Ultima noapte

― Ce naiba cauţi aici?

Vocea lui Gabriel sună ca un ecou, lovind cu sălbăticie pereţii clădirilor joase ce mărgineau strada îngustă pavată doar pe alocuri. Paşii celor doi bărbaţi răsunau gol în tăcerea care îi înconjura. Lumea părea să stea în loc, singurele lucruri aflate în mişcare fiind doar ei şi urmăritorii lor.

― Nu puteam să te las singur. Suntem în chestia asta împreună, îţi aminteşti? răspunse J.J., respirând sacadat printre dinţii încleştaţi.

Avantajul minuscul pe care îl avea în faţa celor care îi urmăreau nu putea să-i protejeze de gloanţele care treceau ca nişte proiectile încinse pe lângă capetele lor, şuierându-şi enervare şi dorinţa de a ucide în liniştea pitorească a nopţii de vară. Iar ei continuau să alerge într-un ritm alert, fiind amândoi conştienţi cât de aproape erau şi cât de mare era pericolul acum. Inima le bubuia în piept, respiraţia sacadată le rănea plămânii care cerşeau aer, în timp ce membrele obosite de atâta efort începeau să-şi piardă din agilitate, pe măsură ce paşii îi purtau cât mai departe de inima oraşului, spre străduţele  din ce în ce mai pustii care duceau inevitabil spre port.

Alergau aşa cum nu alergaseră de mult. Alergau deoarece ştiau că într-un final misiunea lor se sfârşise şi că acum, mai mult ca niciodată, aveau o şansă. Şi nu orice fel şansă, ci şansa la care visaseră încă de la început, încă din momentul în care acest mod de viaţă fusese ales pentru ei, transformându-se atât în blestemul cât şi în binecuvântarea care le-a guvernat aproape întreaga existenţă.


Copyright © 2013, Cristina Schek

Copyright © 2013, Cristina Schek


Alergau din răsputeri fără să clipească, cu ochii larg deschişi, cu simţurile încordate pentru a detecta ameninţările ce îi pândeau din umbră.

De-o parte şi de alta a străzii, felinarele licăreau ca nişte licurici ce erau pe punctul de a-şi lua zborul. Drumul pe care erau urca uşor, făcând alergatul mai dificil, apoi cobora într-o pantă destul de abruptă spre falezele de aur ce mărgineau marea cât vedeai cu ochii. Briza călduţă şi sărată îi lovi drept în faţă, măturându-le părul umed din cauza transpiraţiei de pe frunte.

Parcă răspunzând unei chemări, amândoi se opriră şi îşi lăsară privirile să se înece în priveliştea micuţului port care îi aştepta. De sus, de unde se aflau ei, casele micuţe, dărăpănate, majoritatea părăsite arătau ca nişte pete albe răsfirate de-a lungul zării întunecate. Undeva, la orizont, se putea vedea prima încercare a razelor soarelui de a alunga noaptea. Un pescăruş trecu în zbor deasupra lor şi ateriză pe cea mai apropiată clădire. Felinarele pâlpâiră de câteva ori, înainte de a se opri de tot şi de a cufunda întreaga zonă în beznă.

Singurul lucru care se mai putea vedea era dâra violetă de dincolo de mare, semn că ziua era aproape.

Amândoi traseră cu nesaţ aer în piept, umplându-şi plămânii până la refuz cu acel dulce elixir al vieţii şi privirile lor se intersectară. Se cunoşteau atât de bine, atât de profund, încât cuvintele nu-şi mai aveau locul în lumea lor.

Gabriel îl prinse pe J.J. de mână şi îl trase după el pe panta pe care o forma drumul. Picioarele lor îşi recăpătaseră, măcar parţial, puterea şi agilitatea, permiţându-le să se mişte repede şi silenţios. În urma lor încă se auzeau paşi, dar sunetul lor era din ce în ce mai difuz, fiind înghiţit de urletele valurilor ce se spărgeau de partea stâncoasă a falezei. Cei doi, profitând de adăpostul întunericului, tăiară drumul şi cotiră spre o potecă laterală ce le deschidea calea spre labirintul format de căsuţele tipice oraşelor de port.

Îşi lipiră trupurile de peretele celei mai apropiate case şi traseră adânc aer în piept de câteva ori, până când respiraţia le reveni cât de cât la normal.

― Trebuie să ne îndreptăm spre est de-a lungul falezei. Acolo ne va aştepta o maşină.

J.J. se întoarse spre Gabriel. Încercă să-i zărească trăsăturile feţei, însă în întunericul care îi înconjura nu reuşi decât să-i vadă conturul siluetei. Totuşi, chiar şi aşa, putea să vadă cât de obosit şi cât de aproape de limită era.

N-ar fi trebuit să-l surprindă. Amândoi avuseseră parte de câteva săptămâni stresante. Aveau nevoie de odihnă şi de o masă caldă.

― Eşti sigur? întrebă într-un final. Lucrurile nu par prea roz privite de aici.

― Au fost vreodată lucrurile roz?

― Nu ştim ce informaţii au fost compromise, încercă J.J. o altă tactică. Ar putea să ne aştepte o nenorocită de armată!

― Ai vreo idee mai bună?

Nu, nu avea, dar nu voia să recunoască asta. Ar fi însemnat să accepte înfrângerea.

Se gândi un moment. Ar fi putut să se întoarcă în oraş şi să găsească o altă rută, dar întunericul era pe punctul de a se disipa. Lipsiţi de adăpostul lui, erau nişte ţinte sigure. Totuşi, privind întreaga situaţie din alt punct de vedere, ajungea la o concluzie pe cât de incomodă, pe atât de adevărată: indiferent ce făceau, erau nişte ţinte sigure!

Măcar îşi păstraseră armele, încercă să se încurajeze singur, chiar dacă nu credea că cele două instrumente vor inclina balanţa în favoarea lor.

Scoase pistolul din tocul de la brâu şi-l inspectă.

― Aproape gol, zise printre dinţi, abia reuşind să-şi ascundă frustrarea. Tu cum stai?

― La fel. Bărbatul îi imită mişcarea. Patru plus cel de pe ţeavă.

― Trei şi unul pe ţeavă, confirmă J.J.

Ar mai fi vrut să adauge ceva, dar vocile urmăritorilor lor se auzeau atât de aproape încât îi îngheţă sângele în vene. Înghiţi în sec şi încercă să se facă una cu peretele de care se sprijinea, mulţumind în gând întunericului care încă era prezent. Lângă el, îl simţi pe Gabriel încordându-se ca un animal de pradă ce îşi ia victima în vizor şi nu aşteaptă decât momentul potrivit pentru a ataca.

― Nu cred că…

Gabriel ridică mâna semnalându-i să tacă şi să fie atent.

Înghiţi din nou în sec. Vocile şi paşii se auzeau din ce în ce mai aproape. Era sigur că în câteva secunde cei trei bărbaţi care îi urmăriseră până acolo, vor trece prin dreptul străduţei unde se aflau ei. Se pregăti.

Ridică pistolul şi trase piedica. Sunetul răsună în liniştea din jur cu un click enervant. Cu coada ochiului, urmări cu atenţie mişcările lui Gabriel, citind în ele tensiunea pe care o simţea şi el.

Vocile deveneau iritante, aşa că făcu ceea ce fusese învăţat. Le ignoră şi se concentră pe tempoul paşilor bărbaţilor care se apropiau. Închise ochii şi-şi deschise cu adevărat urechile, poate pentru prima dată în acea zi. Ascultă…

Ştia deja că sunt trei, dar din cauza fugii precipitate, nu fusese atent la alte detalii. Însă acum, înconjurat de întuneric, auzind vag sunetul respiraţiei lui Gabriel în dreptul său şi cu nervii întinşi la maximum, putea să-i vadă aşa cum nu reuşise până atunci. Primul era cel mai bine pregătit. Paşii săi uşori, ca de felină, nu se auzeau aproape deloc. Se deplasa cu o uşurinţă care denota experienţa de teren şi o formă fizică bună. De asemenea, fusese şi cel care vorbise cel mai puţin. Deschisese gura doar să-i avertizeze pe ceilalţi că fac prea multă gălăgie. Al doilea avea un mers mai apăsat. La fel de bine pregătit, dar mai robust, îşi completă J.J. notiţele mentale. Al treilea era însă cu totul şi cu totul altă poveste. Vorbea mult, repede şi mergea prea încet. Respira greu. Făcea zgomot. Era doar un boboc, gândi J.J.. Prea plin de el pentru a fi atent, prea tânăr pentru a înţelege cu adevărat ce trebuie să facă şi cum trebuie să se comporte. Prea naiv pentru a înţelege că în scurt timp va muri.

Îşi încorda mâna liberă în pumn, impunându-şi să se calmeze şi să-şi păstreze mintea deschisă. Acum nu era momentul potrivit pentru a da frâu liber emoţiilor pe care le suprimase atât de mult timp încât uneori se întreba dacă mai este în stare să simtă ceva. Va avea destul timp mai târziu şi pentru asta. Mult mai târziu…

Când auzi un alt click ce semăna foarte mult cu sunetul pe care îl făcuse pistolul său mai devreme, era deja prea târziu.

Gabriel sări într-o parte şi se ascunse în spatele unor lăzi de lemn. El nu avu atât de mult timp la dispoziţie. Două gloanţe îi trecură pe lângă cap şi se opriră în peretele din spatele său. Mai mult instinct decât reacţie conştientă, se rostogoli în stânga, încercând să se adăpostească după containerele pline. Ar fi vrut să tragă, dar nu avea certitudinea că va nimeri. Nu avea destulă muniţie pentru a-şi permite luxul de a rata. Ştia că viaţa lui depindea de arma pe care o avea în mână.

Întoarse capul şi se uită spre Gabriel. Ridică arma şi îi făcu semn să-l acopere, dar Gabriel dădu din cap, spunându-i mut că e prea periculos. Dar opţiunile lor erau limitate. Amândoi o ştiau.

Privirile lor se întâlniră într-o confirmare scurtă, înainte ca J.J. să împingă cu picioarele în faţă unul dintre tomberoane, luându-i prin surprindere pe cei trei care încă îi căutau. Profitând de ocazie, sări peste celălalt tomberon şi se avântă spre cel mai apropiat bărbat care, aşa cum se aşteptase, era şi cel mai puternic. Îl lovi cu patul pistolului peste faţă, făcându-l să cadă la pământ, însă nu apucă să îndrepte arma spre el şi să apese pe trăgaci. Bărbatul mai robust se apropie de el cu Bereta ridicată.

J.J. rămase pironit locului, cu ochii în ochii celui aflat la pământ.

― Dacă te apropii, îi voi zbura creierii, spuse într-o arabă fluidă.

― Ce te face să crezi că-i pasă? Bărbatul de jos aproape scuipă cuvintele.

J.J. îşi dădu seama că are dreptate. Celălalt nu se oprea.

― Să nu zici că nu am încercat să-ţi dau o şansă.

Apăsă pe trăgaci în acelaşi moment în care Gabriel făcu acelaşi lucru. Sunetul reverberă în aleea micuţă şi praful de puşcă se răspândi în aer. Sângele pictă pereţii, pavajul şi hainele lor.

J.J. se întoarse cu grijă spre cel de-al treilea bărbat sau, mai bine spus, băiat. Îl inspectă cu o privirea scurtă. Nu putea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Îndreptă arma spre el. Băiatul făcu un pas în spate şi se împiedică. Scăpă pistolul pe care îl ţinuse până atunci în mână, dar nu se întinse după el. Ochii săi erau mari de groază. Sudoarea i se prelingea în jos pe frunte, lipindu-i părul lung de obraji. Acum înţelegea…

J.J. făcu un pas în faţă şi băiatul se lăsă în genunchi.

― Nu… nu vreau să mor aici! Araba lui pocită era greu de înţeles, dar nu imposibil. Vocea lui se sparse. Înghiţi de câteva ori, apoi începu din nou să vorbească. Repede, şoptit, rugător.

― Vei pleca de aici. O să uiţi că ne-ai văzut. Nu mă interesează unde dispari.

Licărirea de speranţă din ochii băiatul îl făcu pe J.J. să se simtă viu, mai viu decât se simţise în ultimii ani. Poate mai avea o şansă de a salva un om ce încă se putea salva… poate mai avea o şansă de a se salva pe sine, chiar dacă nu merita asta.

Sunetul surd care răsună în tăcerea din jur îl aduse însă la realitate. J.J. observă cu o detaşare înfricoşătoare cum glonţul trecu prin capul băiatului, fărâmiţându-l şi pictând pereţii cu materia lui cenuşie. Trupul inert căzu la pământ cu o bufnitură surdă ca o păpuşă din cârpe.

― De ce dracu’ ai făcut asta?

Gabriel ieşi din întuneric şi-şi băgă pistolul în tocul de la brâu.

― Ar fi putut să te împuşte imediat ce i-ai întors spatele. Nu avea niciun rost să-l lăsăm în viaţă!

― Era doar un copil, pentru numele lui Dumnezeu!

― Era un criminal, îi răspunse Gabriel cu o voce calmă. Privi în jur, asigurându-se că nu-i mai urmăreşte nimeni. Hai să mergem, zise după un moment. Trebuie să ajungem la maşină.

― Nu mi-am ales meseria asta ca să omor copii!

― Nu tu ţi-ai ales meseria asta, îi aminti Gabriel venind lângă el şi privindu-l în ochi. A fost aleasă pentru tine.

J.J. era pe punctul de a-i răspunde când percepu mişcare în dreapta lor. Acţionă din instinct chiar dacă ştia că nu are mult timp la dispoziţie. Într-o fracţiune de secundă văzu totul: pe bărbatul robust care nu era mort, pistolul băiatului ce era încă pe jos, mâna tremurândă şi plină de sânge care îl apucă. Trupul fusese mai rapid decât mintea. Îl trase pe Gabriel în jos, după el în timp ce cu cealaltă mână îşi apucă pistolul şi apăsă pe trăgaci. Sunetul strident muri la fel de repede precum luă naştere.

Nu văzu trupul ce căzu la pământ, nici arma care alunecă pe pavaj, lăsând o urmă sângerândă de-a lungul bucăţilor granit tocit de timp şi intemperii. Nu era conştient decât de respiraţia lui sacadată, de umezeala ce-i îmbiba partea din faţă a cămăşii şi de amorţeala care i se răspândea cu repeziciune în tot corpul.

Undeva, departe, auzea vocea lui Gabriel.

În ciuda oboselii, îşi ţinu ochii deschişi. Privi cerul de deasupra sa gândindu-se cât de mult timp trecuse de ultima oară când văzu o paletă de culori atât de vie. Încă privea cerul când prima rază a soarelui îi atinse faţa.

Supravieţuise nopţii.

Acum era, în sfârşit, liber…

Despre Mirabela BENDEA

Mirabela BENDEA a scris 6 articole în Revista de suspans.

Bendea Mirabela s-a născut pe 22 noiembrie 1990 în municipiul Petroșani. A absolvit Facultatea de Științe din cadrul Universității Petroșani, profilul Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor. A scris lucrări pe diverse teme economice şi articole pentru site-uri ca Platforma educațională EDU2.0.ro și Daytime.ro.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *