Ziua în care sfinxul a vorbit

Inima unui sfinx este în formă de romb

„…Imaginea reală simte nevoia unui suport mental; oricât de versat ar fi el, trebuie să fie în stare să construiască realul. Dacă nu reuşeşte, atunci înseamnă că totuşi cel de-al treilea ochi pe care fiecare dintre noi îl avem devine inutil, ba mai mult, ne-ncurcă: priveşte fără să vadă şi vede fără să ştie. Păcat vechi de când lumea şi pământul, supralicitarea ca mângâiere a orgoliului naşte de cele mai multe ori o aură a sublimului şi atunci iată cum apare efectul bumerang. Aş fi vrut să-ţi trimit o scrisoare frumoasă după atâtea săptămâni de tăcere, dar de cele mai multe ori cuvântul este înşelător, iar privirea-i vicleană! Inocent ca un copil rămâne totuşi sufletul. Dar cât de greu se face înţeles!”

„…Sfinxul devine treptat om bun la toate: încrucişează spada cu Marele Anonim, întoarce timpul la origini şi loveşte cu toată puterea Infinitul. Iar eu sunt acolo ca să-l primesc şi să-l mângâi pe creştet:  «Bravo, ai crescut mare!» Oare ce altceva mi-aş mai putea dori? Jocul ideilor mă atrage şi mă cheamă, dar albul colilor de hârtie mă opreşte, parcă. Mă lovesc de mine însumi asemenea seminţelor de rodii, mă nasc zilnic prin implozie şi mă risipesc prin semne de-ntrebare. Te întreb pe tine: ce a fost la început, Mitul sau Ideea? Picătura din laptele Căii Lactee a hrănit un spirit. Să fi fost eu acela?”

Rămăsesem câteva minute cu acele pagini în mână. Recunoscusem repede scrisul tatălui meu, un scris ordonat cu litere uşor aplecate spre dreapta care-mi amintea de lunile de armată: îmi scria săptămânal, dar niciodată nu descoperisem în rândurile lui idei care să mă conducă spre o oarecare profunzime filozofică. Tatăl meu enigmatic? Credeam că-l cunosc bine, dar acele rânduri se transformaseră pentru mine într-un veritabil butoi al Danaidelor. Sortit sunt să nu pot umple niciodată acest miraculos univers; mă simt asemeni lui Tantal, iar în munca lui Sisif cred că era mic copil.

„…Mă tot întreb ce anume te-a speriat de nu mi-ai mai adresat măcar un rând? Parcă te-ai fi refugiat în spatele unei stampe japoneze cu imagini în alb şi negru, dar umbra care mi se oferă îmi adânceşte şi mai mult nesiguranţa. Calc pe un nisip mişcător şi-ncerc să prind Fata Morgana. Recunosc: nu te voi întreba niciodată nimic, dar nu voi sta deoparte când mi se oferă în dar libertatea frazelor şi când fosforul joacă-n limbi de foc perpelind metafora, lăsând la copt ideea. Nu încerca să te ascunzi: ispita a fost întotdeauna arma Necuratului şi, zău, cu mâna pe inimă o spun că mă voi da de trei ori peste cap şi-am să-ţi apar acolo unde nici cu mintea nu gândeşti…”

Da, o scrisoare pe care n-o mai trimisese, sau o simplă ciornă? Mă uit la dată: eram copil pe-atunci, hoinăream cu el prin parcuri, mergeam la filme, vizitam expoziţii. Copilărisem cu el, întinerise odată cu mine, mă maturizasem odată cu el, dar niciodată nu gândisem că peste ani îi voi descoperi şi alte valenţe spirituale decât cele la care m-aş fi aşteptat. Tentat am fost la început să cred că am dat peste un manuscris, dar cele câteva pagini răzleţe semănau mai degrabă cu o nevinovată corespondenţă, pretextul unor scrisori literare în stilul celui mai cuminte gen literar.

Găsisem însă şi câteva plicuri cu adresa tatei, scrisul curat şi îngrijit, cu o caligrafie demnă de invidiat îl zărisem totuşi undeva, o fracţiune de secundă parcă-mi apăruse-n faţă şi chipul care s-ar fi putut apleca asupra acelor rânduri, dar oare unde-l zărisem?

„…Enigmatic? Nu sunt asemenea Herei, să pot afla totul dintr-o singură privire, şi dacă totuşi presupunerile presează, rar reuşesc să dau frâu liber certitudinii. Suspiciunile planează asemenea unui condor, iar nereidele chemate-n ajutor m-au lăsat în mijlocul drumului să-mi construiesc singură supoziţiile. Parcă mi-ai fi trimis aşa, într-un «joc secund», scaunul electric, suport al şocurilor pe care ai de gând să mi le aplici. Te avertizez însă: nu-mi vor găsi spiritul acasă, iar fizic nu m-am născut încă. Aştept totuşi rânduri nevinovate ca o prietenie sinceră, rânduri pe care Sfinxul să le plămădească-n spirit şi sinceritate. La rându-mi voi aprinde mai departe grăuntele de fosfor şi voi oferi vestalelor care-mi stau în preajmă limbile de foc pe care cu credinţă le apără. «Somnul» brâncuşian despre care-ţi amintisem în trecuta-mi scrisoare nu este decât o idee. Palpabilul se conturează desăvârşit într-un «Cap de copil» şi-n binecunoscuta «Rugăciune». Enigmatici ca zâmbetul Giocondei, candizi şi inocenţi ca ochii preacuratelor de pe crucile de lemn din zona Hobiţa rămân totuşi ochii «Domnişoarei Pogany». Ţi-am dat un indiciu; trimite-mi rogu-te cheia privirii-veghe…”

Cheia privirii-veghe! Mă aflam de câteva ore bune în biroul tatălui meu şi găsisem cheia. Nu a privirii-veghe, dar găsisem cheia acestui minunat univers spiritual pe care tatăl meu îl crease odată cu existenţa acestor scrisori. Poate că n-aş fi căutat prea mult în camera lui, dar în joaca ei, viaţa îţi deschide cele mai nebănuite căi şi, fără voia mea, fusesem antrenat de redactorul-şef al cotidianului la care lucrez într-o acţiune, zic eu, ceva mai specială: îmi solicitase un interviu cu „cel mai cunoscut critic al artei plastice”, cum îi plăcea lui să spună,  pe care-l avea la ora actuală judeţul nostru. Aveam la dispoziţie cinci zile, eram obişnuit cu ciudăţeniile lui, nu mă prea mirase propunerea, aşa că, înarmat cu un reportofon pornisem la lucru. Nu-mi dăduse nici cel mai mic indiciu, enigmatic.

Nu ştiu de ce, dar de câte ori aud de un artist plastic, ori un critic de acest gen, imaginea care-mi apare-n minte este a unui bărbat robust, obligatoriu cu barbă şi cu luleaua-n colţul gurii, cu mânecile suflecate şi cu sprâncenele neapărat stufoase, mai veşnic încruntate. Imaginea aceasta-mi persistă din copilărie când, alături de tata, vizitam expoziţiile de sculptură din oraşul nostru. Nu era expoziţie la care să nu mergem, iar tata, aşa, ca o justificare parcă, îmi spunea:

― O să-ţi prindă bine odată, ai să vezi.

Acum se pare că-mi folosea această ciudăţenie a lui, pentru că, de câteva săptămâni mă ocupam de pagina culturală a cotidianului nostru. Acceptasem să realizez acest interviu, îmi imaginam chiar că-mi va deschide uşa un bărbat înalt, cu barba uşor neîngrijită, cu palme mari şi degete noduroase, cu o privire dacă nu încruntată, atunci sigur iritată. Mi-a deschis însă o făptură minionă, cu ochii vii şi privirea blajină, cu un zâmbet debordant care-i lumina întregul chip. I-am sărutat mâna, iar doamna din faţa mea nici n-a aşteptat să-i spun introducerea pe care mi-o pregătisem mai ceva ca un elev.

― Ştiu  ce te aduce la mine, nu mai fi protocolar. Poftim, intră şi fă-te comod.

Păşisem într-un vestibul decorat în cel mai abstract stil posibil, dar având în vedere în casa cui mă aflam, totul mi se părea cât se poate de normal. Mă invitase în sufragerie, o cameră parcă mult prea mare pentru fiinţa minionă care-mi devenise interlocutoare.  „Oare cât timp îi trebuie ca să ajungă la bibliotecă?” gândisem tâmp, sorbindu-mi cafeaua.

Un perete întreg adăpostea o bibliotecă, iar dacă m-aş fi apucat să mă uit mai atent, cred că n-aş fi găsit nici cel mai mic spaţiu liber. Trecusem la interviul propriu-zis şi aveam să aflu pe rând amănunte din adolescenţa ei, din anii de studenţie, clipe pe care simţeam că şi acum, ajunsă la anii senectuţii, le trăia cu aceeaşi intensitate. Dintr-o cameră alăturată adusese o cutie, ceva de genul unei mici valijoare, din care, cu mişcări graţioase, începuse să scoată pe rând tăieturi din ziare, reviste vechi, cronici care-i purtau semnătura, alocuţiuni la vernisaje de expoziţii, articole care vizau tocmai influenţa acelor expoziţii asupra vieţii culturale locale. Atenţia mi-a fost însă atrasă de câteva file împăturite cu grijă, pe care un scris foarte cunoscut mie aşternuse câteva rânduri. Am încercat să desfac uşor acele file, dar cu un gest subtil, cu un zâmbet candid şi cu mişcări delicate de o rară fineţe, interlocutoarea mea mi le-a luat din mână, le-a amestecat printre tăieturile din ziare peste care mă uitasem deja şi le-a aşezat cu grijă pe colţul opus al mesei. Am privit-o întrebător, dar menţinându-şi zâmbetul, s-a mulţumit să-mi răspundă:

― Nimic deosebit, fără legătură cu ce vă arăt eu acum…

Apucasem să zăresc însă câteva cuvinte care mă incitau parcă să citesc în întregime acele pagini: „…Nu încerca însă… pentru o imagine răsturnată a realităţii…, iar albul, culoarea neutră a tuturor simbolurilor nu poate…” Ce păcat! Nu m-a lăsat să citesc acele rânduri şi cine ştie dacă voi mai avea vreodată ocazia să răsfoiesc acele file! Am trecut apoi la alte subiecte i-am vorbit chiar despre fiul meu de patru ani, despre preocupările lui, se oferise chiar să-i vadă câteva „acuarele” cum le spune el petelor de culoare întinse pe planşele de desen. Aveam aşadar un motiv plauzibil să revin în casa acestei distinse doamne şi, cine ştie, cu mai mult noroc în citirea acelor pagini. Mă urmărea obsedant imaginea scrisului acela frumos caligrafiat cu litere aplecate spre dreapta, eram sigur că-l mai văzusem undeva, nu-mi era chiar străin. Aşa începusem eu într-o zi să caut în biroul tatei şi peste ce dădusem?

„…M-ai acuzat subtil că frământ ideea şi mestec prea mult gândul, dar, crede-mă, nu pot altfel. Ar fi o impietate, o maltratare a colilor imaculate dacă nu le-aş împărtăşi simţirea ca idee şi gândul ca suflet. Nu frământ ideea, o mestec până ce simt că seva ei mi-a pătruns în cele mai îndepărtate celule, iar neuronii mei sunt îmbibaţi cu cea mai dulce metaforă pe care aş putea să ţi-o trimit. Iar te-am speriat şi nu-mi vei mai răspunde. Te vei refugia din nou în colţul întunecat al camerei şi doar limbile unui foc imaginar îţi mai luminează chipul. Lasă-mă să-l intuiesc măcar, un contur, ceva să-mi demonstreze că nu corespondez cu o himeră, o privire care să mă adâncească şi mai mult în ochii «Domnişoarei Pogany». Primesc provocarea înţelegându-l pe Brâncuşi prin infinitul coloanei şi tăcerea mesei cunoscute de la Tg. Jiu, furându-i sărutul din poartă, şi perfecţiunea din «Portret de femeie». M-a atras mereu universul lui complex şi uneori abstract, absolutul ca perfecţiune, materia ca artă şi viaţă…”

Da, recunosc: încă nu-l cunosc pe tatăl meu. Odată cu aceste pagini, bărbatul pe care l-am ştiut o viaţă doar preocupat de mine mi se înfăţişa acum cu alt chip. Nu mi-l amintesc să fi avut vreodată în preajma lui vreo femeie şi, totuşi, el scrisese cuiva. Odată, copil fiind îl întrebasem:

― Tată, mama mea a murit?

Privirea-i tăioasă mă fulgeră din cap până-n picioare, iar vocea-i baritonală îmi plesni auzul cu cea mai dură frază pe care am auzit-o vreodată:

― Mai mult: nici nu s-a născut încă!

Ani în şir am rumegat cuvintele lui fără să le aflu un sens verosimil, iar acum noua descoperire îmi oferea un bărbat cu totul necunoscut mie. Obsesia acelor file văzute-n treacăt îmi condusese din nou paşii spre casa ei, iar de data aceasta fiul meu avea să fie motivul revenirii mele.

― Acesta este micul meu artist? ne întâmpină ea surâzătoare şi-i ciufuli părul lui Mihai.

Îi cercetă atentă cele câteva desene şi acuarele, mâzgălituri, nici nu mai ştiu cum să i le numesc, ba se oferise să-i îndrume puţin paşii mai departe.

― Talent are, linie cromatică ştie să realizeze, este păcat să nu persevereze, conchise ea.

Eu ardeam însă de nerăbdare să răsfoiesc acele pagini şi, aşa, ca din întâmplare i-am cerut să ne  mai uităm puţin peste materialele care-mi serviseră pentru interviu. Îmi adusese  iarăşi acea mică valijoară, iar eu începusem să răsfoiesc febril, căutând acele pagini care mă obsedau. Zadarnic însă: precaută, le îndepărtase din cutie, cine ştie, poate chiar din seara interviului. Rămăsesem cu un gust amar, al neîmplinirii gândului ascuns. La ieşire observasem pe o măsuţă din vestibul un „Cap de copil”, o reproducere a sculpturii lui Brâncuşi. Mi-am amintit că-n copilărie aveam şi eu acasă o reproducere fidelă în miniatură a „Coloanei Infinitului”. Mă mai jucam uneori cu ea, dar numai când tata nu era acasă. Văzându-mă cu ea în mână mă apostrofa de cele mai multe ori:

„Asta nu este jucărie, copile, asta este viaţă!”

Mihai mă trezise însă din amintiri şi, trăgându-mă de mână pe stradă, îmi spuse:

― Parcă ar fi o bunicuţă.

Apoi continuase:

― Tati, unde este bunica mea?

„Dar mama mea unde este, fiule?” îi replicasem în gând.

*

― Nu era o vanitate pur masculină, orgoliul pe care odată bandajat încerci să-l oferi trufanda. Era ceva mai mult, ceva palpabil, viabil, nu doar un simplu exerciţiu de logică. Fuga de sine şi descoperirea Eului interior aproape că nu erau compatibile, dar eu trebuia să-ncerc. Este lucru mare să vrei să-ncerci, mai ales când dezorientarea scutură din temelii şi fragilul suport moral.

Trase lacom fumul, parcă în răzbunare pe ţigară, pe sine, pe viaţă şi se apropie de fereastră. Îl priveam din profil, iar imaginea care mi se contura abia dacă mai păstra ceva din Tudor, cel din anii studenţiei. Mi-l amintesc doar cu capul plecat, citind şi recitind cursuri, iar autoizolarea în care se refugiase era tot timpul prilej de glume pentru colegi: „O să ajungi să te-nsoare «Babele», «Sfinxule»!” îi strigase unul odată, aluzie mai mult sau mai puţin discretă la desele lui peregrinări montane. Îi priveam acum părul încercând să găsesc un singur fir măcar ce mi-l putea aminti pe Tudor cel din ani adolescenţei; albul care mi se înfăţişa îmi demonstra că timpul n-a stat degeaba. De câţiva ani ne întâlneam săptămânal la câte o partidă de şah şi-o ceaşcă de cafea, dar niciodată nu reuşeam să aflu prea multe lucruri despre viaţa lui. Ştiam că la absolvire alesese Bucureştiul, dar peste ani îl zăream tot mai des prin T…

După un timp continuase:

― Monedă depreciată, fără putere convertibilă, fuga de singurătate nu reuşeşte întotdeauna să schimbe personalitatea individului. Oglinda retrovizoare arată cele mai ascunse riduri ale sufletului, chiar dacă încerci să te autosugestionezi, riscul tot viaţă se numeşte. Condamnat eşti parcă să-ţi cântăreşti zilnic incapacitatea şi să-ţi măsori veşnic teama de eşec. Ai trecut vreodată prin asemenea situaţie? Ani la rând m-a urmărit întâmplarea aceea din facultate. Dar dacă pe undeva Emilia avusese dreptate, dacă incapacitatea mea sentimentală se exterioriza tocmai prin neputinţa de a-mi exprima sentimentele? Şi totuşi, la doi ani după ce începusem serviciul o întâlnisem pe Adina, iar după vreo patru luni eram deja căsătorit. Grabă, teamă de singurătate, ia-o cum vrei. Se dezvoltase brusc în mine sentimentul patern, îmi doream nespus de mult un copil, dar de fiecare dată mă loveam de NU-ul ei categoric. „Sarcina este pentru femeile care într-adevăr n-au cu ce să-şi ţină un bărbat lângă ele. Nu-i cazul meu”, îmi spunea. Acceptase după multe insistenţe varianta înfierii unui copil şi aşa apăruse Vlăduţ în casa noastră când abia împlinise cinci luni. Un an şi jumătate i se păruse prea mult pentru rolul de mamă, aşa că, fără nici un cuvânt, părăsise într-o seară tot: căminul conjugal, oraşul, ţara. Şi iarăşi întâmplarea cu Emilia din timpul facultăţii îmi revenise în memorie. Mă urmărea obsesiv, aproape ca un laitmotiv al incapacităţii mele sentimentale.

Da, îmi aminteam şi eu de Emilia, dar mai ales îmi aminteam întâmplarea care, în final, o determinase să se mute la altă facultate. Nu reuşise cu nimic să-l atragă, Tudor rămăsese impasibil la orice acţiune de-a ei. O privire fugară şi… cam atât. Cunoşteam aproape toţi viaţa ei personală, nu mai făcea demult un secret din asta, dar dorinţa de a şi-l apropia pe Tudor ne uimise. Înşelătoare dorinţă! Răbdarea ei ajunsă la maximum lovise într-o zi năprasnic. Când am intrat în sala de curs, pe tablă zărisem scris un catren:

„Totuşi nu-nţeleg măi frate

Treaba asta încurcată.

Cum se face că nu… poate

Să curteze el o fată!”

Aluzia era evidentă, toţi recunoscusem scrisul Emiliei, aşteptam reacţia lui Tudor. Viaţa ei „tumultoasă” nu mai era demult un secret pentru noi, ne miraserăm însă că-l vroia cu orice preţ pe Tudor. Va reacţiona? Imprevizibil, dar stăpân pe sine luă creta în mână, apoi după un timp se apropie aşa, ca din întâmplare, de tablă şi, cu mişcări lascive, greu de imaginat pentru unul ca Tudor, începu să scrie. La început nişte litere nevinovate, apoi arma ieşi în întregime la iveală:

„Trecea suavă şi cochetă

Ţintea cea mai înaltă cotă

Dar tot trăind din chetă-n CHETĂ,

Mai prinse treapta de… cocotă.”

Punct ochi, punct lovit. Bravo, bătrâne! Cine ar fi crezut? Drept în moalele capului!

― Mă crezi? Aproape toată viaţa mea epigrama aceea a Emiliei m-a urmărit, în plus fuga Adinei în străinătate a răvăşit şi mai mult psihicul meu. Acuză-mă de orice: de imaturitate, de lipsa logicii, de practici adolescentine, dar în acea perioadă a vieţii mele am simţit că era singura acţiune salvatoare. Într-o zi, răsfoind o revistă, privirea mi-a căzut pe-un nume şi-o adresă. „Cineva doreşte să corespondeze poate din aceleaşi motive ca şi mine, poate aceasta e şansa mea”, gândisem.

Scrisori atât de sensibile, rar mi-a fost dat să citesc. O minte ascuţită, o mână sigură cizelau fraza şi-mi trimitea gândul îmbrăcat în cel mai vaporos veşmânt: metafora. După luni de zile de zbucium interior, iată că realizam acea detaşare de cotidian, găsisem într-un fel sufletul-pereche, nopţile-mi erau pline de ea, de scrisorile ei, de gândurile mele. Mă certa uneori pentru scrisorile mele grăbite, unele lipsite de substanţă, alteori încerca să aprofundeze până şi virgula, iar eu gândeam atunci că-n spatele scrisorilor se ascunde un veritabil critic literar. Jocul nostru epistolar nu permitea însă dezvăluirea profesiei a nici unuia dintre noi, era aşa, ceva inedit, un joc în care raţiunea mângâie goliciunea lăuntrică. N-ai simţit niciodată crivăţul în suflet? Eu da, vântul neşansei a risipit tot, dar ea s-a aplecat răbdătoare şi-a început să rânduiască tot ce-mi stricase viaţa. Mâna sigură aşeza la loc regăsirea de sine, fraza sa era umărul pe care poţi plânge, iar ideea, un veritabil suport moral. Mă certase odată: „Nu sunt adepta unui amalgam de idei neverosimile, nu-mi place să mă joc inutil cu cuvintele, iar ermetismului literar îi găsesc mereu un corespondent în viaţa cotidiană. Sper că nu eşti tu, acela, Sfinxule!”  Doream s-o cunosc, să-i vorbesc şi uite, asta m-a determinat să părăsesc în final Bucureştiul şi să mă mut la T…

Scoase din buzunarul de la piept o hârtie frumos împăturită pe care o mână aşternuse poate cele mai frumoase rânduri pe care le citisem vreodată.

„…Nu, de data aceasta te contrazic: sfera şi rombul au fost reperele primordiale în opera lui Brâncuşi. El de-acolo a pornit, de la banala sferă, cum îi spui tu; dar nu-i deloc banală. De ce conteşti rombul în opera lui? Ai încercat să vezi şi dincolo de sculptură, ai încercat să urmăreşti linia frântă care se opreşte la un prag imaginar dintre real şi abstract? Unghiul acela format de laturile unui romb adus la perfecţiune nu-ţi sugerează verosimilul în geneza vieţii? Este un lucru de mult verificat: românul nostru a cultivat cu pioşenie, parcă, rombul. Şi ştii de ce? Pentru că ai şi tu în piept un mic romb care-ţi bate secundele şi-ţi numără anii. Dacă stau să mă gândesc bine este o jumătate de romb cu baza în sus şi vârful în jos care este cea mai pură perfecţiune genetică din corpul uman. Vezi o altă formă a inimii noastre decât aceea a unei jumătăţi de romb? O mână divină, nevăzută a secţionat rombul şi a luat o jumătate. A aşezat-o în pieptul fiecărui muritor şi i-a spus: «Învaţă-l să trăiască iubind». Mâna sigură a secţionat rombul pe orizontală aşezând o jumătate la locul firesc. Unde este cealaltă jumătate? Cum poţi întregi rombul? Probabil că de-aici vine uneori dorinţa de a-ţi căuta şi găsi «jumătatea». Eşti adeptul abstractului în viaţă? Netezeşte-l puţin, şlefuieşte-l şi vei avea realul în pura lui perfecţiune. Rombul ca perfecţiune sprijină cerul şi fixează pământul la Tg. Jiu: «Coloana Infinitului» sau «fără sfârşit» cum îi spun unii, sincretism total în sculptura lui Brâncuşi nu te lasă până nu vezi rombul ca formă şi simbolul ca durată.”

Crede-mă, iubeam scrisul ei, mângâiam litera şi sărutam virgula, era tandreţea epistolară pe care cu greu reuşisem s-o realizez. Psihicul meu altădată labil era stăpânit de ea şi mângâiat de Brâncuşi. Implozia care parcă mă aruncase la margine de Univers realizase cea mai strălucitoare gaură neagră care ar fi putut exista. Mă-ndrăgostisem oare? Iubeam metafora şi-i mulţumeam că m-a făcut să-l înţeleg pe Brâncuşi. Mă mutasem după un timp în T… ca să fiu mai aproape de ea, s-o întâlnesc, iar ei îi scrisesem că sunt nevoit să mă mut cu serviciul în alt oraş. Nu mi-a mai scris o perioadă, dar eu o văzusem şi eram mulţumit. Rămăsesem aproape o zi întreagă în faţa casei ei până-ntr-un târziu când apăruse. Doream să-i spun doar atât: „Şi eu îl iubesc pe Brâncuşi”, dar dintr-o voce sugrumată a ieşit doar atât: „Ştiţi cumva cât este ora?” Ce a fost în mintea, în inima mea atunci, poţi să-mi spui? Oare voi ajunge să-i mulţumesc vreodată? Cu puterea scrisului ei îmi orientase destinul şi mă redase lui Vlad. Crezi c-am făcut rău ce-am făcut? Datorită ei trăiesc azi, datorită ei Vlad este un om. Trebuie la rândul meu s-o ajut să iasă din izolarea în care s-a retras mai bine de zece ani. Supărată pe lume, supărată pe viaţă? Analizează şi spune-mi dacă am procedat rău? Îl cunosc foarte bine pe redactorul şef al publicaţiei unde lucrează Vlad, iar ideea unui interviu cu ea îmi aparţine. Este gestul meu de recunoştinţă, gestul de mulţumire pe care indirect i-l trimite Vlad. Crezi că am făcut rău trimiţându-l să-i ia un interviu? Dacă eu n-am reuşit o viaţă, măcar el să-i stea câteva clipe alături, s-o scoată într-un fel din anonimat.

De câteva săptămâni ea încearcă să modeleze puţin spiritul artistic şi talentul nepotului meu. Crezi că există ceva aranjat acolo, în stele, prietene? Mâine ar trebui s-o întâlnesc; este ziua când trebuie să-l duc pe Mihai pentru o nouă „şedinţă de pictură”, cum îi spune el. Vlad este plecat din localitate, iar eu mâine mă voi afla în faţa ei, mâine va trebui să-i vorbesc. Ce-i voi spune? Vârsta senectuţii va apăsa şi mai mult pedala emoţională. Voi reuşi în sfârşit să-i vorbesc, va articula de data aceasta Sfinxul vreun cuvânt? De data aceasta, necunoscutul din noi se va recunoaşte?

*

― A, bine ai revenit, micul meu prieten! Hai să vedem ce mi-ai adus tu aici? Tema pe care ţi-o dădusem de data aceasta parcă era un mic peisaj de iarnă. Să vedem, cum a ieşit? Dumneavoastră trebuie să fiţi bunicul lui, aşa-i? Îmi place, Mihai, aţi avut pe cineva în familie înclinat spre arte plastice? Are talent şi se pricepe. Creează imagini cu adevărat reale, nu credeţi?

Păstrându-i o clipă mâna într-a sa, zâmbindu-i, Tudor reuşi să-i spună:

― Imaginea reală simte nevoia unui suport mental; oricât de versat ar fi el, trebuie să fie în stare să construiască realul. Nu reuşeşte, atunci înseamnă că totuşi cel de-al treilea ochi pe care fiecare dintre noi îl avem devine inutil…

Despre Nicolette ORGHIDAN

Nicolette ORGHIDAN a scris 7 articole în Revista de suspans.

Magdalena ORGHIDAN este de profesie fizioterapeut. În  1989 a luat Premiul I al revistei ,,ASTRA "; în 1992,  Premiul I al cotidianului ,,Gazeta de Transilvania"; în 1993, Premiul  Inspectoratului de Cultură al județului Teleorman ediția a VI-a a Concursului de literatură ,,Marin Preda" şi Premiul revistei ,,Literatorul"; în 2005, Premiul special al Consiliului Culturii - ,,Mihai Eminescu"; în 2012, premiul  II  la ,,Concursul Naţional de Literatură ,,Bogdania". A publicat în revistele ,,Astra", ..Literatorul", ,,Gazeta de Transilvania", ,,Armonii Culturale" etc.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *