Vino la mine

Cele trei legi după care Mana este produsă în Natură sunt acestea: Legea Constricției, Legea Contrastului, și Legea Analogiei.

Dintre aceste legi cea mai folositoare oamenilor este a treia, cea a Analogiei. Pentru a produce – sau cum i se mai spune deseori procesului, a Căpăta – Mana după Legea Constricției e necesară implicarea în Înțelegeri care pot să te scoată pe veci din rândul oamenilor. Legea Contrastului se aplică fenomenelor sau dezastrelor naturale vaste, imposibil de controlat. Prin Legea Analogiei, așa obțineau Mana oamenii în vremurile vechi. Prin nori.

*

― Ia uite, mami, parcă-i un urs pe cer.

Femeia și fiul ei se întorc din parcul public, când ea îl vede pe bărbatul care stă singur în mijlocul punții suspendate.

― Ia uite, acu’ e corabie!

Băiețelul arată cerul de octombrie unde nori ca fâșiile de bumbac se adună în lumina de miere a după-amiezii târzii. Maică-sa nu îi dă atenție. Fără să-și dea seama de ce, are un sentiment de disconfort la ideea că trebuie să treacă pe lângă bărbatul solitar. Ceva e straniu la el. Cum stă așa, țeapăn. Cum îi flutură pardesiul. Dacă vrea să se arunce?

― Mișcă-te mai repede, îi spune fiului ei pe un ton ridicat. Se lasă ceața și ne face ciuciulete.

Bărbatul stă sprijinit cu coatele pe balustradă, perfect nemișcat, până când cei doi sunt doar la câțiva pași depărtare. Deodată, tresare cu o zvâcnire atât de naturală încât femeia și fiul ei se uită spre râu, spre locul unde bărbatul păruse să privească până atunci. Nu e nimic acolo, în afară de trei ciori care zboară deasupra apei noroioase, și de cârpe de ceață.

Bărbatul face unul, doi pași în spate, de parcă ceva masiv și foarte rapid ar veni către el dinspre râu, apoi ochii i se ridică spre cer.

― Nebunu’ dracu’, mormăie mama după ce trec podul, dar aruncă și ea o privire în sus. Nimic altceva decât nori acolo.

*

Pe vremuri foloseau balauri ca să ajungă la nori. Solomonarii – așa se chemau vrăjitorii aceia – își chemau balaurii din ape și îi călăreau peste talazurile furtunilor. Probabil că foloseau ape stătătoare, iazuri sau bălți, pentru că din câte am aflat apa trebuia întâi înghețată. Asta e mai greu de făcut cu apele curgătoare, deci nu cred că balauri s-au scos vreodată din râul Bistrița, dar tot îmi place să-i văd cu ochii minții, când stau pe podul vechi. Să aud bătaia aripilor de piele întinse între oase de gheață. Să văd umbra gigantică alunecând peste râul încremenit. Să întrezăresc Solomonarul călărind pe spatele bestiei, doar pentru o clipă înainte să dispară sus, între nori.

Eu nu pot ajunge acolo așa ca ei.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


*

În serile reci, tăcute de toamnă, norii coboară de pe cer ca să se odihnească pe muntele de peste râu. Se scurg pe vârfurile brazilor, acoperă vâlcelele, invadează șanțurile și plutesc peste pâraie, înghițind sunetele și lumina și oferind în schimb șoapte și umbre.

Norii nu intră niciodată în oraș. Ocupă muntele și uneori parcul public, dar se opresc la râu. Din blocurile de apartamente de pe celălalt mal, muntele abia se mai vede sub pătura lor albă și groasă.

Se face târziu. Lumina pare filtrată prin fum. Bărbatul cel singur merge pe podul suspendat și vălătuci de ceață i se înfășoară în jurul pașilor. Ajunge la capătul podului și coboară cele câteva trepte care duc la poarta parcului și la ghereta cu bilete, care este goală. Întreg parcul este pustiu. Toate cafenelele sunt închise pentru că e prea frig. În parcări nu e nici o mașină. Bărbatul trece prin Satul de Vacanță cu căsuțele sale de lemn, ude și părăsite: cartierul Cupacabana 1 – 5, Miami Bich 6 – 10. Bărbatul merge hotărât, fără să se uite în jur. Mai e cineva la locul de joacă, o mamă care și-a pierdut răbdarea, cu fiică-sa care vrea să mai stea puțin. Amândouă tac și îl urmăresc suspicioase.

El nu le dă atenție. Trece de locul de joacă și de clădirea cu piscină acoperită, și iese prin celălalt capăt al parcului. Aici începe muntele.

Am citit despre Mana, am studiat-o, am urmat notele de subsol si adnotațiile, dar când în sfârșit am văzut-o, când am simțit-o, când ea m-a simțit pe mine… Ce să mai zic, mi-am dat seama că totul a fost degeaba, ani de zile pierduți cu cărți scrise de oameni care, ca și mine, au întrezărit ceva inefabil.

Dar uite, pentru că știu că o să-ți placă, asta e definiția mea : Mana este sufletul Naturii.

Miroase a fum de brad.

Pașii bărbatului hârșâie pe macadamul lucios al drumului de munte, așa că își scoate pantofii și îi duce în mână. În jur, norii încheie cucerirea muntelui. Aerul e o pâslă, groasă și albă. Funii de ceață atârnă de pe ramurile copacilor și se încolăcesc în jurul trunchiurilor. Pădurea de munte cu măceși și scoruși s-a transformat într-o lume de polipi și fulgi. Umbrele care se strecoară pe sub ceață nu seamănă a vulpi.

Bărbatul merge tot mai încet pe măsură ce înaintează printre nori, de parcă ar fi grijuliu să nu-i deranjeze. I se mișcă doar picioarele. Și-a înfășurat pardesiul în jurul trupului și îl ține adunat la piept cu mâna cu care duce și pantofii. Partea de sus a corpului îi e țeapănă, figura complet imobilă. Respiră ușor, cu mare atenție. Are privirea fixă.

Deodată, peste tot în jur norii se încarcă de o luminescență albastră, un lichid ce curge de undeva în ei, și din ei curge în aer, în pământ, prin aer și pământ, de parcă s-ar mișca prin canale precise, invizibile, ce străbat materia lumii.

Bărbatul se oprește din mers. Se oprește până și din respirat. Închide ochii și așteaptă.

Cred că există magie pe lume, însă nu avem noi capacitatea să o observăm. Pentru noi răspunsul e mereu religia sau știința.

Cred că în anumite circumstanțe, în clipe tragice sau de mare fericire, mintea epuizată scapă din confortul îngust al credințelor acceptate și percepe un alt model.

Mana. Magia.

Simplul act al observației creează o relație. Când cineva privește Mana, este privit la rândul său. Modelul pe care îl întrezărim sub suprafața vizibilă a lucrurilor nu e o unealtă inertă.

Din câte știm din vremurile vechi de dinaintea creștinilor, Mana poate fi Căpătată, Păstrată, Dăruită și Furată. Și mai ales, Mana poate fi Folosită.

Dar cum să fac oricare dintre aceste lucruri, asta este peste puterile mele.

Prima dată când am mers pe munte printre nori și Mana a transpirat în lumea noastră, bătaia inimii mele a devenit un iepure care mi-a țâșnit de sub haină ca să se ascundă în șanțul drumului. Mi-am mișcat o mână să văd dacă pot atinge substanța albastră care plutea în jurul meu și o tornadă în miniatură s-a pornit să danseze peste copaci, împroșcându-mă cu frunze moarte și mizerii. Am închis ochii, amețit deodată, și în loc de familiarul nimic m-am trezit uitându-mă la cortina uriașă, înțesată de stele, care înfășura o altă lume.

Dar iepurele s-a topit înainte să ajungă în ascunziș, pentru că ce știu eu despre iepuri? Tornada a ținut doar câteva secunde – ce știu eu despre tornade? Iar când am deschis ochii eram tot singur în mijlocul drumului, cu lumea asta a noastră în jur.

Nu am control. N-are rost să mă amăgesc că o să învăț vreodată – Solomonarii și școala lor Solomanța sunt amintiri uitate, alungate din istorie în cărți de povești pe care nu le mai citește nimeni.

Tot ce pot să sper e că am dreptate, că Mana e sufletul Naturii, și că o pot întâmpina cu sufletul meu.

Trebuie să se poată. Cumva.

*

Când bărbatul deschide ochii, o femeie iese din ceață în fața sa. E dezbrăcată și delicată, cu pielea albă, perfectă, acoperită cu broboane de apă condensată. Părul castaniu îi ascunde trăsăturile feței.

Ochii bărbatului se măresc și se împăienjenesc de lacrimi, și înainte să apuce să se controleze un vânt violent țâșnește în spatele său și se vaietă prin ceață câteva clipe până să se stingă.

Bărbatul și femeia stau față în față, un pas distanță între ei, până ce e din nou liniște. Atunci, foarte atent, el face un pas în spate. Femeia nu reacționează. Nici o mișcare. Bărbatul se întoarce și așteaptă câteva secunde. Apoi face pasul înapoi din nou. De această dată, femeia face un pas în față și ea.

Expresia de pe fața bărbatului rămâne neschimbată, dar în stânga sa o explozie de fluturi stinge o ploaie de flori. Culorile plutesc în ceață o secundă, apoi rămân doar cei doi, acolo în alb. El mai face un pas. Ea îl urmează.

Încă un pas. Femeia înclină ușor capul, de parcă s-ar întreba ceva. Face și ea pasul.

Încă un pas. Și încă un pas. Și încă un pas.

De-acum au ajuns într-un punct unde ceața e mai rară și în spatele bărbatului încep să se vadă luminile parcului. Încă un pas. Panta e mai abruptă, dar el nu îndrăznește să-și ia ochii de la femeie și calcă pe cioburile unei sticle de vin. Își mușcă buzele ca să nu scoată vreun sunet. În pădure, un copac izbucnește în flăcări. Și încă un pas.

Ea vine după el. Cu mâna stângă își scarpină absentă șoldul. Pielea începe să i se înfiorare de frig.

Și încă un pas.

Bărbatul simte macadamul tremurându-i sub picioare înainte să audă zgomotul motorului. „Nu.” Cuvântul îi stă pe buze ca o bubă. Se întoarce spre lumini, spre zgomotul ce vine, cade în genunchi.

― Nu, nu, te rog nu!

Camionul îl ratează cu puțin. Șoferul urlă, „Bețivan tâmpit!” Și apoi bărbatul rămâne singur. Complet singur.

Se ridică obosit, privește de-a lungul drumului pustiu. Își șterge lacrimile de pe față. Își examinează piciorul rănit și își pune pantofii înapoi. Din buzunarul interior al pardesiului scoate un marker roșu, din acela rezistent la apă. Curăță de frunze și noroi o mică porțiune de pe marginea drumului și scrie data zilei de azi.

Pe drumul de întoarcere, din loc în loc, dă deoparte mizeria de pe marginea drumului cu vârful pantofului și unde găsește că data scrisă a început să se șteargă, se apleacă și o trasează din nou.

*

Data când ai apărut prima oară. Data când ai făcut primul pas. Data când ai tremurat.

Data când mi s-a părut că te-am auzit respirând. Data când am crezut că m-ai atins pe mână.

Data când a sărit căprioara, data când m-am împiedicat, data când a pocnit o artificie în oraș.

Data când nu s-a întâmplat nimic și tot te-am pierdut, te-ai topit și eu m-am târât în șanțul drumului și am plâns până dimineața, gândindu-mă să mă duc acasă, să beau un chil de votcă, să mă trezesc după aia și să mă duc la bibliotecă și să citesc celelalte cărți, cele care mi-ar explica totul ca fiind o combinație de curenți de aer și diferențe de temperatură, apofenie și singurătate.

Data când ți-am mirosit părul.

Data de azi.

*

Cimitirul se află într-o vale îngustă în formă de pâlnie. Mormintele sunt săpate în pantele văii, iar în centru se află o bisericuță ortodoxă, un cățel și o fântână. Mai toate mormintele sunt din acelea modeste, grămăjoare de pământ cu câte o cruce de lemn la un capăt, dar au flori proaspete și lumânări care ard, iar cimitirul este curat și plăcut.

Bărbatul șade pe o băncuță de lemn în fața unui mormânt acoperit de iarbă și scrie. Carnetul pe care îl ține pe genunchi mai are doar câteva file rămase în el. Restul au fost smulse. Scrie cu răbdare, în ciuda întunericului. Din când în când se oprește, roade capătul creionului, zâmbește. Când termină de scris, rupe pagina și o lasă la baza crucii.

După care pleacă acasă.

Știu că se poate.

Foaia e luată de vânt. Dansează peste cimitir apoi e înhățată de curenți și zboară peste pădure, peste drumul de macadam, până o cuprinde ceața și dispare pentru o vreme. Când reapare, adusă de vântul care bate către râu, pe pagina smulsă nu mai e scris nici un cuvânt. Se-nvârtește și plutește și cade în râu, iar apa o duce departe.

SFÂRȘIT

Despre Radu ROMANIUC

Radu ROMANIUC a scris 1 articole în Revista de suspans.

Născut în 1978, Radu Romaniuc este actor de meserie (a absolvit UNATC I.L. Caragiale, 2001) și a jucat în mai multe producții dramatice, cinematografice și de televiziune, a apărut în spoturi publicitare. A fost senior copywriter la Prima TV România, a tradus în română câteva piese de teatru. Povestirile sale au apărut în revista americană Jabberwocky și în revista Argos (România). Alte povestiri puteți citi pe site-ul său, subtext.ro. În prezent este scenarist la Strada Film.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *