Tunelul de la capătul lumii (fragment de roman)

Ura să meargă prin labirintul de coridoare din afara cuibului. Ivona era atentă să urmeze săgeata care se lumina în faţa picioarelor ei indicâdu-i direcţia, încerca să rămână concentrată asupra acestui amănunt, dar tot era înfiorată de inexplicabila senzaţie de vid pe care o experimenta de fiecare dată aici. Poate era din cauza metodei de iluminat. Lumina era nu doar rece, lumina era conştientă. Lumina era o privire care o supraveghea. Un ochi critic şi rău-voitor. Imaginaţia ei exacerbată! Oh, blestemul acesta al umplerii golurilor cu elemente care de fapt nu existau! Era furioasă pe ea însăşi, dar ştia că nu are leac. În sfârşit, săgeata roşie se metamorfoză într-un cuib cu pui şi o pasăre-mamă care venise să-i hrănească. Ajunsese! Tastă numărul de identificare personală. Aparatul pâlpâi. De ce nu-i permitea accesul mai repede? Tot mai avea senzaţia că fâşii de lumină putredă i se înfăşoară pe picioare şi i se agaţă în păr, ca pânzele de păianjen, ca… mătasea broaştei pe trupul unui înecat. Peretele glisă permiţându-i accesul. Acasă! Respiră uşurată. În cuib se simţea în siguranţă. Păşi în atriumul în care jucau raze de soare piezişe. În spaţiul pentru pregătirea mâncării erau Alexa şi Ada, curăţau fructe pentru salată.

— Am venit! le anunţă şi fetele îi făcură semn să li se alăture.

— Cadavrele cădeau din cer, continuă Alexa ceva ce începuse să povestească înainte ca Ivona să fi sosit. Fusese o zi frumoasă şi ne plimbaserăm pe câmp mare parte din după-amiaza aceea. Ia o cană de ceai, scumpo. Iar ţi-a fost frică pe coridor? Pe la ora cinci am auzit o bubuitură, dar nu am ştiut ce ar putea fi. Nepoată-mea, Lorena, îmi zice: ce e aia ce vine spre noi? M-am uitat în toate părţile, nu vedeam nimic. Mă uit la ea, o văd cu ochii în sus. Din cer cădea un pachet. Avea picioare şi mâini, dar asta am văzut când s-a mai apropiat. Era o doamnă grasă, rochia îi flutura în sus acoperindu-i faţa şi dezvelindu-i chiloţii. Dacă n-a murit când a explodat avionul, am presupus pe loc că ceea ce auziserăm mai devreme asta a fost, a murit în aer, norocoasa, n-a trăit aşteptarea aceea nesfârşită de câteva minute până te izbeşti de pământ. Şi spun că era moartă, dar nu pentru că nu ne făcea semne cu mâna, aşa cum m-a certat Lorena că aş fi pretins, ci pentru că am văzut alţii mai târziu care se zbăteau, se dădeau peste cap în aer, înotau în gol. Nu pot uita izbitura aceea la zece metri de noi. A făcut „pleosc!”, exact ca plasa cu organe de porc cumpărate în măcelărie, când am scăpat-o pe jos ca să mă apăr de vânzător. Am rămas amuţite şi toate lăcustele care ţârâiau s-au oprit câteva clipe. Ne-a fost frică să mergem să vedem. Să nu mă înţelegeţi greşit. Etalarea interiorului unui corp omenesc mă înnebuneşte. Nu în sensul că mi-ar fi greaţă… e ceva ce parcă m-ar pune în legătură cu o realitate neîngăduită. Înăuntrul nostru e lumea de dincolo. Hai, nu râdeţi! Şi deodată Lorena a ţipat: uite!, uite! şi am ştiut atunci că trebuia să mă uit în sus. O jumătate de avion se lovea de pământ în luncă, parcă aş fi văzut cu încetinitorul, nasul negru al aparatului săpase un şanţ adânc cu o uşurinţă incredibilă şi deodată s-a aprins. Apoi am observat că se ridică fum negru şi din altă direcţie, nu puteam vedea într-acolo din cauza pădurii. Mi-am zis că trebuie să fie restul avionului. Văzduhul încă mai era punctat de corpuri în cădere. Am fugit spre casă. Poate ar fi fost frumos să acordăm ajutor, dar cu ce să ajuţi pe cineva care cade de la zece mii de metri? Şi-aşa, era să murim de spaimă, ca proastele, când într-un şanţ am dat peste o fată blondă cu spatele frânt, îi ieşeau coastele ca nişte suliţe pe sub sâni, îi curgea sânge din nas, era deja moartă, totuşi avea încă o expresie de groază pe faţă, în ochii deschişi cu care privea spre alt pasager, un bărbat care nu îmi pot explica în ce fel fusese despicat în lung, probabil de vină erau firele reţelei dezafectate. Ivona nu mai ascultă. Îşi amintise de vara când citiseră împreună, ea şi Eamnuel, Orb prin Gaza, cu toate că se aflau la sute de kilometri unul de celălalt. Cartea conţinea un episod cu un câine aruncat din avion şi doi amanţi întrerupţi, aşa cum fuseseră şi ei, la doi ani după momentul lecturii. Dormea cu Emanuel în livada cu mierle, mâna lui se odihnea între coapsele ei, întunericul era deplin şi calm. Îl auzea respirând, auzea câte un măr cum pică de pe ramură dând dreptate lui Newton. La ce visa iubitul ei, arhitectul? La ce visa ea, femeia adulteră? De fapt, şi el săvârşea acelaşi păcat, dar ceea ce la femei este vrednic de aruncarea cu pietre, la bărbaţi este tolerat. Toată greutatea nopţii pestriţe de stele i se aşezase pe suflet. Printr-o chimie neştiută, întunericul îi dilua fiinţa în neant. Casa ei, prelungirea ei, dormea întunecată mai încolo, pe deal. Soţul ei se lupta cu miezul pământului cam la o sută de kilometri, la staţia de foraj, iar ea încerca să-l desluşească în beznă pe mult iubitul, adoratul Endymion-Emanuel. I se păru că aude ierburile foşnind. Putea fi o adiere, putea fi o pisică pornită s-o caute, să i se cuibărească la căldura dintre sâni. Şi deodată, coroana imensă a mărului batul sub care se aflau, pom bătrân de cincizeci de ani, s-a cutremurat zdravăn. Mere mari, aplatizate la poli au căzut peste ei năucindu-i. Nu fusese câine aruncat din avion, ca în romanul lui Huxley, fusese o ploaie de mere. Au sărit în picioare amândoi. Emanuel a aprins lanterna ei cea mare, deşi ea îl ruga muţeşte să n-o facă, să n-o compromită. Ce să fi fost? Un vecin venit la furat! Furia lui era însă prea mare ca să se mai gândească la reputaţia ei de femeie măritată dormind în livadă cu alt bărbat. Dar nu era un vecin. Era un elefant.

— Şi vă daţi seama, continuă Alexa, ce am zis auzind în seara aceea la televizor că populaţia nu trebuie să se îngrijoreze, întrucât ceea ce vedeam era o teribilă conspiraţie, de data asta spre binele tuturor, şi nimic mai mult! Oamenii căzuţi din avionul Concorde fuseseră morţi deja la îmbarcare, aşa se intenţionase, să se facă mai întâi un test cu cadavre, abia apoi să se aprobe revenirea avioanelor Concorde. Nu auzisem niciodată ceva mai năstruşnic, nu puteam să cred. Noi ne-am gândit mai degrabă că se voise eliminarea anumitor persoane. Pentru că alte posturi de televiziune anunţau că printre cei morţi era o echipă de ingineri nucleari. Ori se ştia că teroriştii-eco vizează personalităţile din lumea ştiinţifică. Cel puţin una dintre teorii am verificat-o încă din aceeaşi seară, când am închis găinile. Păsările noastre înnoptau sub fânar. Deasupra era recolta de fân din urmă cu trei ani. Noi două, Lorena şi cu mine, singure acasă, nu mai puteam cosi. Dar fusese o recoltă bogată şi cum nici vacă, nici cai nu mai aveam, fânarul nostru era plin până sus, până la acoperişul subţire de şindrilă. Ei bine, cineva căzuse din cer în fânarul nostru. Vreo jumătate de oră ne-am tot codit şi nu am îndrăznit să urcăm, dar omul gemea. Am chibzuit că poate nu e bine să sunăm la poliţie să spunem că unul dintre pasagerii avionului e viu, pe când postul naţional de televiziune afirma răspicat că aparatul fusese încărcat cu cadavre. Şi pilotul?, mă întrebă Lorena şi am presupus că el, nu, nu fusese cadavru, cineva trebuise să piloteze. Deci oricum, era o crimă, măcar una, la mijloc şi am fost de acord amândouă să tăcem, să nu sunăm la poliţie. Ada nu putea să audă de fânare, clăi de fân şi oameni căzuţi din cer fără să-şi amintească de ziua oribilă din vacanţa ei la ţară, ziua când, vorba Alexei, fusese pusă în contact pentru prima oară cu lumea de dincolo a interiorului roşu, umed şi transdimensional al corpului omenesc. Era la bunici, într-un sătuc idilic şi sărac din sudul ţării. Marieta, Ionel şi Adrian erau singurii copii din apropierea casei lor, singurii ei parteneri de joacă. Ei o învăţaseră să modeleze căni mici şi neregulate din argila galbenă scoasă din coasta râpei, să mănânce ştir crud şi picioare de lăcustă verde când li se făcea foame, cu ei a fost la furat piepteni şi pocnitori din bordeiul săpat în pământ al unei ţigănci bătrâne şi tot cu ei se juca în după-amiaza când se amuzau sărind din fânar în claia de fân de jos, din curte. Au sărit toţi, Ada tot mai tresare gândindu-se că putea fi ea… Sărise, da, sărise cu toată teama, fricoasa fetiţă de la oraş a sărit dornică de a dovedi că merită să fie deplin acceptată, confirmată în grupul lor. Ultimul a sărit Adrian. Şi a nimerit în furcă. L-a străpuns printre picioare până în stomac. Cine a pus în mijlocul unei clăi de fân o furcă cu dinţii în sus? Adrian urla. Se prăbuşise pe spate, cu furca în burtă şi urla. Ionel şi Marieta, speriaţi de ceea ce avea să spună mama lor când va veni de la sapă, s-au grăbit să-i scoată furca din măruntaie. Ada îşi amintea că un dinte de fier îi împungea cămaşa zdrenţuită, prin piele, în dreptul buricului. Au tras de furcă şi a ieşit roşie de sânge, dar şi puţin verde, probabil de la ştirul crud şi picioarele de lăcustă. Adrian guiţa subţire ca purceii legaţi de scară pentru scopit. Toţi trei se uitau la el stânjeniţi şi nu ştiau ce să-i facă. Au ascuns furca. Între timp, Adrian s-a tras de-a buşilea la umbra nucului. Sub el rămăsese o pată lipicioasă. Horcăia, amuţea apoi, şi iar începea să urle cu puteri nebănuite, încât clătina dogoarea soarelui până în cer. Ei se aşezaseră la câţiva paşi şi priveau asaltul furnicilor asupra sângelui ce se închega în ţărână. Până la urmă a venit mama lor, s-a pus şi ea pe urlat. Ada îşi aminteşte că a văzut-o smulgându-şi baticul din cap, era pentru prima oară că o vedea fără el şi constată că avea un coc de păr la ceafă, mic şi sur ca un şoarece. A întrebat ce au făcut, cine l-a înţepat, se bătuseră? A vrut să-i dea băiatului pantalonii jos, dar s-a oprit că acesta leşinase.. Atunci a luat cel mai bun lighean pe care-l avea, nou şi smălţuit, a pus copilul în el. A răsucit un prospop şi l-a pus pe creştet, apoi a ridicat ligheanul cu tot cu Adrian în vârful capului şi a pornit 4 kilometri pe jos până la dispensar, la asistentă să cheme salvarea sau să-i coase băiatul. Ceilalţi doi fraţi au rămas pe prispă, tăcuţi şi cuminţi şi simţindu-se pe undeva vinovaţi. Iar ea, Ada, plecase degrabă acasă, cu bănuiala tristă că bunică-sa nu o va mai lăsa la joacă la vecinii din vale. Abia după două zile a auzit că la dispensar nu găsiseră pe nimeni, că erau hârtii de ziar lipite pe geamuri şi uşa cu lacăt, încât Adrian murise în ligheanul cel nou al maică-sii, într-un lac de sânge adânc de-o palmă. Şi urmase înmormântarea, iar bunicii ei care le erau naşi, au ajutat cât au putut, că erau tare săraci Marieta şi ai ei. I-au făcut brăduţ lui Adrian şi s-au împărţit batiste cumpărate de la Vâlcea. Şi colaci mici cu colivă şi lumânare la mijloc…

— Căci după ce aleargă toţi oamenii dacă nu după asigurarea că vor fi iubiţi şi admiraţi şi după moarte? întrebă Alexa mai mult retoric. Ne-am speriat noi văzând bărbatul trântit în fân, ne rupsese acoperişul, se lovise la cap de un căprior şi era cam ameţit, dar o femeie simte când are şansa de a descoperi pe cineva capabil să iubească altfel decât toţi ceilalţi, cineva capabil de dragostea aceea pe viaţă şi dincolo de moarte, ca în cărţi şi filme, da. Simţind acest lucru m-am apropiat şi l-am întors cu faţa în sus, i-am scos paiele din gură şi din nas, i-am ridicat capul şi l-am aşezat în poala mea. Lorena s-a dus să aducă nişte comprese şi apă de băut, pe urmă ne-am apucat să-l examinăm. Era un bărbat peste patruzeci de ani, brunet, cu pielea albă, foarte frumos. I-am pipăit trupul să vedem dacă are fracturi, eu partea stângă, Lorena pe partea dreaptă. Din fericire nu avea nimic rupt, însă o bucată de plastic i se înfipsese în piept şi mai era doar lovitura la cap, făcuse cucui şi am pus comprese. Nu purta verighetă, un amănunt interesant. I-am găsit actele în buzunarul de la haină, ce minune că mai erau acolo, nu-i aşa?, după ce plojaseră din cer, am aflat că se numea Randolph Bulsara, de patruzeci şi şase de ani, cetăţean englez originar din Tanzania, se născuse la Dar es Salaam cu douăzeci şi trei de ani înaintea mea şi cu treizeci de ani înaintea Lorenei. Fetelor, vă rog să mă credeţi că omul acela a fost şi va va rămâne iubirea vieţii mele. Am ajuns să mă întreb, şi nu doar eu, ci şi Lorena, dacă era cu adevărat viu când l-am găsit sau dacă nu cumva televiziunea naţională spusese adevărul şi avionul fusese încărcat cu cadavre. O să-mi spuneţi că un mort nu se mişcă şi nu vorbeşte, dar, chiar dacă nu pot să vă contrazic, trebuie să vă atrag atenţia că realitatea e mult mai complexă decât bănuim. El era unul din acei ingineri nucleari, am citit în actele lui. Ivona credea că ştie ce vrea să spună Alexa. Trecuse şi ea prin senzaţia înceţoşată că Emanuel nu este tot timpul viu sau, mă rog, că nu e tot timpul prezent în întregime în lumea locuită de ea şi cei din jur. Nu se întâmplase neapărat din noaptea când fuseseră „scăpate” animalele de la grădina zoologică şi elefantul le trântise în cap o tonă de mere batule. Stările acelea de transă îl vizitau pe Emanuel şi cu ceva timp mai devreme şi apăruseră şi după aceea. Totul începuse când s-a demarat proiectul catedralei „Tuturor Sfinţilor” la ea în oraş. Dacă vreau, pot să câştig concursul de proiecte, o anunţase el. Ar însemna să mă mut lângă tine pentru mai mult timp, inclusiv pe perioada realizării construcţiei, pentru supervizare, ce zici, vrei?, o întrebase pe messenger într-o dimineaţă, iar ei îi stătuse inima pe loc, îşi ţinea răsuflarea şi privea cursorul clipind la capătul rândului. Să vină la ea în oraş presupunea multe lucruri. Multe. Drumuri de viaţă modificate. Destine contorsionate. Da, vreau, scrise repede şi din clipa aceea deveni femeia adulteră în care avea să se arunce cu mere. Nu-l văzuse niciodată până atunci. Doar două-trei fotografii cam îndepărtate şi neclare unde trupul lui părea înecat în vegetaţia luxuriantă a unei grădini. Iar el îşi părăsi căminul cu doi copii majori şi pe nevasta lui cândva frumoasă şi râvnită de vecini şi cunoscuţi, fostă campioană judeţeană la cal cu mânere, ca să vină să conceapă o catedrală. Ivona îşi zise în sinea ei că biserica avea să fie copilul căruia îi vor da naştere împreună. Împrejurările fuseseră într-o stare de minunată complicitate cu visul lor. Soţul ei, Toma, lipsea de acasă trei săptămâni pe lună. Era o perioadă şi o distanţă care o separau de el suficient încât esenţa căsătoriei să se dilueze. Se putea imagina liberă. Cât despre Emanuel, bănuia că el nu poate fi reţinut de ceremonii sau de acte, de nevastă sau de cei doi copii. El era sincer cu el însuşi, atât. A vrut să-l întâmpine la gară, dar el a refuzat. S-au văzut pentru prima oară în parcul Zăvoi, lângă lacul cu nuferi. Fusese un sentiment stânjenitor, nu plăcut. Petrecuseră trei ani pe internet, suflet lângă suflet, minte lângă minte, gând la gând. Ce să faci dintr-o dată cu două trupuri care n-au habar unul de celălalt? Se cunoscuseră ca în Grădina Raiului, doar spiritual, era ciudat să descopere şi anexele materiale ataşate atâtor fraze sclipitoare pe care şi le scriseseră. Existenţa se desfăşoară stratificat, o avertiză el în dimineaţa de vară, lângă lacul încărcat cu flori de nufăr. Îi sărută mâna şi îi scoase verigheta. Privi amuzat gravura din interiorul inelului. „Toma, 1 iulie 2010”, scria. O verighetă e un tor, draga mea. Ştii ce este un tor? O să-ţi explic într-o zi. Să vezi ce verighetă vei primi de la mine, şopti, iar Ivona bănuia acum, după ani de zile, că el încă de atunci era mort. Sau în transă. Pentru că îi aruncă pur şi simplu verigheta în lac. Cling!, făcu inelul de aur cu numele soţului. Cling! Şi se scufundă în adânc. Te doresc acum, mai spuse cu tonul cel mai firesc din lume. Ea mormăi ceva. Nu, nu la hotel o contrazise. Hotelul e locul spurcăciunii, ori tu eşti mireasa mea secretă, cosmică, ezoterică. Nu te pot duce într-un hotel. Hai la tine acasă, şopti fierbinte ţinând-o în braţe, în văzul lumii, în parc. Ivona se cutremură. Era femeia adulteră, dar nu în patul conjugal, chiar dacă existenţa se desfăşura stratificat. Emanuel o fi fost capabil să trăiască în acelaşi timp în mai multe locuri, dar ea, nu. Acasă la mine nu pot eu, scânci de teamă că arhanghelul de lângă ea s-ar fi putut să-şi strângă aripile şi să plece. Aşa au ajuns şi s-au statornicit în livada cu mierle de lângă casă, sub mărul batul cu ramurile până la pământ.

— Norocul nostru că vorbeam amândouă engleza! Cum ne-am fi înţeles altfel cu inginerul nostru? Prima oară când a deschis ochii a fost a doua zi dimineaţa. Dormiserăm în fân, lipite de el, aşa cum aveam să dormim de atunci încolo: eu de partea lui stângă, Lorena de cea dreaptă. A deschis ochii şi a privit cerul prin gaura pe care el însuşi o comisese în acoperiş. Vedea el ceva, căci a spus că existenţa curcubeului depinde de fotoreceptorii conici din ochii noştri şi că animalele care nu au aceşti fotoreceptori nu-l pot vedea, cu alte cuvinte, pentru ele curcubeul nu există. Se uită pe rând întâi la Lorena, apoi la mine şi apoi din nou la curcubeul pe care el îl vedea şi continuă: aşa că voi, dragile mele, nu doar că vă uitaţi la curcubeu, ci îl şi creaţi. Bufniţele nu văd cerul ca fiind albastru, ci violet. Pisicile nu văd culori deloc. Dar chiar şi pentru voi culorile pe care le percepeţi reprezintă doar unu la sută din spectrul electromagnetic. „Rainbow” şi „owl” şi „purple”, ca şi alte exerciţii lexicale făceau foame. Noi nu vedeam oricum acel curcubeu şi am presupus că este unul imaginar, consecinţă a căderii de la mare înălţime. Bine că ne puteam înţelege!, m-am gândit şi m-am oferit să-i aduc bacon and eggs, dar el a spus că nu mai mănâncă deloc de ceva timp. Am fost contrariate, am cerut lămuriri, dar el a spus doar atât, că sunt pe lume revelaţii şi ferestre prin care dacă priveşti, nu mai poţi să te întorci la mâncare, te transformi într-o clipă, este ceva ce ţine de transubstanţializare. Şi fără alte cuvinte ne sărută pe amândouă şi după aceea am văzut şi noi curcubeul. Ada ştia foarte bine că există o conexiune secretă şi, pentru ea, nu tocmai inexplicabilă între cuvinte, realităţi şi diferite părţi ale cortexului. Ştia foarte bine despre ferestrele care te fac altceva decât obişnuiai să fii. Da, într-adevăr, erau fapte şi evenimente care puteau schimba brusc şi ireversibil cursul vieţilor, provocând unde, aşa ca pietrele aruncate într-un lac. Lumea în care toţi înotau putea fi tulburată ca o apă sau putea fi bruiată, se puteau da diferite lovituri realităţii şi cel mai simplu mod de a o face, dar şi cel mai necinstit, era minciuna, însă exista şi posibilitatea mai rafinată a nuanţărilor, a adevărurilor locale sau alternative, care descompuneau realitatea în fapte componente şi separate, lipsite de conexiuni, aşa cum prisma descompune lumina în cele şapte culori, în curcubeu. Rainbow. Arc en ciel. Arcobaleno. Regnbue. Regenbogen. Szivarvany. De pildă, Marieta devenise altceva după ce văzuse moaştele fratelui ei. Fusese unul din acele evenimente care deturnează cursul firesc al vieţilor. Murise Adrian după ce căzuse în furcă, în furca despre care nu se ştie şi nu se putuse explica în ce fel ajunsese în claia de fân cu dinţii în sus. Murise şi fusese îngropat sub privirile satului întreg. Nici nu trecuse bine pomenirea de nouă zile, când mama băiatului, venită la cimitir să umple candela cu ulei, făcu o descoperire neaşteptată: mormântul era răscolit. Poliţistul constată că lipsea cadavrul. Dispăruse cu sicriu cu tot. Vrăjitoarea de la Lacul Dracului murise de mulţi ani. Ea, Licuricioaia mai făcea asemenea fapte de cutremura împrejurimile. Dezgropa morţii ca să le taie degetele pentru farmecele ei sataniceşti, dar nu se auzise niciodată ca un mort să dispară cu totul. Şi nimeni nu se gândi, nici măcar poliţistul, să facă vreo legătură între această şocantă absenţă a unui corp din locul său de veci şi dispariţia ţigăncii din bordeiul săpat în coasta dealului de humă. Ancheta s-a încheiat fără niciun răspuns. A trecut timpul. Ada avea doisprezece ani şi tot mai venea în vacanţe la bunici, tot cu Marieta se juca, deşi jocurile începeau să se schimbe. Într-o zi, trecu pe la Linia Hanului o şatră ţigănească, un şir pitoresc de vreo zece căruţe cu coviltire colorate. Şi-au aşezat vatra în crâng, pe malul Topologului. Ţigăncile vindeau linguri de lemn şi făcături de dragoste, amulete şi talismane, Visul Maicii Domnului şi buruieni de junghi, iar ţiganii îşi ziceau „aurari” şi cârpeau pe la gospodari cazanele de ţuică cu aramă şi cositor. Nu se ştie cum, dar deodată a trecut un zvon pe uliţe, ca un fum negru, că ţiganii au cu ei moaşte sfinte, dar nu de cele care se văd prin biserici, numai bucăţi, ci au un sfânt-copil, întreg, nestricat şi care, la cei ce se roagă cu fierbinte credinţă le răspunde vorbind de pe cealaltă lume. Aşa s-a strămutat satul cu mic, cu mare de la săpat porumbii şi păscut vacile, în zăvoiul umbros la râului, pritre plute şi sălcii, aşteptând la coadă să vadă minunea. De mult timp aveau nevoie de o minune ca să-şi mai poată suporta viaţa. De ceva acolo, cât de puţin, care să le dea speranţă şi încredere că nu e totul numai atât: muncă, osteneli, griji, boli şi moarte. Şi iată că minunea apăruse! Cei care se întorceau din cortul cam slinos al ţiganilor povesteau cu glasul frânt de emoţie despre copilul mort cu carnea uscată, cu pielea maronie şi pătată, cu părul bălai şi lung, lung, cu ochii duşi în fundul capului, dar pe care de îndată îi deschidea mişcând şi din buze pentru cei plăcuţi la ceruri. Când copilul şopotea, o ţigancă bătrână îşi apropia urechea de buzişoarele lui crăpate şi traducea mesajul. Asta până în ziua când Marieta cu maică-sa şi fratele Ionel, împreună cu Ada, au mers să vadă şi ei binecuvântarea trimisă pe meleagurile lor. Au stat toată dimineaţa să le vină rândul să intre în cort, au răbdat câteva ore de zăduf în atmosfera umedă de lângă apă, erau acolo când au ieşit Onela şi Rica lu’ Neferu bocindu-se pentru păcatele lor după ce le mustrase sfântuleţul, au auzit pe Mărin a lu’ Pioaucă făcând legământ de moarte că se va lăsa de băut şi bătut muierea, au privit pe furiş la baba Ileana de-l ţinuse pe neamţul venit ca şofer la boieri în alte vremi, când a ieşit palidă şi tremurândă după numai câteva minute… Apoi li s-a făcut foame copiilor şi au mâncat frunze crude dintr-un salcâm, nişte dragavei şi au căutat şi lăcuste, dar n-au găsit. În cele din urmă, le-a venit rândul să intre. Poate pentru că era cam întuneric acolo şi poate şi din cauza fumului de tămâie, faptele nu au avut loc imediat. Ada îşi amintea că au îngenuncheat toţi lângă raclă. Mama Marietei se ruga cu fruntea pe sicriu, dar ei, copiii, se uitau curioşi să vadă pe sfântul. Dacă pe când aştepta la coadă Adei îi trecu prin cap că şi ei i-ar fi plăcut să devină sfântă, odată ajunsă în faţa unui asemenea caz, simţi mai mult teamă. Copilul mort avea un chip de groază, nu unul pe care să se fi aşternut pacea. Nu părea sfânt, asta era opinia ei de care se ruşină îndată. Şi totuşi, nu părea sfânt. Nu avea nimic auriu pe lângă cap, aşa cum văzuse la biserică, nici nu purta haine strălucite, ba chiar era învelit într-un ţol cam destrămat. I se păru că racla tremură şi se îngrozi. O simţise! Îi citise gândurile! Văzu pe Ionel privind ţintă la copilul uscat. Mama ridică şi ea capul dintre rugăciuni. O tensiune grea apăsa pe umerii lor. Atunci tresăriră toţi, căci mortul mişca ochii în cap de parcă ar fi fost doar adormit şi ar fi visat. Ţiganca de pază părea foarte neliniştită. Era ceva în neregulă, sau doar Ada simţea asta? Dintr-o dată îşi dădu seama că ştia! Ştia! Şi mama Marietei, a lui Ionel şi a mortului Adrian ţipă lung: Adriaaaaneeee! Dar ea ştiuse, cumva ştiuse încă dinainte, de când auzise povestea ţiganilor, ştiuse că sfântuleţul lor e Adrian, fratele lui Ionel şi al Marietei, partenerul ei de joacă, cel care modela cele mai reuşite ulcele de pământ galben, cel care avea răbdare să-i explice şi ei, fetiţa de la oraş, de ce e rău să scapi vaca în lucernă, cel care sărise într-o furcă ascunsă în fân… Adriaaaneee! ţipă iar, lung femeia şi Ada căscă ochii mari, căci mortul se ridicase în capul oaselor şi mormăi „Mamă”. Ridicase şi una din mâinile lui uscate ca o creangă de copac, uscată şi maronie şi cu pete, cu unghiile întregi şi crescânde şi voia să ajungă la mamă-sa. Ionel făcu câţiva paşi în spate bâlbâindu-se, Marieta începu să plângă, iar ea simţi că i se dezleagă ceva în cap, că un fel de oblon se dă în lături şi poate vedea pe o fereastră ascunsă ceva înspre o altă lume. Afară, vocile domoale ale femeilor care aşteptau amuţiră. Mama îşi prinse copilul mort (?) în braţe. Îl ridică din raclă şi atunci se văzu un furtun transparent care ieşea din ceafa lui. Un fel de tub subţire, flexibil, prin care se prelingea din capul său un lichid gălbui. Scena era înfiorătoare şi nu avea nimic înălţător, îşi aminti Ada. Regăsirile post mortem sunt de cele mai multe ori nelalocul lor, câtă vreme ne aflăm pe lumea asta. Nu se ştie ce zic morţii când unul din cei vii ajunge printre ei. Cum îl primesc? Tot cu oroare? Ionel şi Marieta plângeau de-a binelea, nu de emoţie, ci de frică, exista precedentul, dacă li s-ar fi putut întâmpla şi lor? Ada încremenise, două femei de afară mişcară perdeaua care acoperea intrarea în cort, moarte de curiozitate şi priveau înăuntru crucite. Ţiganca, oarecum depăşită de situaţie, păru să ia o hotărâre. Se postă în faţa lui Adrian şi rosti cu glas mare un cuvânt, un singur cuvânt. Dar forţa rostirii a fost ca o piatră aruncată în apele realităţii.

— Îi spuneam Ralph. Câteodată Ralphie. Vi s-a întâmplat să întâlniţi oameni pe care numele proprii îi strângeau?  Numele rămân mici şi oamenii cresc. Nu-i mai încap. Poate oamenii ar trebui să primească numele mult, mult mai târziu. Îl numeam Ralph când ne iubeam cu el, Lorena ţipa Ralph!, Ralph!, Ralph!, poate aşa ţipam şi eu, dar nu-mi mai amintesc, căci momentele de extaz sunt ca o poză supraexpusă, intensitatea trăirii te orbeşte, de aceea şi ţineam ochii închişi când Randolph intra în mine, dar după aceste momente îl alintam Ralphie. Nu aţi observat că dragostea fizică transformă pe cei mai mulţi bărbaţi în copii? Ăsta e defectul lor cel mai răspândit. Noi îl doream Ralph, iar el pe loc devenea Ralphie. În sfârşit, ne gândeam la el ca la „Randolph” când îl ascultam perorând despre pasiunea lui, Ştiinţa. Eram geloase pe otreapa asta pe care n-o puteam înţelege şi care ni-l răpea când ne era lumea mai dragă. Tot Randolph era şi când vorbeam între noi despre el. Nu înţeleg cum poate Randolph să suporte chestia aia, spunea Lorena. Rămâne un mister că Randolph degajă atâta energie fără să se alimenteze de la nicio sursă, adăugam eu. Dar poate că tocmai aici era secretul. „Chestia aia” era chiar ea cea care îl alimenta. O avea în piept, în mijlocul toracelui, probabil i se înfipsese în carne la prăbuşire. Semăna cu un fel de ecran. L-am întrebat dacă-l doare şi a răspuns că nu, însă nu a dorit să adauge nimic altceva. Acesta era unul din motivele pentru care Lorena îl considera mort: nimeni nu poate trăi indiferent cu o bucată de ebonită? sau să fi fost de metal? înfiptă în piept. Eu eram destul de rezervată în a-l considera pe Randolph indiferent. Mie mi se părea încăpăţânat. Nu voia sub niciun chip să coboare din fânar să locuiască în casă alături de noi. Ar fi fost mult mai comod şi mai civilizat să dormim într-un pat şi să stăm la o masă, dar el nu accepta să se îndepărteze de gaura pe care o făcuse în acoperiş. M-am gândit că prin tradiţie fantomele, adică oamenii morţi, sunt foarte încăpăţânate şi capricioase. Nu ştie nimeni de ce sunt aşa, dar în acest fel se prezintă lucrurile. Puteam spune că eram pricepută la morţi. Maică-mea murise pe când eram copilă şi am putut vedea toate fazele îndepărtării ei. Morţii se înstrăinează treptat de cei vii. Difuzează lent în altă dimensiune. Un timp îi mai poţi vedea, le mai simţi încă mirosul, apoi doar îi mai auzi, când şi când, tot mai vag, tot mai estompat, apoi îi auzi numai în vis, apoi dispar. Iar dacă revin întâmplător, vreodată, sunt alte persoane, sunt transformaţi, sunt spirite încăpăţânate şi capricioase. Deci nu era nimic de făcut, decât să întindem o foaie de cort peste gaura din acoperiş, să ducem sus pături şi perne, să cărăm la înălţime sufertajul pentru mine şi Lorena  de trei ori pe zi şi să ne interogăm în gând despre ce avea să fie când vremea se va strica iremediabil, prin octombrie… Însă nu aveam timp să cugetăm prea des la asta. Dintr-o dată, viaţa noastră se umpluse, deşi timpul părea să se extindă ca un elastic. Fiecare zi devenise un roman cu fapte, aventuri, răsturnări de situaţie. Recuperatorii se răriseră de tot. La început se perindaseră oamenii agenţiilor guvernamentale ale unor diverse state. Apoi veniră tot ei, dar sub acoperire. Acum erau mai mult pasionaţii de relicve. Orice bucăţică din fuzelajul avionului costa o avere. Aflaserăm că un vecin găsise o valiză goală pe care o tăiase în bucăţi pe care le-a vândut la preţ bun. Măria lu’ Nae, vecina de la şosea, ne-a şoptit pe când căutam cartofi pe lotul nostru de teren că „unii” au adunat bucăţi omeneşti din cadavrele împrăştiate, le-au conservat cum s-au priceput şi le vând pe bani grei. Dar cine o putea crede pe Măria lu’ Nae? Se dovedise cam nebună ea, vorbea numai în versuri. Problema era că nu puteam crede nici ce se spunea la televizor, la ştiri, cum că rămăşiţele avionului ar fi contaminate cu ceva radioactiv. Toţi se gândeau la câştigul pe care l-ar putea obţine, iar a descuraja căutătorii era firesc. Eu şi Lorena înţelegeam deplin situaţia, înţelegeam disperarea oamenilor, mai ales că tatăl meu împreună cu fratele meu, tatăl Lorenei, erau închişi pentru neplata impozitelor. Deci avionul fusese umplut cu cadavre radioactive şi recuperatorii căutau rămăşiţele îmbrăcaţi în costume de protecţie etanşe, cu figura sub o mască de scafandru al cărei ecran se tot aburea de căldură… Iar noi ascundeam în fânar pe Randolph Bulsara mort şi radioactiv! Nu ne păsa. Constatasem de ceva timp că trăiam într-o lume făcută numai din răspunsuri şi nimeni nu se mai chinuia să pună întrebări. Cumva, oamenii chiar erau îndemnaţi să renunţe la orice fel de interogaţii, ca la o preocupare ce putea genera neaşteptate pericole… Îi dorim şi îi căutăm pe aceia care ne determină să ne punem întrebări, nu pe cei care ne furnizează întruna răspunsuri, gândi Ivona. Ce este un tor? îl întrebase până la urmă pe Emanuel. Erau la el, în garsoniera mare în care se stabilise, la periferia cartierului Nord. Îl vizita uneori, deşi incursiunile în garsoniera lui îi făceau să se simtă mult mai vinovaţi. Iată că şi Emanuel se poate simţi vinovat!, constată ea. Descoperise de-a lungul timpului că el avea un fel de cod personal de legi şi principii, unele comune cu ale societăţii, altele inventate, dar pe care le respecta cu stricteţe. De la fereastra camerei lui se vedea bulevardul Calea lui Traian, cu teii încă neînfloriţi şi, mai încolo, spre stânga, terenul gol, imens, destinat construirii catedralei. La început, locul fusese bântuit de câini şi sufocat de gunoaie. Apoi, o echipă curăţase lotul şi Episcopia ţinu o slujbă. Nu se grăbesc? îl întrebase ea. Eu sunt gata, o anunţă dezinvolt. Şi concursul? Trebuia să fie un concurs de proiecte. Îi declară solemn că avea să-l câştige negreşit. E o simplă formalitate. Cine ar putea refuza bijuteria asta? şi-i arătă spre planşetă. Pentru tine o construiesc, Ivona, să nu uiţi niciodată. Ivona nu înţelegea nimic din desenul tehnic. Nu vedea decât cercuri care se întretăiau. Parcă ai studia teoria mulţimilor, îi zise pe un ton care sună ca un reproş. Ha, ha! râse el. Crezi că astea sunt diagrame Venn? Nu, iubito, vei vedea că sunt chiar sfere. Turle? încercă ea. Nu chiar, aproximă Emanuel. Va fi o singură cupolă, imensă, iar alte patru mai mici, în jur, dispuse în cruce. Restul sunt numai forma energetică ce se va genera şi pe care mi-am ilustrat-o în proiect. Sunt toruri. Te-am mai auzit spunând cuvântul acesta, şopti privindu-şi mâna fără verighetă. În definitiv, ce este un tor? Emanuel rămase blocat o clipă. Apoi se răsuci spre vasul cu fructe care trona peste nişte cărţi şi apucă un măr. Îl vezi? Da, Ivona îl vedea. Era un măr frumos, numai bun s-o păcăleşti cu el pe Albă-ca-Zăpada. Asta e forma torului, zise arătând mărul. Energia punctului zero ieşind printr-un capăt, înconjurând sursa şi reintrând prin capătul opus. Gândeşte-te la forma câmpului magnetic al pământului. Tăie mărul cu un cuţit. Vezi? Ivona însă nu-l vedea decât pe el, pe Emanuel, ca într-o variantă a Raiului în care bărbatul oferă mărul. Universul generează toruri, o lămurea el, gândeşte-te la forma galaxiilor, la atom, la tornade. Torul e forma pe care o ia energia peste tot, a zis şi Fuller. Cine să fi fost Fuller? se întrebă ea. Şi apoi, torul ne conduce spre echilibrul vectorial, scumpa mea, spre matricea cu şaizeci şi patru de tetraedre, spre Floarea Vieţii. Iar Floarea Vieţii are să fie pictată pe domul pe care-l construiesc în locul lui Pantocrator, ca la mânăstirea lui Pavel Tebeul din Egipt. Pentru că acela e adevăratul chip al lui Dumnezeu. Tăcu şi o privi cu o intensitate care suspendă în nemişcare, pentru câteva clipe, firele infime de praf care pluteau în soarele dintre ei. Fetiţo, fetiţo, ai încredere, vei fi mândră de mine, îi şopti îmbrăţişând-o. Dar cine eşti tu? se întrebă în gând Ivona. Cine era el, Emanuel, care ştia adevăratul chip al divinităţii, dar nu putea să vadă prin ce trece femeia pe care o iubea? O să-ţi explic pe îndelete geometriile sacre, îţi promit că te voi duce cu mine peste tot. Uite, prima lecţie: în geometria sacră sfera este forma femininului. Vezi?, o întrebă plimbându-şi palmele pe şoldurile ei. Iar formele unghiulare, ascuţite sunt cele masculine. Înţelegi, Ivona? Simţi? Privea peste umărul lui spre fereastra garsonierei. Pe pervaz era vaza ieftină în care începuseră să moară tijele de floarea-soarelui aduse de ea de acasă. Inflorescenţele lor perfect rotunde, ca o secţiune printr-o sferă geodezică se profilau pe câmpul gol din depărtare unde avea să crească domul lui Emanuel cu Floarea Vieţii spre cer. Strânse pleoapele când un fir de soare la asfinţit i se strecură în ochi şi-l strânse şi mai tare în braţe pe El. Cine eşti? ar fi vrut să-l întrebe. Dar, mai grav, îi venea să se întrebe în acel moment de plutire şi cădere „cine sunt?” şi, mai ales, „de ce sunt?”

— În anumite împrejurări nu sunt bune întrebările, vă spun sigur. Întrebările dau de bănuit celor care au renunţat să se mai întrebe, dar, în primul rând, îi sperie pe cei care au ceva de ascuns. Ajunseserăm la concluzia că Randolph ne ascunde ceva. Era în legătură cu bucata metalică din pieptul lui. Nu mai mare de o palmă, rece şi întunecată. Noi, femeile, nu renunţăm uşor când vrem să aflăm ceva. Am tot adus vorba de obiectul respectiv, fie direct, fie mai pe departe, am dorit să-l atingem, să-l sărutăm, să-l scoatem, să aflăm dacă doare şi ce este sub el. Invariabil, Randolph începea să bată câmpii. În principal, vorbea mult despre „câmpul punctului zero”. Dar iubitul meu, trebuie să-ţi scoatem de aici chestia asta, dacă se infectează? zicea Lorena grijulie. Iar el riposta: voi ştiţi că Dennis Gabor a precizat că ecuaţiile matematice care i-au permis lui Heinsenberg să elaboreze teoria cuantică sunt asemenea celor utilizate în telecomunicaţii? Şi aveţi habar că ele corespund necesităţilor impuse de descrierea matematică a proceselor fiziologice cerebrale? Era exasperant! M-am temut că nu e doar mort şi radioactiv, m-am temut că mai e şi nebun. Haide, Ralphie, am spus eu, fii copil cuminte şi lasă-le pe fetele tale să te trateze. Ştii că am făcut un an de medicină înainte să-l închidă pe tata? După aceea nu m-am mai putut întreţine, n-am găsit nicăieri de lucru, în toate posturile erau preferaţi chinezii, lucrau mai mult, mai repede şi mai ieftin. Dar eu ştiu să tratez o rană, am disecat şi cadavre, zău aşa! Am omis să menţionez faptul că, printre altele, mă lăsasem de medicină şi disecat cadavre pentru că vedeam lumea de dincolo sublimând sub formă de abur negru dintre ţesuturile omeneşti deschise. Mă laşi să mă uit, Ralphie? Alexa, mă lua el serios, dacă ai făcut medicină ştii că creierul uman funcţionează prin intermediul interferenţei undelor, nu numai prin cuvinte, imagini şi mediatori chimici. În creier are loc rezonanţa undelor şi poţi să fii sigură că sincronizarea cu lumea se produce prin trecerea creierului pe lungimea de undă a fenomenelor lumii. Creierul tău, al meu, al tuturor transformă lumea aspaţială şi atemporală a tiparelor de interferenţă în obiectul sau fenomenul observat. Gândeşte-te că ochiul tău crează spaţiul şi timpul prin simple procese fiziologice care au loc pe retină. Imaginea retiniană este proiectată la exterior prin fenomenul de anteroproiecţie, demonstrat de Krohalev, astfel încât imaginea noastră despre lume este o Creaţie Virtuală! Creierul percepe lumea în afara propriilor structuri, până în profunzimile ei, la scara Planck a particulelor cuantice… Începusem să nu mai am dubii, nu vorbea în versuri, dar se putea lua de mână cu Măria lu’ Nae. Într-o seară l-am încolţit amândouă, la propriu. Stăteam lungiţi sub bolta pânzei de cort, el între noi, eu la stânga lui, Lorena la dreapta. Capetele noastre se odihneau pe pieptul lui, îi ascultam dulcea bătaie a inimii. Îl iubeam teribil, dar trebuia să ştim care era problema cu plăcuţa din piept. Deci Ralph, spune-ne ce este asta sau nu mai urcăm aici la tine şi te lăsăm singur. Ce este plăcuţa asta, Ralph? Sunt la Zid, îngăimă el. E Zidul. E Limita. O bucată din Zidul Limitei. Bietul Randolph! zise Lorena. Aveam uneori obiceiul să vorbim despre el ca şi cum n-ar fi fost acolo. Morţilor nu li se pare ciudat să nu fie luaţi în seamă. Crezi că e nebun sau crezi că e android? am întrebat-o. Randolph închisese ochii şi respira liniştit. De multe ori părea să se retragă într-o buclă a realităţii, pe alt plan, pe alt strat energetic. Ne întrista în asemenea momente şi am decis să nu mai punem întrebări. Când primeşti un dar din partea vieţii nu trebuie să te întrebi prea mult „de ce?”, ci să te bucuri de el. Fără întrebări. Ada ştia că nu se poate fără întrebări, mai ales pentru o anumită categorie de oameni. Unii sunt făcuţi să nu poată trăi fără întrebări, aşa cum alţii se mulţumesc să digere orice răspuns, oricât de aberant, elucubrant ori indigest ar fi părut. De o întrebare se lovise, ca de un prag, sau nu, ca de pragul de sus al unui portal când intrase prima oară în sfântul locaş. Era după ce lumea ei se tulburase de tot, iar ea luase hotărârea să plece de acasă. Ce poate fi mai perturbator, sau ce lovitură mai grea se poate da realităţii decât pronunţarea unui cuvânt cu o putere atât de mare, încât să pulverizeze un cadavru? Pentru că asta se întâmplase cu Adrian, mort sau viu, sau pe jumătate mort, pe jumătate viu: când ţiganca a rostit cuvântul, s-a prefăcut în pulbere ca… da, ca fiul împăratului după ce s-a întors de pe tărâmul celălalt. Fiul împăratului din „Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, basmul pe care tatăl ei i-l spunea în copilărie, cu glas tainic şi întotdeauna pe înserate, când lumina scădea. Dacă lumea s-a făcut printr-un Cuvânt, era evident că pietrele care puteau tulbura suprafaţa realităţii erau tot cuvintele. Dar cuvânt fusese cel rostit de ţigancă în cortul acela slinos? Sau doar un grup de foneme, adică fantoma unui cuvânt? se întreba Ada după ani de zile pe când studia în biblioteca mânăstirii. Cuvintele sunt ca oamenii: făcute din suflet, spirit şi trup. Un cuvânt, ca să fie viu, trebuie să aibă sens, adică spirit, trebuie să poată fi rostit şi atunci primeşte suflet, iar când e scris şi prins în materie are şi trup. Spiritele cuvintelor plutesc în Cer şi coboară să se nască pe pământ asemeni oamenilor. Erau şi cuvinte-strigoi, cuvinte-demon şi un astfel de cuvânt rostise ţiganca. De câte ori îşi amintea de acel moment, Ada nu-şi putea reprima impresia că apa Topologului ce curgea lângă şatra de ţigani ieşise brusc şi năvalnic din matcă, crescând de sute de ori, transformându-i pe toţi în creaturi acvatice pentru câteva momente. Dar nu, nu fusese râul. Aerul îşi schimbase culoarea, lumea se tulburase lovită de acel cuvânt magic. Cadavrul copilului „sfânt” se dezintegrase, ei căzură la pământ şi, până să se dezmeticească, toţi ţiganii dispăruseră, iar şatra nu mai era. Au plecat spre case în tăcere, fără să vorbească, dar întrebările le atârnau deasupra capetelor. Tot drumul din zăvoi până acasă Ada, în vârstă de doisprezece ani la vreme aceea,  merse pe vârfuri încercând să formuleze exact întrebarea care plutea deasupra ei. Oare lumea de după rostirea cuvântului era tot aceeaşi cu cea de dinainte? Oare nu cumva bunicii ei şi părinţii ei erau acum cu totul alţii şi ea nici nu-şi dădea seama? Oare nu cumva mareea aceea ciudată şi felul cum unduise realitatea mutase lucrurile, faptele şi oamenii din locurile lor pentru totdeauna ca într-o stranie „deplasare spre roşu”? Obsesia realităţii mutate avea s-o urmărească de atunci încolo pentru tot restul vieţii. Unde era şi unde ar fi trebuit să fie? Imaginea lumii se metamorfozase ca într-o poză mişcată? Ce durere, dintr-o dată totul devenise „întrebare”! Cum să nu-ţi pui întrebări când Marieta, fetiţa din flori a unei ţărănci analfabete termină cu succes o facultate de limbi rare şi ajunge translator la o ambasadă în Geneva? Iar fratele ei, Ionel, fierar-betonist plecat la muncă în Israel descoperă în Ţara Sfântă un manuscris de mare valoare ascuns într-o amforă? Iar ea, Ada, chiar cu puţin timp înainte de începerea războiului, în anul în care Africa a fost ruptă de Marele Canal de Navigaţie, a intrat novice la o mânăstire în munţi. Ce faci când eşti luat de val? Te ţii cu putere de ceva solid. Încă se imagina luată de viitura apocaliptică a viziunii ei cu Topologul, aşa că se agăţă de singurul lucru ce părea solid: credinţa, revelaţia divină. Doar pinii înalţi străpungeau ceaţa albastră a dimineţii când ea păşi întâia oară în curtea mânăstirii. Primul lucru pe care l-a auzit a fost o întrebare, rostiră de o maică la strană, în rugăciune: „Ce este, Doamne, omul că-ţi aminteşti de el?”

—  Dar chiar şi fără întrebări, viaţa noastră nu a rămas idilică mai mult de două luni. Abia mai găseam de mâncare şi necesitatea de a pleca să căutăm câte ceva pe câmp îl teroriza pe Randolph care nu suporta să-l lăsăm singur. Iar nouă începuse să ne fie teamă să mergem departe. Lumea se schimbase. În timp foarte scurt lucrurile, oamenii, legile care-i guvernau deveniseră de nerecunoscut. Cine putea spune dacă mai existau legi? Antena cu care prindeam câteva posturi de televiziune se stricase, la radio se spuneau lucruri pe care nu le puteam lua în considerare. Parcă postul care emitea ar fi fost cucerit de o bandă de puştani teribilişti care nu urmăreau altceva decât să sperie populaţia cu un serial gen „Războiul lumilor”. Dilema de a crede sau nu a dispărut când s-a luat curentul. Acela a fost începutul dezastrului. Părea că răul a fost dezlănţuit. Într-o noapte cineva ne-a intrat în casă, cel puţin doi indivizi, ne-au căutat pe mine şi pe Lorena, dar noi eram în fânar şi l-am binecuvântat pe Randolph pentru asta. Ne-au furat găinile. Erau singura noastră sursă de proteine, aveam mare nevoie să învăţăm trucul lui Randolph, să putem renunţa la mâncare. A fost nevoie să-l întrebăm ce credea că am putea face. Ne doream ceea ce doreşte orice femeie de la bărbatul care o iubeşte: protecţie. Ne-am fi dorit un Randolph care să aducă acasă un iepure de câmp pe care să-l coacem în jar. Sau un Randolph care să fure o maşină şi să ne ducă departe, undeva unde să fim în siguranţă. Un Randolph care să ne plătească impozitele şi să-i elibereze pe tata şi pe frate-meu. Dar Randolph nu putea nimic din toate astea, el putea doar să ne iubească. Nu aveam de ales, trebuia să ne hrănim cu dragoste. Categoric, la începuturile unei relaţii dragostea poate ţine de foame. Însă totul în jur devenise prea ameninţător ca să mai putem recepţiona efluviile de energie hrănitoare. Nu ne puteam menţine pe lungimea de undă a inginerului nostru nuclear. Uneori nici nu părea om şi am optat pentru varianta că ar fi un android, dar numai din cauza nepăsării lui faţă de noi. Nici cutremurele zilnice nu-l perturbau în vreun fel, deşi eu cu Lorena eram înnebunite. Ralph, crezi că ai putea veni cu noi să căutăm ciuperci? Poate mai găsim, sus, la Râpa Roşie. Fetelor, ascultaţi-mă cu atenţie, totul a început în 1933, la Chicago, cu denumirea „Proiectul Rainbow”. Iarăşi curcubee, Ralph?! Nouă ne e foame, nu înţelegi? Suntem în pericol. Cum să facem să plecăm de aici? Tocmai asta încerc să vă explic, dar nu aveţi răbdare să mă ascultaţi. Proiectul Rainbow era condus de John Hutchinson, Nikola Tesla şi Emil Kutenaur. Sunt sigur că ştiţi povestea, voiau să facă un vapor să devină invizibil pentru radar. Experimentul fizic avea nevoie de o bază matematică, aşa încât l-au cooptat şi pe matematicianul David Hilbert. Lui îi aparţine ceea ce în analiza matematică se numeşte „spaţiu Hilbert”. Dacă aţi făcut liceul ar trebui să ştiţi ce este un spaţiu Hilbert. Nu? E un spaţiu dual, realizat, cel puţin teoretic, prin aplicarea unui spaţiu scalar asupra unui spaţiu vectorial. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că Hilbert susţinea că spaţiile multiple generează realităţi multiple. Mă ascultaţi, fetelor? Dincolo de faptul că această teorie s-a aplicat în experimentul Philadelphia, problema a fost aceea că în 1943 s-a generat un tunel cuantic. Am privit spre Lorena şi mi s-a părut că e pe punctul de a se sufoca. S-a ridicat furioasă din culcuşul foşnitor de paie şi i-a zis cu mâinile în şolduri: Ştii ceva, Ralph? Nu dau doi bani pe tunelele tale cuantice când nu mai este de mâncare, când suntem în pericol de a fi violate şi omorâte chiar de vecinii cu care până acum ne dădeam bună-ziua pe uliţă! Dar despre salvare vă vorbesc, încercă Randolph o încercare disperată de a ne reţine atenţia. Nu auziţi? Realităţile multiple! Posibilitatea de a trece prin tunele. M-am ridicat şi eu scuturându-mi hainele. Hai, Lorena, să mergem după ceva de mâncare. Poate mai găsim fructe sau vreun ciuf de varză prin luncă. Nu mă lăsaţi singur! protestă Randolph. Nu înţelegeţi că am erori de transcriere şi dacă părăsesc locul pot să mor? De fapt, chiar şi aici pot să mor în orice clipă. Nu mă lăsaţi singur, vă rog! Dar l-am lăsat. Îl iubeam, dar l-am lăsat singur. Chiar şi dragostea are nevoie de hrană. A fost ultima oară când l-am văzut.

Despre Diana ALZNER

Diana ALZNER a scris 8 articole în Revista de suspans.

Diana Alzner (n. 1969) este licenţiată în Litere. Vreme de 14 ani a fost profesoară de limba şi literatura română şi limba şi literatura engleză. În prezent administrează o firmă privată. Citeşte mult şi din toate genurile. A publicat cu precădere pe site-ul SRSFF.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *