Un strop de bunătate

— Ciocăniturile pe care le auzi sunt doar cel mai modest număr din repertoriul său. Calista are prostul obicei al tuturor fantomelor de a-ţi trece repede pe la spate sau de a ţi se furişa la marginea câmpului vizual. Sunt sătulă de şmecheriile sale şi aş face orice ca s-o conving că nu ea a inventat trucurile astea răsuflate. Dar fetiţa se ambiţionează să mă înspăimânte şi nu renunţă uşor. Nu te lăsa intimidat! Trebuia să-i adun rămăşiţele, e vina mea, dar am fost bolnavă, şi plus de asta n-am vrut să o mai văd aşa, mă înţelegi? Am ţinut enorm la copila asta. Dar să nu crezi că dacă un om a fost nerecunoscător în timpu vieţii, se metamorfozează  după ce moare. Să nu creadă nimeni că brusc, după ce-a dat colţu, îi creşte o aureolă în jurul capului şi aripioare albe pe umeri. Nu, deloc! Drăcuşor a fost vie, mă tem că asta este şi acum. Calista a fost printre primele persoane pe care le-am ajutat de când am ieşit la pensie. Jocul era încă la începuturi, dar aici la noi, în cartierul meu defavorizat – ca să zic aşa, poantele răutăcioase nu sunt şi nu vor fi niciodată o noutate. O pungă cu apă – în cel mai bun caz, dacă nu, cu altceva – aruncată de la etaj în capu cuiva de pe trotuar e cea mai banală şi mai nevinovată dintre chestiile ce ţi se pot întâmpla. Mititica de ea, de Calista îţi zic, ai priceput, mititica de ea venise în vizită la o colegă de şcoală. Asta mi-a povestit-o cu gura ei în primele zile dupa ce am salvat-o. A stat o după-amiază întreagă la taclale cu fetele, s-au machiat, au îmbrăcat rochiile învechite ale mamă-sii, cine ştie, poate au răsfoit şi revistele de sub patul lu frate-său. A lu Monica, prietena, ai înţeles. Apoi, Calie a băgat de seamă că afară începea să se întunece, pentru că oricât ar părea de promiţătoare, până şi zilele de mai se transformă în nopţi, aşa că fata îşi luă în grabă rucsacul şi fugi cu speranţa că ai ei nu-i descoperiseră lipsa. Pe atunci, eu îmi petreceam după-amiezele mai calde în faţa ferestrelor deschise, tricotând. Motanul Ernest îmi ţinea de urât şi era de acord cu toate observaţiile mele când comentam minunile pe care le ascultam pe canalul de ştiri. Eşti de acord cu mine că lumea a luat-o razna, nu-i aşa? Că tinerii sunt lipsiţi de orice bun-simţ, că bătrânii vor să trăiască veşnic, şi nu oricum, ci cu fundul înfipt în fotoliile funcţiilor de conducere, că guvernul ne impozitează şi aerul pe care-l respirăm? Am dreptate, ştiu, dar apreciez că mă aprobi, e bine să luăm atitudine, aşa există şanse reale să schimbăm lumea. Of, cam bat câmpii! E cusurul unui om singur care dintr-odată are cu cine vorbi. Deci îţi spuneam de Calista, Calie, cum o alint eu când e fată de treabă. Am văzut-o când a ieşit în fugă din imobilul de vizavi. Se îndrepta spre artera principală unde e staţia de autobuz. Cum pe străduţa noastră nu e foarte mare circulaţie, iar eu tricotez orbeşte, nu am nevoie să îmi privesc mâinile, am urmărit-o din priviri pe tânăra de paisprezece ani. Deşi nu vor să admită, unii oameni primesc exact ceea ce merită şi sper să nu consideri ăsta ca fiind un comentariu răutăcios din partea mea. Acu, nu ştiu, să fi fost fusta ei mult prea scurtă şi cizmuliţele prea lungi de vină pentru ceea ce i s-a întâmplat sau e doar o pură coincidenţă, care decurge din faptul că sărăcuţa era singura trecătoare în acel moment? Oricum, atunci am văzut cu ochii mei, deşi mai auzisem eu ceva pe la piaţă, am văzut cu ochii mei, pentru prima oară, trei practicanţi ai jocului numit Knockout. Erau trei bărbaţi tineri, sunt sigură că nu erau băieţi de colegiu, erau niscai muncitori cu ziua pe la magazinaşele de cartier, poate că ajutau la încărcat şi descărcat marfa, poate dădeau şi cu mătura pe unde le cerea proprietarul, îşi luau un hot-dog în pauza de prânz şi îl mâncau vorbind tare aşezaţi direct pe vreo bordură, cunoşti genul. Ei bine, trei bărbaţi cu mutre anonime şi haine cenuşii, care dezbracă salopetele de lucru şi îmbracă o geacă şi nişte pantaloni ca vai de lume când pleacă spre casă, trei neisprăviţi din ăştia veneau pe aceeaşi parte a străzii cu biata Calie, dar din sens opus. Fata a avut o ezitare, am simţit-o mai mult decât s-o văd. Doar o clipă. Dar apoi şi-a continuat drumul, căci avea toate motivele să se grăbească foarte tare în cazu în care voia să se întoarcă acasă cu autobuzu 473, care mergea spre Centru. Numai că n-a mai apucat să urce în autobuzu 473 şi nici în alt autobuz. Niciodată. Pentru că în momentul când a trecut fuga fix printre cei trei bărbaţi, bărbaţi, nu elevi de colegiu, poate că acest amănunt l-o fi remarcat şi ea de a făcut-o să aibă încredere, când a trecut printre ei, zic, cel care era mai aproape i-a trântit un pumn de-a dreptul în faţă, cu toată forţa. M-am ridicat în picioare şi motanul mi-a căzut din poală ca un sac de cartofi, de adormit ce era, însă nu mi-a mai trecut prin cap să-l menajez, într-atât de tulburată am fost! Prudenţa m-a îndemnat să nu scot capul pe fereastră, aici, în această zonă a oraşului ştie oricine că e mai sănătos să-şi vadă de treabă, decât să asiste la ceva ce nu-l priveşte, dar nici nu m-am putut împiedica să nu mă uit. Şi m-am uitat. Se înserase de-a binelea, iar Calista avea ghinion. Strada era pustie, şi în dreptu locului unde fusese ea doborâtă nu ardea niciun bec. Umbrele s-au făcut tot mai groase, din timp în timp mai trecea câte-o rablă de maşină astmatică, dar farurile nu cădeau pe trupul fetii. Nu că dacă ar fi văzut-o cineva ar fi sărit neapărat s-o ajute, da’ poate suna anonim la urgenţe. S-a făcut ora 23 şi ce spun eu? „Măi Ernest, dragule, io crez că nu e frumos să stăm cu mâinile în sân, auzi? Ce-ar fi dacă aş lua cărucioru de la parter, îl ştii tu, ăla de cară cu el gunoaie madam Elvira de la trei, mă duc aşa, încetişor, spre capătu străzii şi o încarc pe fetiţa aia s-o aduc acasă, hm?” Ernest nu mă dezaproba niciodată, aşa că mi-am luat un hanorac mare, cu glugă şi m-am dus. Simplu ca bună ziua! Fetiţa era tot inconştientă şi nici nu mă mir, probabil că nemernicul acela avusese un box între degete. N-am stat s-o examinez acolo, am pus-o în căruţ şi m-am făcut nevăzută, deşi pata de sânge de pe trotuar nu mi-a plăcut. Acasă m-am ocupat de ea cu toată atenţia. Am culcat-o pe canapea, am încercat s-o aşez cât mai comod, i-am administrat un analgezic intravenos şi apoi m-am concentrat asupra obrazului ei, adică la ceea ce mai rămăsese din el. Nasul era spart, buza de sus sfâşiată, arcadele umflate împreună cu ochiul de pe partea stângă pe care nici nu-l mai putea deschide. O stare cu adevărat deplorabilă. Era un noroc că mama ei nu avea s-o vadă în halul acela, era un noroc şi mai mare că ajunsese la mine. I-am dezinfectat rana, i-am pus copci, am adus o pungă cu gheaţă pentru fruntea ei încinsă şi am fost foarte mulţumită că starea de leşin i s-a prelungit aşa încât să nu sufere inutil. Am vegheat-o cu grijă şi abia pe la trei noaptea a suspinat dând semne de viaţă. Dacă era să fi rămas afară până în acel moment, făcea şoc hipotermic în ploaia subţire ce începuse să cearnă de câteva ceasuri, ori o muşca vreun câine, ori era descoperită de cine ştie ce drogaţi mai răi decât câinii. O fată norocoasă! Da, domnule! Norocoasă! Ea însă n-a ştiut să aprecieze cum se cuvine eforturile mele. A doua zi de dimineaţă am întâmpinat-o cu blândeţe când s-a trezit, îşi amintea ce se întâmplase şi, iniţial, când a înţeles ce am făcut pentru ea, mi-a mulţumit. Apoi mi-a declarat că vrea să meargă acasă, deşi era evident că nu se putea deplasa în starea ei. Am întrebat-o dacă are un telefon mobil să sunăm la ai ei. N-avea. Cum nici eu nu aveam în apartament un post telefonic, i-am cerut numărul ca să merg s-o anunţ pe mama ei de la o cabină de peste drum. Mi-a dat numărul, iar eu am ieşit. Am încuiat uşa în urma mea. M-am dus la telefon şi jur că am format numărul, dar suna ocupat. Am privit spre geamurile mele şi ce crezi că văd? Hoaţa mică mă spiona! După tot ce făcusem pentru ea, era suspicioasă. M-am prefăcut că vorbesc pentru ca să-i alung temerile nejustificate, nu era bine să se agite, oricum era febrilă, sărăcuţa. Am revenit sus şi am anunţat-o că mămica ei va sosi în cel mult o oră. Am îndemnat-o să-mi povestească cum a ajuns în acest loc îndepărtat de casă. A făcut pe morocănoasa, dar i-am dat o pastilă miraculoasă care a înveselit-o pe loc. Am petrecut o după-amiază pe cinste împreună, a uitat până şi de orele care au tot trecut fără ca mămica să apară. Abia pe la şapte a constatat că ai ei „o uitaseră”.  Şi mi-a cerut o oglindă. N-am vrut să o las să se privească, ştiu că fetele ţin mult la aspectul lor, din păcate tinerele de azi sunt cam frivole, dar până să bag de seamă şi-a scos din rucsac o pudrieră şi şi-a contemplat terciul ce-i ţinea loc de faţă. Urlete! Tânguiri! Acuzaţii! Asta m-a durut cel mai mult. Domnule, eu sunt asistentă medicală. Timp de douăzeci de ani am fost asistentă şefă la chirurgie, însă acum nu poate nimeni să-mi pretindă să mă pricep şi la chirurgie estetică. Plus că nu mai sunt aşa de tânără şi de cinci ani de când m-am pensionat nu am mai prea avut ocazia să practic… Ştii, noroc că apartamentul de sub mine e gol, iar madam Elvira de deasupra e surdă ca un urs care hibernează. Altfel cine ştie ce mai ieşea. Era grozav de înfiptă domnişorica mea. Nici mai mult, nici mai puţin, că îmi va cere daune pentru că am mutilat-o. Auzi, că i-am cusut buza „inegal şi asimetric”. Fetiţa se isterizase fără nicio îndoială. Am pălmuit-o şi s-a părut ca asta i-a făcut foarte bine. Să se simtă victime este cea mai mare bucurie a unor specimene umane. S-a pus pe bocit, iar eu nu am pierdut ocazia şi am injectat-o cu o doză suficientă pentru un somn liniştit de douăsprezece ore. Aveam răgazul necesar ca să judec ce este de făcut. O faptă bună este greu de adus la îndeplinire şi cere sacrificii. Îmi asumasem sarcina de a o salva de pe stradă, trebuia să am grijă de ea până se făcea bine, pentru că eu o tratasem, nu? De ce te tot foieşti, domnule dragă? Nu stai comod? Ce spuneam? Aşa, că trebuia să rezolv cumva problema zgomotului. Istericalele ei îl speriaseră chiar şi pe drăguţul de Ernest. Cât scandal pentru cateva copci şi nişte cicatrici care aveau să-i amintească ce noroc avusese! Ca să nu mai spun că putea să arate şi mai rău. Şi, gândindu-mă la asta, am privit-o dormind, i-am contemplat faţa ca un cartof putrezit şi pe loc mi-a venit în minte pivniţa băcăniei. Oho, văd că nu ai habar că aici a funcţionat un renumit magazin de coloniale pe vremuri… Da, era fascinant să vii la domnu Kelner să faci cumpărături, găseai la el câte-n lună şi în stele! Vindea şi vin şi păstra butoaiele într-o pivniţă adâncă de sub imobil. Nu te mira, într-adevăr clădirea e foarte veche. Sigur că pivniţa e tot acolo, doar că nu a mai intrat nimeni în ea de zeci de ani. Sau cel puţin eu aşa am crezut, în urmă cu vreun an, că sunt prima care intră. Ştii, îl pierdusem pe Ernest. Mare şnapan dumnealui, crai veşnic îndrăgostit, umblător pe acoperişuri… acu’ s-a cuminţit mititelu… S-a făcut cu adevărat serios, ha, ha! Ei, mi s-a părut că aud tânguiri motăneşti de jos, din subsol. Mă duc eu cu o lanternă şi un cleşte mare de tăiat lanţuri că uşa ziceam c-o fi încuiată. Mi-o luase altcineva înainte. Dau să intru şi ce crezi? Să cad jos din pricina mirosului! Numa că sunt tare la chestii d-astea, îţi închipui, spitalul… Am intrat, că muream de grija motanului. Dragă domnule, sordidă încăpere! Mă crezi că în adâncul pivniţei îşi făcuse culcuş un om al străzii? Şi mai crezi că murise acolo în urmă cu cine ştie cât timp? Pe-o saltea mizerabilă zăceau oasele îmbrăcate în trenţe şi încă avea şi nişte adidaşi în picioare, deşi erau cam roşi de şobolani. Teribil loc îşi alesese Ernest pentru drăgosteală! Mie nu mi-e frică de morţi, îţi spun un secret, moartea nu există, e doar un prag, aşa că l-am lăsat pe Omu Străzii să se descompună mai departe liniştit, în timp ce energia de douăzeci de waţi care i-a activat creierul se mutase deja în alt univers. Mi-am luat mârtanul de ceafă şi-am plecat. Dar am văzut că mai exista o încăpere şi mai adâncă, şi, în seara de care îţi spun, amintindu-mi de această încăpere secretă, tocmai acolo am decis s-o duc pe Calista până avea să se facă bine de tot, drăguţa de ea. Un loc unde avea să fie în siguranţă, pentru că sunt momente în viaţă când oamenii au nevoie să fie apăraţi de ei înşişi, nu crezi? Tocmai de aceea te-am adus şi pe tine aici, dragule, dacă-mi dai voie să-ţi spun aşa. Ce este? Te foieşti ca unu pe care l-ar strânge cămaşa. A! Vrei să-ţi povestesc mai departe. Păi, cum îţi spuneam, am adormit-o pe copilă, avea mare nevoie de un somn bun, iar eu am amenajat de-a lungul nopţii un pat confortabil în celulă. De fapt, ce spun, am făcut curăţenie ca lumea, am măturat, am aşternut un covor pe jos, am întins pături pe pereţi, crede-mă, am schimbat cu totul încăperea aceea sordidă. Pe cea mai adâncă, da, nu pe prima dintre ele, ca să nu-l supăr pe nenea mort. Apoi am luat-o uşurel şi pe Calista şi am culcat-o acolo, departe de oglinzi care ar fi putut-o arunca în depresii ori de ferestre de unde şi-ar fi strigat nerecunoştinta. A fost totul bine. Crede-mă că în scurt timp noi două am devenit bune prietene. E drept că uneori mai plângea, dar i-am spus că dacă vrea să se facă frumoasă la loc, nu e bine să-şi încreţească pielea. Chiar mergea spre deplină însănătoşire şi mă gândeam deja la felul cum s-o externez, când am remarcat că cineva nu se potoleşte deloc. Cred că era o ziaristă. Îţi dai seama că dispariţia fetei a avut unele consecinţe. Au venit poliţişti, au venit detectivi, au vorbit cu Monica şi ai ei, mi-au ciocănit şi mie la uşă, dar când au văzut că mă deplasez folosindu-mă de un cadru şi că uneori încurc zilele şi evenimentele, mi-au dat pace. Sper că nu eşti dintre cei care trăiesc cu iluzia că în realitate criminaliştii procedează ca cei din seriale. Nu, în realitate lucrurile nu stau aşa. Se fac investigaţii amănunţite şi analize costisitoare numai dacă o mierleşte un grangure, ha, ha… Te-ai prins, nu? Pentru muritorii de rând… Da’ nu-i pagubă. Moartea nu există, e doar o trecere, un prag. Din păcate, ziarista asta de care îţi spun nu ştia nimic despre acest aspect. Se tot învârtea pe bucăţica aia de trotuar unde descoperiseră până la urmă pata de sânge. Privea în toate direcţiile, voia să stea de vorbă cu toţi. Mai rea ca o durere de dinţi, femeia asta, zău aşa! Dar dacă ea simţea că trebuie neapărat să afle, am hotărât s-o ajut. Ne-am întâlnit pe când veneam cu chiu, cu vai de la piaţă, ca o bătrânică amărâtă ce sunt, şi i-am şoptit misterios că mi-am amintit că văzusem parcă ceva în ziua aceea. A fost de acord să vină acasă la mine unde i-am povestit despre jocul de knockout. Tare s-a mai indignat! Am servit-o cu ceai şi sandvişuri de la localul acela japonez, din capătul străzii, îl ştii? Am sporovăit mult. Mă distra să văd cum încet- încet pe chipul ei se lăţeşte ceva aşa, ca un fel de bănuială, apoi ca o revelaţie. A plecat. Am privit-o pe fereastră, a reuşit să dea colţul, hi, hi. De tot. N-a mai venit niciodată, unora nu le prieşte fugu, chiar dacă este foarte bine gătit. Mi se pare că te strânge cămaşa cu adevărat, dragul meu. Sigur că nu era chiar fugu! E prea scump pentru buzunarul meu, dar bucătarii aruncă maţele şi ficaţii peştelui balon în tomberonul din spate, aşa că… Na, tetrodotoxina este cu siguranţă o modalitate de a păşi peste prag. Peste marele prag. Nu, nu te necăji! Vai de mine, băieţii nu au voie să plângă. Am să-ţi fiu cea mai bună prietenă, îţi voi fi ca o mamă, ai să vezi. Stai liniştit ca să termin povestea, apoi vom bea un ceai. Uite, ştii ce? Sper că nu plângi pentru ziaristă. Sau pentru Calista. Oi fi din zodia săgetătorului! Bărbaţii din zodia asta sunt mereu porniţi după femei. Dar dacă e aşa, pot să te ajut şi în această privinţă. Ştiu cum sunt săgetătorii, doar şi bărbatu-meu e săgetător. Efectiv nu-şi putea ţine săgeata acasă! Ce vrei să spui? A, nu, stai liniştit, nu mai e aici. A rămas în dressingul fostei noastre locuinţe. Noilor locatari poate că li s-o fi părut cam mic spaţiul acela, dar a trebuit să accepte şi pe chiriasul clandestin zidit înăuntru. Înţelege-mă, nu suport să fiu minţită. Or, el tocmai asta a făcut. Nici vorbă să vreau să-l ajut să treacă marele prag, nu, mărinimia mea nu merge atât de departe, pe el am vrut numai să-l domesticesc, dar nu mi-a reuşit operaţia. Ce spun eu? Nu am greşit nimic, el s-a tot mişcat şi din greşeală i-am retezat artera femurală. Fii liniştit însă, voi fi foarte atentă cu tine. Nu, nu sări să-mi mulţumeşti, încă nu. Dar vei avea motive să te gândeşti cu afecţiune la mine, îţi promit. Of, of, nu te mai îngrijora! Dar bineînţeles că mă pricep să fac această operaţie, uită-te la Ernest ce bine se simte! Gata cu alergatul pe acoperişuri şi alte comportamente lipsite de orice demnitate. Dacă unui motan îi stă rău să fie aşa, gândeşte-te cum apare un bărbat, un om… Plus de asta tu oricum nu vei mai avea nicio grijă. Voi şterge dintr-o singură mişcare toate necazurile tale, puiule, tot răul va dispărea. Aveai necazuri, nu-i aşa, de asta voiai să sari de pe pod. Ţi-am spus, uneori oamenii trebuie apăraţi de ei înşişi, iar în momentul când te-am văzut sus, pe parapet, am ştiut că faci parte din această categorie. Nu, nu trebuie să-mi mulţumeşti acum, toate la timpul lor. Oricum, nu vei avea de ce să fii nerecunoscător ca fetiţa asta nebunatică. O auzi cum ciocăneşte în ţevi? Câtă încăpătânare! Nici vorbă, nu are cum să mai fie în viaţă… Nu insista, ştiu ce spun. Ar fi trebuit să se desprindă de lumea asta, dar ea se agaţă cu îndârjire. E moartă, nu avem pe cine ajuta. Păi chiar vom merge acolo jos la ea, de îndată ce ne bem ceaiul, ai să te convingi singur. Nu am vrut eu să se petreacă lucrurile în acest fel, dar vezi tu, m-am îmbolnăvit şi am căzut la pat. De mine nimeni nu are grijă. Am fost atât de gripată, încât nu am mai putut coborî la ea. Trei săptămâni am zăcut la pat, o săptămână am trăit doar cu ceai şi pâine. Numai că ea, acolo jos, n-a avut de nici unele, chiar îmi pare rău, îţi dai seama. Şi de-ar mai fi prins vreun rozător să-l mănânce, apă n-a avut. Poate doar condensul de pe pereţi. Vezi că am dreptate? E moartă. Şi mai am un argument: într-o noapte m-am trezit cu ea la mine în dormitor. Şi-a lăsat părul lung, nu ştiu când a putut să-i crească atâta!, îl poartă căzut pe ochi, probabil încearcă să-şi ascundă obrazul făcut zob. Nu e vina mea că a încasat-o pe stradă, eu doar am salvat-o. Într-adevăr, trebuia să-i adun rămăşiţele. Trebuia să o duc de aici, ca să mă lase în pace cu prostiile astea pline de prost gust funebru. Se crede interesantă? Sau poate că vei aduna chiar tu ce a mai rămas din Calista. Nu vrei? Lasă c-o să vrei! Aici nu mai sunt la spital şi o faptă bună trebuie să o duc singură până la capăt, dar de mâine încolo va fi cu ajutorul tău. Cine mă ajuta la spital? Brancardierii, infirmierele. Când murea cineva, ei duceau corpurile la morgă. Însă pe mine cădea sarcina dificilă şi responsabilă de a hotărî cine nu mai poate suporta durerea, cine nu mai are şanse de a reveni la o viaţă normală. Eliberam sufletele prinse în carne, le ajutam să-şi ia zborul, să treacă de marele prag. Cum? E mult mai simplu decât ai crede: o bulă de aer într-o injecţie intravenoasă face totul. Când ajunge la inimă blochează valvele şi gata. Dar ipocrizia pe lume e foarte mare şi am văzut moştenitori care în loc să se comporte decent la aflarea veştii că străbunicul de nouăzeci şi cinci de ani s-a mutat pe alte trepte de existenţă au început să bocească şi să-l cheme „Oh, de ce ne părăseşti aşa curând?!” Haida, de! Să fim serioşi. Tu eşti un privilegiat. Cum te cheamă? Unde ai buletinul? A, era în buzunarul pantalonilor, l-am găsit. Sergiu! Bun, te anunţ că eşti un norocos, dragă Sergiu. De mâine vei scăpa de orice necaz pe care îl vei fi avut. Dacă au fost rate la bănci sau ai rămas fără serviciu, dacă te-a lăsat nevasta sau dacă efectiv te simţi inutil pe lumea asta, orice ar fi, eu te vindec în mod garantat. Trebuie să ai încredere în mine. E vorba de-o operaţie simplă de tot, îţi explic ca să vezi că stăpânesc procedura: Se ia leucotomul şi… este un instrument foarte ingenios, îţi ghicesc întrebarea în priviri… şi se ridică pleoapa superioară, apoi se înfige împingând constant dincolo de stratul subţire de os cam cinci centimetri adâncime în lobul frontal. După ce am atins acest punct, răsucim micul bisturiu la patruzeci de grade în orbită, pentru ca vârful său să poată tăia ţesutul din partea opusă a osului cranian. După aceea aducem instrumental în poziţia iniţială, îl impingem încă vreo doi centimentri în ţesutul cerebral şi îl rotim în ambele sensuri cu douăzeci de grade pentru a secţiona legăturile din partea de la margine… în fine, cam asta este în mare. Când am terminat cu partea dreaptă, străpungem şi orbita ochiului de pe partea stângă. Dragă Sergiu, asta este o lobotomie, un tratament absolut remarcabil, te asigur. Redă pe loc fericirea şi starea de nevinovăţie. Îţi dăruiesc în acest fel un strop de bunătate. Tresalţi de nerăbdare? Încă puţin, încă puţin, uite îţi administrez un calmant, apoi vom bea ceaiul pe care l-am promis. Mâine la prima oră vei fi alt om! Ştiu, ştiu că te strânge cămaşa şi că ţi-au cam amorţit mâinile, însă o mai porţi doar foarte puţin, îngeraşul meu!

Despre Diana ALZNER

Diana ALZNER a scris 8 articole în Revista de suspans.

Diana Alzner (n. 1969) este licenţiată în Litere. Vreme de 14 ani a fost profesoară de limba şi literatura română şi limba şi literatura engleză. În prezent administrează o firmă privată. Citeşte mult şi din toate genurile. A publicat cu precădere pe site-ul SRSFF.

Print Friendly, PDF & Email

2 Comentarii

  1. Am avut ceva fiori de gheata pe parcursul lecturii, iar la final… brrr… Povestitoarea avea cand candoarea Melaniei Lupu in dialog cu Mirciulica, cand sarcasmul unui asasin versat. Placut!

  2. Superb povestită! Absolut remarcabilă trasarea personajului doar prin propriul monolog, salturile laterale și adresările directe cititorului (care apoi se dovedesc a fi fost adresate lui Sergiu).
    Interesanta plasarea unei povești în altă poveste, mult mai fugar schițată, iar menționarea lobotomiei și a leucotomului chiar stimulează apetitul pentru cercetare al cititorilor fără cunoștințe medicale.
    Dar am și câteva mici „critici”:
    1. Cam neverosimilă lovitura de pumn din senin, fără niciun schimb premergător de replici (ca preambul pentru viol?) după părerea mea.
    2. Cred că ajungea doar ziarista, fostul soț e deja puțin cam prea mult.
    Una peste alta, excelentă operă horror!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *