Un peşte pentru Spuf

― Prindeţi-o! Prindeţi hoaţa! urla în urma mea negustorul de peşte. Fuga după Satană! N-o lăsaţi să scape, oameni buni!

Strigătele negustorului cădeau ca tunetele în urma mea, revărsându-se odată cu mulţimea de muşterii, trecători şi gură-cască aflaţi în piaţa oraşului. Fugeam înnebunită de frică, cu potopul de ocări căutând să-mi aţină calea, să-mi pună piedică, să mă strivească.  Zeci de oameni se întreceau care mai de care să se amestece în învârtejirea de membre, ţipete şi îmbrânceli care mă urmărea. Erau mai mulţi ca de obicei şi, unde înainte semănau cu nişte momâi mânate de propriile interese, acum păreau cu toţii uniţi într-un ţel comun. Acela de a mă pedepsi.

O unealtă îmi trecu la câteva degete de cap; câţiva paşi mai departe, o cizmă îmi atinse în treacăt câteva coaste; scuipatul unui cerşetor mă nimeri direct în frunte, însă nimeni şi nimic nu mă putea opri din fuga mea. Era pe viaţă şi pe moarte. Am continuat să alerg în zigzag, evitând lovituri şi obstacole până când am ajuns la marginea pieţei. Aici tarabele erau mult mai rare şi goale, de parcă ziua de târg s-ar fi terminat deja. Puţinii negustori care rămăseseră îşi strângeau de zor lucrurile. Am profitat de neatenţia lor şi m-am furişat după un rând de tarabe nepăzite, la timp pentru a putea trece neobservată din iureşul mulţimii furioase care mă urmărea. Eram departe de a-mi fi pierdut urma, însă aveam un scurt răgaz în care puteam să-mi trag sufletul. M-am lăsat pe vine şi m-am strecurat sub una dintre tarabele goale.

M-am ghemuit, lipindu-mă de pământ, şi am ciulit urechile. Bătăile inimii îmi erau atât de puternice, încât acopereau strigătele răzbunătoare ale negustorilor. Am privit cu atenţie haosul din jurul meu: bărbaţi alergând de colo-colo, ca nişte găini fără cap; femei făcându-şi semnul crucii, pioase, copii plângând de mama focului. La urmă, venea negustorul de peşte, vânăt la faţă şi cu pieptul umflat în cămaşa grosolană, pătată. Instinctiv, am strâns în braţe, ca pe un odor, scrumbia împuţită din pricina căreia se iscase toată tevatura. Pentru o clipă, m-am simţit norocoasă, ca şi cum tocmai aş fi pus gheara pe o avere neasemuită. Eram încrezătoare, gata să-mi părăsesc ascunzătoarea şi să înfrunt din nou pericolele oraşului.

Tiptil-tiptil, m-am strecurat prin spatele unui rând de mese goale, ochind primele case de la marginea pieţei. Apoi, imediat ce am ieşit din umbra ocrotitoare a tarabelor, am rupt-o la fugă, sperând ca astfel să mă pierd odată pentru totdeauna de mulţimea furioasă. M-am îndreptat spre primul burlan pe care l-am văzut şi, graţie abilitaţilor mele de vânător, într-o clipă eram pe acoperişul casei. Pentru mine era o nimica toată: urcasem şi coborâsem astfel de mii de ori. Însă era pentru prima dată când o făceam ducând cu mine o micuţă comoară.

Pentru o clipă, m-am gândit să mănânc pe loc peştele pe care-l furasem de la negustor şi să termin astfel tot circul. Însă nu mă lăsa inima. Dacă furasem, punându-mi astfel viaţa în pericol, nu o făcusem nici de foame, nici dintr-un capriciu culinar. În fond, o vagabondă ca mine trebuie să-şi cunoască lungul nasului şi să se mulţumească strict cu hrana pe care o procură prin mijloace cinstite. Poate că şi Spuf ar trebui să-mi urmeze exemplul, însă el este o fire mult prea delicată, mult prea sensibilă pentru a se putea adapta vieţii dure de vagabond.

Mâncarea obişnuită pe care o avem la îndemână – şoareci, păsări, iarbă, insecte mai mari – îl umple de nenumărate bube cu puroi. Soarele îi arde fără milă pielea roz, extrem de fină, astfel că acoperişurile sunt un chin pentru el. Nu de multe ori, vagabonzii mai descurcăreţi au plănuit, din fericire fără succes, să-l răpească pe Spuf pentru a-l vinde vreunui nobil excentric. Singurul care până acum şi-a ţinut oamenii departe de asemenea mârşăvii, părând să nu urmărească un profit de pe urma lui, este Aldo, cea mai temută dintre căpeteniile ce stăpânesc acoperişurile. Însă n-aş putea să bag mâna în foc că simpatia sa faţă de Spuf se bazează pe un profund dezinteres, aşa cum pare la o primă vedere. Pe acoperişuri nimic nu este mai periculos ca prietenia necondiţionată şi actele de caritate…

Pentru orice eventualitate, preferăm să nu stăm prea mult într-un loc. Iar când se întâmplă să zăbovim câteva zile la rând pe acelaşi acoperiş, fratele meu nu părăseşte adăpostul. Aşa că este sarcina mea să găsesc suficientă hrană pentru amândoi. Pentru mine, care mă mulţumesc cu ce se găseşte, este floare la ureche, însă cu delicatul Spuf altfel stau lucrurile. Pentru el trebuie găsite, furate sau momite, după caz, adevărate delicatese culinare pe care niciun vagabond de rând nu şi le-ar putea permite. Din fericire, scrumbia pe care pusesem gheara cu atâta caznă se încadrează, chiar dacă pe departe, în această categorie.

*

Spuf nu era nicăieri de găsit. Am făcut de mai multe ori înconjurul acoperişului pe care ne înfiripasem adăpostul. Zadarnic. În urma lui nu rămăsese nici cel mai mic semn care să-mi arate încotro o apucase sau ce se alesese de el. Gânduri tot mai negre mi se cuibăreau în suflet pe măsură ce-mi continuam căutarea. Poate Spuf a fost răpit de vagabonzi sau poate cineva ne-a descoperit adăpostul şi fratele meu a fugit, speriat, sau poate…

― Ia uite cine este aici! Mica Miri… un mârâit batjocoritor îmi curmă frământările, punându-mă în gardă.

Instinctiv, m-am făcut şi mai mică, chircindu-mă lângă hornul din apropiere. Abia apoi, simţindu-mi spatele relativ aparăt de un eventual atac prin surprindere, am cutezat să privesc spre intrus. Nici că putea fi mai rău: intrusul nu era nimeni altul decât uriaşul Aldo, unui dintre stăpânul acoperişurilor. Iar asta însemna că aveam s-o încurc rău de tot, poate chiar mai rău decât ultima dată, când Spuf intervenise pentru mine, folosindu-se de simpatia căpeteniei.

― Văd că ţi-ai învăţat lecţia de data trecută, rânji Aldo îndreptând demonstrativ o gheară spre urechea mea dreaptă.

Ştiam ce jalnică figură am cu trupul meu slăbuţ, de copil rahitic. Nu mai era nevoie să mi se reamintească şi de urechea sfâşiată ce flutura ca o flamură a ruşinii pe capul meu.

― Ce  vânt te aduce pe la noi, nea’ Aldo? îmi stătea pe limbă să-l întreb „Ce cauţi aici?”, însă Aldo era cotoi bătrân, hârşâit în toate fărădelegile, în faţa căruia puţini cutezau să crâcnească. Nu eram dintre aceia, aşa că mi-am luat seama şi am tăcut. Pentru mai mult efect, am plecat şi ochii în pământ, mulţumindu-mă să-l privesc pe sub gene.

― Eu i-aş spune miros, rânji un roşcat apărut ca din senin în dreapta lui Aldo. După figura ferchezuită şi fala cu care se ţinea pe picioare, părea nou în bandă. Eu cel puţin nu-l mai văzusem până atunci, altfel mi-aş fi amintit de cicatricea ce-i tăia oblic chipul, de sub ochiul stâng până la baza gâtului.

― Peştele, dădu Aldo nerăbdător din mână. Dă-l încoace şi nu te mai zgâi ca o mâţă proastă. Râcă abia aşteaptă să-ţi pună un strop de inteligenţă sub ochi.

Roşcatul, auzindu-şi numele, îmi zâmbi cu subînţeles. Nu ştiu de ce, dar primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să acopăr mai bine peştele, de parcă asta i-ar fi împiedicat pe vagabonzii lui Aldo să aibă pretenţii asupra lui.

― Peştele este pentru Spuf, nea’ Aldo, am apucat să îngăim printre mârâiturile căpeteniei, sperând că numele favoritului său avea să-l mai îmbuneze.

― Spuf, zici tu? Aldo râse zgomotos ca şi cum tocmai ar fi auzit o glumă bună. Crezi că Spuf mai are nevoie de împuţitul ăsta de peşte pe care i l-ai adus tu?

― Ştii ceva de Spuf? pentru o clipă, inima încetase să-mi mai bată, cuprinsă de îngrijorare şi speranţă, deopotrivă.

― Bineînţeles că ştiu. Nimic nu mişcă în oraşul ăsta fără ca eu să aflu, mă lămuri Aldo pe un ton plin de importanţă.

― Şi… Ce s-a întâmplat cu el, nea’ Aldo?

― Nu ţi se pare că pui cam multe întrebări, mică Miri? dintr-un salt, Aldo era lângă mine şi-mi prinse ceafa într-o singură mână, strângând cu putere. Aici numai eu am dreptul să pun întrebări, să-ţi fie clar!

― Da, nea’ Aldo, am bâiguit simţind cum îmi dau lacrimile de durere. Iertare!

Aldo îşi mai slăbi strânsoarea cât să-mi dea de înţeles că scuzele mele nu sunt satisfăcătoare. Era mult prea mândru şi mult prea plin de sine ca să fie mulţumit cu trei cuvinte şi alea mai mult gemute decât rostite. Ştiam ce aştepta de la mine, aşa că nu am întârziat să-i fac pe plac:

― Am auzit atâţia vagabonzi lăudându-ţi iscusinţa de povestitor, încât, împinsă de speranţa că-mi vei oferi plăcerea de a o asculta pe cea mai nouă dintre ele, nu am mai luat seama la ce mi se cuvine şi ce nu.

Simţeam cum Aldo începe să se umfle în pene de mândrie, devenind parcă tot mai mare cu fiecare cuvânt pe care îl rosteam. Graţie insistenţei cu care Spuf mă ajutase să deprind bunele maniere, puteam turui zile în şir fraze alambicate şi măgulitoare, în stilul celor care se spun de obicei la curţile celor mai mari regi. Tocmai mă pregăteam să-mi continui şirul de minciuni cu o nouă scorneală, când Aldo îşi slăbi strânsoarea. Dar mâna îi rămăsese pe gâtul meu într-o atingere greoaie, neplăcută. Mă ţinu o vreme aşa, privindu-mă ca şi cum atunci mă vedea pentru prima dată, apoi spuse:

― În mod normal, ţi-aş fi luat peştele şi ţi-aş fi dat o labă peste bot, fără să mai stau la discuţii. Dar văd că ai început să creşti, să capeţi forme, să te mlădii… Curând, adaugă după o pauză teatrală în care-mi mângâiase creştetul capului, o să devii domnişoară… Atunci vei fi iubita mea, Aldo rânji cu subînţeles, şi o să-ţi spun câte poveşti vrei tu. Dar mai ai de aşteptat, mică Miri.

Am rămas cu gura căscată. Cu toată linguşeala mea meşteşugită, nu obţinusem nimic altceva decât nişte promisiuni promiscue din partea celui mai mare fustangiu de pe toată întinderea acoperişurilor. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, privirea de cotoi bătrân a lui Aldo se va opri şi asupra mea, însă acum, când trebuia să mă dovedesc tare, simţeam că mi se face frică.

― S-ar putea să fie prea mult pentru tine. Simt că abia aştepţi să mă auzi povestind, îmi spuse cu blândeţe Aldo, probabil punând-mi tremuratul pe seama nerăbdării.  Aşa că-ţi propun un schimb: tu-i dai peştele lui Râcă, iar eu îţi spun ce s-a ales de fratele tău.

Cu siguranţă era nerăbdător să-şi demonstreze talentul de povestitor. Cu mare atenţie, pentru a nu-mi trăda bucuria de a-l fi prins în plasă, am lăsat peştele să cadă la picioarele lui Aldo. Imediat, Râcă dovedi ce-i poate pielea înşfăcând cu repeziciune scrumbia, ceea ce-i atrase o labă peste urechi din partea căpeteniei.

― Prostule, scrâşni printre dinţi Aldo, lasă peştele! Fata merită o poveste mai întâi, după cum i-am promis. Apoi, întorcându-se spre mine, continuă pe un ton firesc: Spuf a plecat cu Inchizitorul Vickens.

― Dumnezeule! un nou val de teamă îmi făcu întreaga fiinţă să se cutremure. L-a…. l-a închis?

― Pffff! Aldo îmi aruncă o privire urâtă, vizibil iritat de întrerupere. Dacă taci din gură, o să afli!

― Gata, tac, nea’ Aldo! m-am dat bătută, ştiind că asta era singura mea cale de a afla ceva de la el.

Aldo mi-a aruncat o privire triumfătoare, după care a continuat:

― De dimineaţă, Spuf a ieşit din adăpost, apoi a coborât de pe acoperişuri şi s-a dus ţintă spre Palatul Inchizitorial. Când a ajuns în faţa lui, s-a uitat peste umăr să vadă dacă nu cumva i-a luat cineva urma. Apoi, crezând că nu-l vede nimeni (eu eram pe un acoperiş din apropiere, ascuns după un horn), a cotit-o la dreapta pe o stradă lăturalnică. După ce a ajuns acolo, a început să se fâţâie de acolo-colo zgâindu-se la casele din jur, cu aerul unuia care caută ceva. Ce anume, nu-mi puteam da seama, însă prezenţa lui în apropierea palatului mi-a dat de bănuit. Aşa că am rămas în ascunzătoarea mea şi l-am pândit. După o bucată de vreme,  pe-acolo  a trecut trăsura cu cei patru cai albi ai Inchizitorului Vickens. Vizitiul a oprit chiar lângă locul în care stătea Spuf, iar Eminenţa Sa, scoţând o mână pe fereastra trăsurii, i-a făcut semn să se apropie. Fratele tău a făcut câţiva paşi spre el şi au schimbat câteva cuvinte în graba. Nu am auzit ce şi-au spus, însă din tonul vocii lui Vickens şi din postura încordată a lui Spuf, era clar că nu prea cădeau la pace. Apoi a venit un servitor, care a deschis portiera, aşteptând. Inchizitorul a spus răspicat (de s-a auzit până la mine): „vino de bunăvoie şi amândoi vom avea ce ne dorim”, iar Spuf n-a mai aşteptat să i se zică de două ori, ci a sărit în trăsură cât ai zice peşte. Apoi vizitiul a dat bice cailor şi au plecat cu toţii.

― Asta-i o poveste de adormit copii! Spuf n-ar fi plecat în veci cu Inchizitorul. Nici măcar dacă i-ar fi făcut vrăji!

― Serios? mârâi Aldo. Ia mai gândeşte-te, fetiţo, pe cine faci tu mincinos! Dacă ţi-am spus că Spuf s-a urcat în trăsura lui Vickens, atunci aşa e! Oricât de incredibil ar părea, gingaşul Spuf a părăsit o viaţă de mizerie pentru un trai princiar.

Mi-am dat seama că Aldo are dreptate. Spuf trăise tot timpul într-o poveste cu zâne şi prinţi, pură şi inocentă ca el însuşi. Visa cu ochii deschişi că un rege întors de la vânătoare îl va întâlni şi, atras de frumuseţea sa, îl va invita la el la curte, cinstindu-i astfel graţia şi nobleţea. Alteori era o doamnă bătrână şi bogată, dar lipsită de copii şi neamuri, care îl primea la ea în castel să-i ţină de urât. Sau o zână frumoasă, un zmeu, un vrăjitor iscusit. Cine anume urma să fie salvatorul şi protectorul său nu avea prea mare importanţă, pentru că toate poveştile se terminau frumos, cu Spuf dormind tolănit pe cele mai fine mătăsuri, după ce se răsfăţase mai înainte cu somon sau ficat împănat şi se hârjonise o vreme cu cele mai frumoase fete din regat. Aşa că ar fi trebuit să mă mire că într-o bună zi a găsit un prinţ care să-l ducă departe de-aici.

― Un trai princiar alături de Vickens?! Cu daruri oferite de cel care ne-a ucis cu atâta cruzime sora? În aceeaşi casă cu cel care pleacă urechile la toate bârfele din oraş şi apoi condamnă la moarte fiinţe nevinovate…

― Ajunge! Asta-i erezie, mă întrerupse neliniştit Aldo. Cuvintele astea te pot costa viaţa la fel de uşor cum a costat-o pe mama ta un singur peşte furat din piaţă. Dar, dacă stau mai bine să mă uit la tine, îmi dau seama că eşti eretică până în măduva oaselor. Îţi curge sânge de eretici în vene, poţi culorile Satanei şi, de parcă toate astea nu ţi-ar aduce destule necazuri, mai şi huleşti numele Domnului.

― Familia mea a pierit în numele Domnului!

― Nu şi fratele tău, îmi aminti Aldo.

― Nu încă! De unde ştim noi că Vickens nu l-a luat cu el ca să-l omoare? Sau ca să-l întemniţeze?

― De ce şi-ar pierde vremea Inchizitorul Vickens luând cu binişorul tineri de pe stradă, ca mai apoi să-i acuze de grave păcate, de erezie sau de vrăjitorie? Aldo îmi aruncă o privire nemulţumită. De ce şi-ar bate capul cu asta când are sute de oameni în slujba sa care să-i îndeplinească toate poruncile? Nu prea ai habar de cum merg treburile în lume.

― Atunci de ce un om precum Inchizitorul Vickens şi-ar pierde vremea ducându-se personal după un tânăr ca Spuf? am ripostat jignită de observaţia lui Aldo. Sigur ar fi putut să trimită un servitor după el.

― Pentru că Vickens are o mare slăbiciune pentru tot ce este alb şi pur. Iar Spuf, după cum ţi-am povestit mai devreme, nu face excepţie. Te asigur că în casa Inchizitorului va duce un trai ca-n paradis.

― Asta până când Inchizitorul va afla că una dintre surorile lui a fost arsă pe rug sub acuzaţia de servitor al Satanei…

― La cât de ascuţită are limba, s-ar putea ca şi cealaltă s-ajungă la fel, observă cu nonşalanţă Râcă.

― Atunci îl va arde pe rug fără să stea pe gânduri! am continuat ignorând comentariul roşcatului, dar promiţându-mi să mă răfuiesc cu el data viitoare.

― De aia te sfătuiesc să-ţi vezi de treabă şi să nu încerci să dai ochii cu el. Aşa cum cred că aveai de gând să faci, Aldo îmi aruncă o privire suspicioasă.

― Trebuie să-l scot de-acolo! Nu este în siguranţă cu un asemenea om.

― Nu cred că eşti tu în măsură să-i judeci pe cei care fac dreptate în numele Domnului, mică Miri. Astea-s lucruri care nu aduc decât suferinţă şi moarte.

Aldo îi făcu semn lui Râcă să ia peştele care rămăsese pe jos, acolo unde-l scăpase roşcatul. Apoi scoase un fluierat scurt şi amândoi se îndreptară spre un jgheab de scurgere. Vreo cinci vagabonzi, care pesemne că până atunci stătuseră ascunşi pe după hornuri, trăgând cu urechea la discuţia noastră, porniră ca nişte umbre tăcute pe urmele lor…

Iar după ei nu mai rămăsese decât un singur cuvânt, plutind în aer ca o pană rătăcită: moarte.

*

Văzusem moartea de atâtea ori trecând pe lângă mine, încât mă obişnuisem cu prezenţa ei discretă, urmându-mă credincioasă ca o trenă. Mama a fost cea care mi-a şoptit pentru prima dată numele ei, în timp ce fura o scrumbie din piaţă. Atunci negustorii au prins-o asupra faptului şi au dus-o legată fedeleş în faţa Inchizitorului Vickens. Însă acesta era ocupat până peste cap cu o vânătoare de vrăjitoare, aşa că le-a dat mână liberă negustorilor s-o judece şi s-o pedepsească după cum vor găsi de cuviinţă. Negustorii atât aşteptau: au legat-o de un gard şi au bătut-o cu nuiaua până când au obosit. Apoi au îndopat-o cu peşte otrăvit şi au aruncat-o pe un maidan cu gunoaie. „Mama a murit acolo, singură printre resturi şi chinuri groaznice”, mi-a spus odată Aldo, deşi nu cred că a văzut cu proprii săi ochi asta, chiar dacă se laudă că el ştie tot ce mişcă în oraş.

În schimb, pe sora mea Issy toată lumea a văzut-o murind. Ştiu asta pentru că nicio fiinţă din acest oraş nu ar fi pierdut prilejul de a lua parte la execuţia ei. Nimeni nu se sinchisise de ea până în ziua în care s-a mutat sub acoperişul văduvei Blumer. Apoi, pe măsură ce bănuielile care planau asupra văduvei se înmulţeau, oamenii au început  să se teamă de Issy şi să-i atribuie toate nenorocirile care se întâmpla să se abată asupra lor. Ba chiar unii merseseră până acolo încât o credeau Satana însăşi.

Fel de fel de zvonuri acuzatoare au fost şuşotite pe seama surorii mele şi a văduvei până când cele mai gogonate dintre ele au ajuns la urechea Inchizitorului Vickens. Acesta, fără să stea prea mult pe gânduri, a ordonat ca văduva şi Issy să fie prinse şi puse în lanţuri. Femeia Blumer a fost judecată într-un răsunător proces pentru vrăjitorie şi invocare a Satanei, apoi, fiind găsită vinovată, a fost condamnată la ardere pe rug. Soarta lui Issy s-a decis mult mai uşor, fără prea multă zarvă, fără procese care s-o dovedească părtaşă la fărădelegile văduvei. În cazul ei, lucrurile erau suficient de clare: se născuse purtând culoarea nepotrivită. Ca şi mine, de altfel…

Nu însă şi Spuf, care a avut norocul să se nască alb ca spuma laptelui, cu delicate urechi trandafirii şi ochi din cel mai adânc albastru. Cu asemenea calităţi, la care se adaugă o mutriţă curată, lipsită de aluniţe sau cicatrice, fratele meu pare inocenţa întruchipată, mai presus de orice murdărie, trupească sau sufletească. Nimeni, niciodată, nu ar îndrăzni să arunce cu pietre după el pentru că nimeni nu a fost altfel decât înrobit de frumuseţea şi graţia lui. Aşa că nu mi se părea imposibil ca fratele meu să-i intre în graţii chiar şi Inchizitorului Vickens.

Însă mă neliniştea comportamentul lui. Dacă Aldo spusese adevărul şi Spuf chiar plecase de bună voie cu Inchizitorul, atunci fratele meu trădase amintirea mamei şi surorii noastre, moarte în numele unei religii pe care noi nu o împărtăşeam… Cum ar fi putut face asta? Tocmai el, cu figura lui angelică, albă ca laptele, cu zâmbetul gingaş şi gesturile princiare atât de nepotrivite cu viaţa de vagabond? Cu siguranţă nu putea fi decât o neînţelegere la mijloc.

*

Am aşteptat înserarea înainte de a mă îndrepta spre Palatul Inchizitorial. În întuneric, culoarea care îmi aducea atâtea necazuri ziua îmi oferea ascunzişul perfect. Astfel, niciuna dintre gărzile bine antrenate ale Inchizitorului nu mă putea observa, deşi eu le puteam urmări fiecare mişcare. Mi-am petrecut întreaga noapte pândind, zadarnic, un semn de viaţă din partea lui Spuf. În tot acest timp, am făcut de câteva ori înconjurul clădirii, reţinând locurile prin care mi-ar fi fost lesne să mă caţăr pe acoperiş sau să mă furişez prin vreo fereastră, înăuntru. Erau foarte puţine şi, spre dezamăgirea mea, toate se aflau sub atenta supraveghere a gărzilor care păzeau toate cele trei intrări în palat. Şansele mele de a ajunge la Spuf scădeau pe măsură ce întunericul începea să se destrame…

Deodată, un foşnet îmi atrase atenţia. Pentru o clipă am îngheţat, uitând că în întuneric sunt la adăpost de orice privire. Zgomotul se repetă, de astă dată mai puternic. Am ascultat cu atenţie. L-am auzit pentru a treia oară. Era ca şi cum cineva ar fi scrijelit ceva pe un geam. M-am îndreptat uşor spre fereastra din dreapta mea, de unde bănuiam că vin zgomotele. Era luminată precum o sală de bal, iar în cadrul ei, scăldat în strălucirea candelabrelor, stătea Spuf râcâind alene o păpuşă din cârpe. Din când în când, în timpul jocului, ghearele îi lunecau pe geam, scoţând zgomotele pe care le auzisem. Am rămas o vreme în umbră, privindu-l. Părea curat, bine hrănit şi mulţumit, ca şi cum nu s-ar fi aflat într-un pericol de moarte, închis în casa unui criminal. Un fior de invidie îmi împunse inima. Dacă aş fi avut naivitatea lui, dacă aş fi crezut în magie şi poveşti cu sfârşit fericit, poate aş fi gustat şi eu din acest trai lipsit de griji. Însă ştiam că, oricât de mult aş fi visat la astfel de lucruri frumoase, pentru mine n-ar fi fost posibile. Mă născusem purtând o culoare mult prea primejdioasă pentru a îndrăzni să visez. Aşa că gândul mi-a revenit din nou la Spuf şi la misiunea pe care o aveam. Trebuia cu orice preţ să-i vorbesc.

― Spuf, am şoptit. Spuf!

Fratele meu a ciulit urechile, fără a-mi răspunde. Am repetat chemarea, sperând că nu mai este nimeni altcineva prin preajmă să o audă.

― Şşşşşşşt, îmi făcu semn Spuf. Poate să te audă cineva.

― Atunci, coboară. Am ceva să-ţi spun.

― Nu vreau.

― Te rog, Spuf, nu am vreme de pierdut. E important! Coboară, te rog.

― Pleacă! Nu vreau să vorbesc cu tine!

― Atunci, urc eu. Mai e cineva cu tine?

― Nu! Spuf se dădu înapoi îngrozit văzând că-mi iau avânt să sar pe fereastră. Adică nu sări!

― Dar ai spus că eşti singur!

― „Nu” înseamnă că sunt singur şi că nu vreau să urci. E o diferenţă!

― Nu contează!

Mi-am luat elan şi, cât ai bate din palme, eram deja căţărată pe pervazul ferestrei. Pentru o clipă m-a fulgerat amintirea peştelui pe care mi-l luase Aldo. Ar fi fost o momeală excelentă pentru Spuf, dacă nu cumva Inchizitorul i-o fi dat hrană mult mai bună. Ceea ce era mult mai probabil, judecând după opulenţa camerei în care tocmai intrasem. Spuf avea parte de un tratament regesc: sofale moi, elegante, acoperite cu catifea purpurie, jilţuri tapisate cu acelaşi material fin, covoare adânci, cu ornamente complicate. Întreaga cameră emana rafinament nobiliar, opulenţă şi bunăstare.

― Dacă ai terminat cu inspecţia, şterge-o! grosolănia lui Spuf sună strident în încăperea elegantă.

― Trebuie să vorbim mai întâi.

― Nu vreau! Ţi-am spus să nu urci! Iar dacă ai fi fost acasă când am plecat, ţi-aş fi spus să nu mă cauţi! Cară-te sau chem gărzile!

― Spuf, ascultă-mă! Te afli într-un mare pericol! Atât timp cât eşti în casa Inchizitorului Vickens…

― Nu-mi spune unde sunt. Ştiu prea bine, mi-o reteză Spuf. Dar îmi pare că tu ai uitat.

― N-am uitat, de asta sunt aici. Ca să…

― Ca să te bagi în gura lupului!

― Vorbea cel care s-a urcat de bună voie în trăsura Inchizitorului Vickens!

― Poate că am avut un motiv să fac asta.

― Ohoho, şi încă ce motiv! am replicat, indicând spre opulentul mobilier din jurul nostru.

― Nu fi obraznică, Miri. Nu ăsta este motivul pentru care am făcut-o!

― Eu altul nu văd.

― Chiar crezi că m-aş fi vândut lui Vickens pentru o sofa? vocea lui Spuf deveni brusc tristă, lipsită de aroganţa lui obişnuită.

― Nu, i-am răspuns împăciuitoare, păstrând pentru mine îndoielile pe care le aveam în privinţa adevărului.

― Mulţumesc, îmi şopti Spuf recunoscător. Acum, te rog să pleci. E pentru binele tău.

― Fără tine? În niciun caz! Nu pot să te las aici, la mila lui Vickens.

― De ce nu? El mă adoră, mă preţuieşte, nu m-ar răni vreodată! Ar fi putut s-o facă până acum, doar este cel mai puternic om din oraş, dar, după cum vezi şi tu, preferă să mă trateze regeşte… Acum, pleacă, Vickens poate veni în orice clipă!

― Bine, o să plec. Dar îţi promit că mă voi întoarce în fiecare noapte până te voi convinge să părăseşti locul ăsta blestemat.

― Dumnezeule, nu! şopti îngrozit Spuf. Nu înţelegi că el tocmai asta vrea?

Nu am mai apucat să mai lămuresc cine ce voia, pentru că deodată în cameră au năvălit mai mulţi bărbaţi. Până să ne dezmeticim, aceştia se şi năpustiseră asupra noastră.

― Te-am prins, fiică a Diavolului! De astă dată nu-mi mai scapi, îmi şuieră unul dintre ei în urechi, în timp ce degetele i se înfipseră adânc în ceafa mea.

Ştiam că nu avea rost să-mi irosesc puterile încercând să fug, aşa că m-am răsucit să-l muşc, să-l sfâşii cu ghearele. Băteam aerul cu picioarele, neputincioasă, arătându-mi colţii printre mârâituri. Însă bărbatul, prevăzător, mă ridicase de ceafă şi mă ţinea suspendată în aer ca pe o marionetă umplută cu paie. Cu ochi reci, de prădător, mă privea zbătându-mă în mâinile lui precum un peşte în plasă.

L-am recunoscut imediat. Ţeasta cu pete maronii iţindu-se printre firele rare de păr, precum ciupercile în iarba pârjolită, buzele neobişnuit de subţiri, prelungite într-un fir roşu înspumat la capete, trupul uscăţiv, brăzdat de vinişoare violete… toate aceste trăsături nu pot fi uitate vreodată. Pentru că de Inchizitorul Vickens este bine să îţi aduci aminte la timpul cuvenit.

― Bravo, Spuf! strigă admirativ Inchizitorul. Totul a mers ca pe roate. Ştiam că pot conta pe tine!

Cu mâna rămasă liberă, Vickens îl scărpină pe Spuf sub bărbie. Drept răspuns, un tors egal, mulţumit umplu încăperea. Inchizitorul continuă o vreme acest joc al recunoştinţei, după care se întoarse spre mine pentru a mă cerceta pe îndelete.

― Semeni leit cu sora ta, îmi spuse pe un ton blând. Pentru o clipă, când te-am văzut lângă Spuf şi eu am crezut că Issy, mica vrăjitoare a văduvei Blumer, a renăscut din propria-i cenuşă. Aşa de bine semănaţi, ca două picături de smoală… Nu este de mirare că prezenţa ta în acest oraş a sădit nelinişte şi teamă printre credincioşii asupra cărora veghez.

Inchizitorul mă privi o vreme în tăcere, ignorându-mi scânceala deznădăjduită, de parcă nici n-aş fi existat. Iar eu, dincolo de propria-mi restrişte, puteam vedea cum pe fruntea lui zeci de cute fine jucau în hora marilor decizii.

― De bună seamă zvonurile care circulă pe seama ta sunt neîntemeiate, continuă Vickens pe acelaşi ton apropiat de mai înainte, în care strecurase o umbră de compasiune. Nimic din ce a ars o dată nu se mai poate întoarce printre noi să ne tulbure sau să ne ispitească. Însă locuitorii acestui oraş nu cunosc astfel de lucruri şi nici nu îşi vor bate vreodată capul să le înveţe. Ei ştiu doar ceea ce văd – fiica Satanei umblând nestingherită pe străzile oraşului lor – şi au aşteptări pe măsură – ca eu, Vickens, să-mi fac datoria de inchizitor al oraşului şi să stârpesc Răul ce le otrăveşte vieţile.

Inchizitorul îmi aruncă un zâmbet fin, lipsit de expresie. Genul de zâmbet pe care-l poţi avea numai pentru pisica neagră căreia tocmai i-ai hotărât soarta.

Despre Cezarina ANGHILAC

Cezarina ANGHILAC a scris 4 articole în Revista de suspans.

Cezarina Anghilac s-a născut pe 27 septembrie la Mangalia. A studiat sociologia şi antropologia în cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în prezent lucrează în marketing. Dintotdeauna a fost atrasă de poveşti, fascinată de fantastic, intrigată de mistere şi şi-a dorit ca toate acestea să se poată integra în cotidian la fel de natural ca şi telefonul mobil... Iar singurul mod în care reuşeşte să-şi împlinească, zi după zi, visul este să scrie despre el.

Print Friendly, PDF & Email

3 Comentarii

  1. Si am sperat pana in ultima clipa ca Spuf o va slava pe biata Miri.

  2. “Fiara” din Gazeta SF m-a facut curios, si nu-mi pare rau :)
    Foarte buna si asta! O creionare cu totul originala a uneia dintre cele mai mari plagi ale umanitatii.

  3. Mulţumesc pentru lectură, pentru impresii. Inchiziţia este una dintre temele mele preferate – sunt multe de reflectat pe marginea ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *