la o serie de idei care să nască contradicții (fie că sunt reale sau nu) care să ofere măcar în aparență o legătură cu textul dat. Așadar, Diana este înlocuită de Satan sau de alte creaturi infernale. Zborul, care se presupune că se petrecea doar în spirit, este reinterpretat ca petrecându-se și în trup. Elementele care nu au nicio legătură cu acest document capătă semnificații dacă sunt coroborate cu acte precum canibalismul și orgiile, pentru care păgânii erau pedepsiți în Antichitatea Târzie.

Documentul este atacat pentru că nu susține punctele de vedere ale Evului Mediu Târziu sau ale Epocii Moderne Timpurii privind vrăjitoria – nu oferă un criteriu clar după care să fie reperat Diavolul sau Dumnezeu în ipostaza de creator al viselor, cu alte cuvinte, se ia ad litteram Sfânta Scriptură, fără să se explice cum se petrec anumite fenomene și din cauza cui. Passavanti încearcă explicarea fenomenelor punând seama pe o experiență în trup, însă acest gen de experiență s-ar petrece destul de rar. Alții, precum Nicholas Jacquier în al său Flagellum haereticorum fascinariorum din 1458, propun ideea că vrăjitoarele sunt diferite de femeile menționate în Canon Episcopi, care trăiesc experiențele într-o formă extatică. Jean Vineti, inchizitor în Carcassonne, în lucrarea sa Tractatus contra demonum invocatores (circa 1470) se folosește de argumente din Biblie pentru a demonstra teza transportului trupului spre întâlnirile vrăjitorilor, într-o manieră asemănătoare retoricii autorilor Legii Canonice. Unul dintre exemplele folosite este constituit de celebrul episod în care Iisus este transportat de Satana în vârful turnului Ierusalimului.

În ultimă instanță, poate cel mai important aspect care face din acest document un punct de cotitură pentru viitoarele interpretări este că, deși contrazice realitatea experiențelor extatice alături de diverse creaturi, nu infirmă realitatea demonilor. Aceasta a constituit „portița de scăpare” pentru viitoarele idei care se vor dovedi extrem de nocive societății medievale târzii.

 


Bibliografie:

 

Apps, Larra, Gow, Andrew, Male witches in early modern Europe, Manchester University Press, New York, 2003

Ginzburg, Carlo, Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului, Polirom, Iași, 1996

Jacques le Goff (coord.), Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental, Polirom, Iași, 2002

Lea, H. C., Materials Toward a History of Witchcraft, I, Philadelphia, 1954

Levack, Brian, The Witchcraft Sourcebook, Routledge, London, 2004

Pavlac, Brian, Witch Hunts in the Western World: Persecution and Punishment from the Inquisition through the Salem Trials, Greenwood Press, London, 2009

Shulte, Rolf, Man as Witch. Male Witches in Central Europe, Palgrave Macmillan, New York, 2009

Stephens, Walter, Demon Lovers: Witchcraft, Sex, and the Crisis of Belief, Chicago Press, London, 2002

Despre Raluca BĂCEANU

Raluca BĂCEANU a scris 6 articole în Revista de suspans.

Raluca Băceanu s-a născut pe data de 29 decembrie 1993, la Bucureşti. Studentă la Facultatea de Istorie. Debut în 2009, editura Euro Standard, cu „Călătorie prin mintea unei adolescente”, reeditată în 2010 la editura Litera International. Obţine premiul I la Simpozionul Internaţional Adolescentul miop al lui Eliade în universul şcolii româneşti contemporane în 2010. Publică în antologia „Bal la palat”, editura Granada, 2010 şi în antologia „Balaurul şi mioriţa”, editura Eagle Publishing, 2011. Redactor la publicaţia pentru tineret Teen Press. Colaborator al Fundaţiei Academia Civică.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *