“Atac în bibliotecă”, după 30 de ani

Când apărea în librării romanul Atac în bibliotecă de George Arion, nu aveam decât trei ani. Despre impactul său asupra mentalului românesc în epocă am aflat, aşadar, doar post-factum. M-am născut totuşi în comunism, am trăit totuşi o bună parte din copilărie în atmosfera aceea şi nu am fost un copil atât de absorbit de universul său închipuit încât să nu remarc că lumea dimprejur era departe de paradisul trâmbiţat de la tribunele oficiale. Această conştientizare m-a ajutat peste ani, când am ajuns să citesc romanul, să-i înţeleg importanţa, să o percep la un nivel personal, imediat. Sunt încredinţat însă că pentru generaţiile mai tinere, deşi capabile poate să înţeleagă subtilităţile de limbaj şi de situaţie la care George Arion face apel cu talent încă de la momentul debutului în proză, această percepţie rămâne, inevitabil, la un nivel teoretic. Ceea ce, în cele mai importante privinţe, nu este un lucru tocmai rău.

Acum, la 30 de ani după prima apariţie a Atacului în bibliotecă, afirm fără a exagera şi, în acelaşi timp, cu mare amărăciune nu doar că romanul se ţine bine pe picioare, ci şi că rămâne pe mai departe o excepţie în literatura română de gen, care, chiar şi după eliberarea adusă de Revoluţia din 89, nesocoteşte complet funcţia de comentariu social critic.

Atac în bibliotecă este şi va rămâne romanul poliţist românesc prin excelenţă din nenumărate motive. De dragul simplificării, am să operez mai departe cu două grupuri: motivele intrinsece, acelea care ţin de valenţele literare ale cărţii, şi cele extrinsece, acelea care, derivând din forma şi conţinutul romanului, au marcat un moment în timp. Întrucât valoarea literară a textului depăşeşte cu mult semnificaţia sa contextuală, Atac în bibliotecă rezistă cu brio la noi şi noi lecturi, ocolind pericolul datării; de aceea, mă voi apleca înainte de toate asupra aspectelor explicit artistice.

Până la Atac în bibliotecă, literatura poliţistă românească era reprezentată de romane şi povestiri sterile, apropiate mai mult de ideea rechizitoriului miliţienesc decât de aceea a artei narative. Erau, totodată, tributare unui fel învechit de a gândi acţiunea detectivistică. În condiţiile în care literatura pulp a unor Chase, Hammett şi mai ales Chandler revoluţionaseră nu atât povestea noir, cât tipul de personaj care o pune în acţiune, a te concentra în continuare asupra unor istorioare cuminţele, moralizatoare, denota un grad mare de autism. George Arion, cititor înveterat de literatură străină, era conştient de acest enorm decalaj. Atuul său a fost încă de la început atuul autorilor americani care au adus genul la zi: formaţia filologică. George Arion publicase poezie, interviuri şi un eseu despre Al Philippide; realizase, totodată, pe filieră franceză, mai multe traduceri literare. Atunci când, dintr-un pariu, a început să lucreze la Atac în bibliotecă, inconştient (autorul a declarat deseori că a scris romanul într-un fel de dicteu automat) a pus în aplicare tehnici şi artificii specifice literaturii ca artă. Înainte de toate, a pornit de la fraza-cârlig („Cadavrul se află în dreapta mea, aşezat pe un maldăr de cărţi.”), incipitul care mărturiseşte că îl urmărea, cu toate că restul cărţii era un mister. Intră apoi în scenă un personaj puternic reliefat, credibil, viu, surprinzător, în contrast total cu miliţienii insipizi, simpli roboţi programaţi să respecte directivele oficiale, din restul poveştilor detectivistice; Andrei Mladin era jurnalist la Flacăra, un spirit liber, zglobiu, glumeţ, iscoditor, o persoană animată de dorinţa de dreptate, conştientă de limitele lumii în care trăia, limite pe care se amuza să le forţeze la fiecare pas. Andrei Mladin, în buna tradiţie a literaturii mari, era un alter-ego al autorului. Despre procesul de creaţie, desfăşurat intens, pe perioade scurte de timp, de-a lungul câtorva false concedii medicale, George Arion mărturiseşte, în postfaţa ediţiei aniversare, la 25 de ani (Crime Scene, 2008): „Am scris cu sinceritate. Cu umor. Cu mânie, când era cazul. Fără să mă gândesc la cenzură. Fără să-mi pese dacă romanul va vedea vreodată lumina tiparului. Fără să-mi pese dacă îi va plăcea cuiva. Am scris, de fapt, pentru mine.” Toate lucrurile acestea se simt la lectură, cititorul e luat deseori prin surprindere, se amuză şi se întristează în aceeaşi măsură cu autorul. Forţa romanului, depăşind caracterul lui subversiv (care sunt încredinţat că a fost de la început un atribut relativ marginal), vine din calitatea perenă a prozei, din vocea unică a autorului şi, nu în ultimul rând, din ineditul abordării subiectului de tip detectivistic.

Cealaltă latură a romanului, cea care îl fixează în timp, făcând din el expresia unei perioade, vine să completeze bagajul artistic, înaltul grad de realizare literară. Fără această componentă ― nu exagerat de apăsată (nu ar fi permis-o cenzura!), dar îndeajuns de prezentă ca să poată fi discutată separat ― Atac în bibliotecă nu mă feresc să afirm că ar fi fost un roman la fel de autist precum „creaţiile literare” ale miliţienilor cu aspiraţii de prozatori. Este ştiut faptul că un policier se legitimează tocmai prin ancorarea într-un prezent palpabil, prin redarea în tuşe cât mai veridice a unei realităţi imediate şi, în fine, prin înfierarea acelor tare sociale care fac lumea din jurul protagonistului să fie atât de viciată. Or, acest lucru îl reuşeşte Atac în bibliotecă, graţie priceperii autorului de a mânui dublul limbaj şi alte diverse eufemisme cu multiple chei de descifrare. Şi acest lucru îi justifică, alături de stilul dezinhibat şi personajul dezabuzat, afilierea la noua (pentru noi, atunci) literatură poliţistă occidentală.

În aceeaşi postfaţă la ediţia Crime Scene, George Arion îşi exprimă emoţia faţă de receptarea romanului de către cititorii de azi. Acum, la 30 de ani după prima apariţie a Atacului în bibliotecă, afirm fără a exagera şi, în acelaşi timp, cu mare amărăciune nu doar că romanul se ţine bine pe picioare, ci şi că rămâne pe mai departe o excepţie în literatura română de gen, care, chiar şi după eliberarea adusă de Revoluţia din 89, nesocoteşte complet funcţia de comentariu social critic. E oarecum paradoxală situaţia ca o carte apărută în plină dictatură să fie mai muşcătoare şi, astfel, mai adevărată în fibra ei transliterară decât o carte, de aceeaşi factură, ieşită pe o piaţă liberă. Avem încă de învăţat o lecţie din aceasta.

Acest articol a apărut iniţial în Thriller Almanah, Integrame cu suspans, nr. 2, 2013

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly

Un comentariu

  1. “Pe ce picior dansaṭi?” mi-a marcat copilaria. Cre’ca am citit-o de n ori in anii respectivi :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *