Tronson periculos

Domnul Popescu îşi privi cu atenţie mâna. I se păru că vede ceva, ceva care-l făcu pe loc să tremure. Probabil avea leziuni pe creier, probabil era în comă şi tot ce i se întâmpla era un vis, fir-ar al dracului! Adică, pardon, Doamne, iartă-mă, îngăimă, ştiind el că în asemenea situaţii nu e indicat să te pui rău cu cerurile.

Dar mâna lui! Mâna lui… ca şi piciorul, ieri… Totul începuse vineri. Nu fusese vineri şi treişpe, nu, era o vineri oarecare, 23, na, vineri 23, când se întâmplase accidentul. Se ridică hotărât să deschidă o bere, cu toate că era înainte de prânz, că doar n-o să-i permită nevestei să-i dicteze lui când, cum şi ce lichide să-şi administreze. Ori el avea acum nevoie urgentă de încurajare. Pentru că mâna lui… şi era tocmai dreapta!, mâna lui se transforma într-o moluscă!

Uite, nici nu mai putea să-şi folosească unghia degetului mare pentru destinaţia ei primordială, deschiderea unei cutii de bere! Tudorel sorbi cu nesaţ. Nu exista nicio explicaţie logică pentru care soarta l-ar fi ales pe el pentru asemenea întâmplare. Dar, cum lipsa de logică se părea, la o analiză mai atentă, ca fiind un factor constant în viaţa sa, de ce să se revolte chiar acum? Dar mâna mea? Maşina, chestia cu maşina, hai, treacă-meargă, dar de ce şi mâna? Şi piciorul? Şi de la picior cine ştie spre ce zonă s-ar mai fi putut extinde simptomul acela curios şi periculos! care îi transforma carnea într-un ţesut flasc, cenuşiu-verzui şi cu aspect cauciucat?

Aruncă o privire pe fereastră: maşina era în curte, la locul ei, sub nuc. De aici nu era vizibil, dar Tudorel ştia că botul maşinii suferea şi el transformări ciudate. Întâi crezuse că s-a luat vopseaua pe când a trecut val-vârtej, la vale prin tufele de mur, salcâmi tineri şi scaieţi. Însă ieri, parcă a trecut deja o sută de ani!, ieri, când pusese degetul să constate cât de adânc s-a zgâriat tabla, descoperi cu un frison că botul maşinii era moale şi gri-verzui. Şi că dacă îl împungea cu degetul, materialul acela revenea cuminte la loc. De parcă ar fi viu!


Copyright © 2013, Cristofor Arts

Copyright © 2013, Cristofor Arts


Şi toate astea din cauza unei javre care sărise în trafic! Se însera, era vineri şi se întorcea acasă de la birou în coloană. Serpentinele Dealului Negru transformau tirurile în broaşte ţestoase la urcare pentru ca apoi, la coborâre, să prindă viteză şi să claxoneze ameninţător maşinile care le stăteau în cale. Toată lumea pe şosea era nervoasă. Ca de obicei. Iar el era  în mare întârziere. Lili îl sunase deja de vreo două ori, dar nu răspunsese. Şi chiar atunci, în clipa când încerca să depăşească un camion, îi sări în faţă câinele. Sincer, nu-şi mai amintea exact cum ajunsese în râpă. Noroc că plonjase printr-o porţiune unde drumul nu mai avea parapet — din grija unor tiruri care alegeau adeseori să zboare pe acolo spre valea ce se deschidea îmbietor. Luase cu nasul maşinii toţi rugii plini de ţepi… da… însă asta nu explica, nu-i aşa?, culoarea nesănătoasă pe care o căpătase tabla, piciorul lui, mâna şi consistenţa de cauciuc a tuturor. A! Şi încă ceva: dacă tabla maşinii venise totuşi în contact cu ceva care ar fi putut să cauzeze daune, nici piciorul şi nici mâna nu şi le lovise. Ba chiar putea să spună că scăpase fără lovituri. Doar cu amintirea unei stranii senzaţii de plutire, ca şi cum timpul s-ar fi dilatat. Mai trase un gât de bere. Nu-i plăceau deloc senzaţiile confuze şi ar fi făcut mişto de oricine ar fi încercat să-i vorbească lui despre plutiri şi dilatări ale timpului. Întreaga afacere era de natură să-l bage în depresie, aşa că termină berea şi se duse în bucătărie, după altă doză, deşi acolo era scumpa lui nevastă, Lilişor, care gătea prânzul duminical.

― Fii atent! îl apostrofă ea de cum intră, îndreptând cuţitul cu care toca ceapa spre ecranul televizorului.

― Ce? mormăi cu gura uscată, cu un sentiment clar de deja vu: o televiziune de ştiri prezenta un accident straniu pe E81, în judeţul Vâlcea, „pe tronsonul de tristă reputaţie Dealul Negru”.

― Aia nu-i maşina noastră? Cine te-a filmat?

― Nu m-a filmat nimeni, puişor. Nici măcar cei de la tractări nu au venit, deşi am sunat de câteva ori. M-a scos din râpă un turc cu o dubă, aibă-l Allah în pază!

― Nu te maimuţări, Dorele! Ce făceai tu pe Dealul Negru la ora aia? Că acasă ai ajuns abia seara târziu, hm?

Tudorel căscă ochii. Fu rândul lui să ia televizorul de martor:

― Uite, dragă, accidentul de aici s-a petrecut dimineaţa, de ce nu eşti atentă? Ori eu era să mor vineri seara, dar cui să-i pese?

Lili zvârli ceapa în cratiţă şi se întoarse ca muşcată de şarpe:

― Stai aşa, poate mai arată număru încă o dată! Hai, măi, daţi număru încă o datăăă! Vezi, vezi?! ţipă ea triumfătoare când cameramanul surprinse din nou o imagine bună. E BPK, eşti TU!

― Cum să fiu eu, puişor? Tu nu auzi că accidentul s-a petrecut la orele şapte patruzeci? Ascultă!

― Nu se poate!

― Maşina nu s-a clintit din curte de vineri seara, cred că ne-au clonat. Şi n-au găsit pe nimeni în automobil…

― O, să nu crezi că ţine la mine cu chestii d-astea! E ceva necurat la mijloc şi tu nu vrei să-mi spui, da’ aflu eu!

Tudorel renunţă să mai ia încă o bere din frigider şi porni spre dormitor cu gând să doarmă privind un meci. Petrecu o după amiază de duminică tristă.

*

Luni dimineaţa abia se încheie la nasturii cămăşii. Degetele mânii drepte, după ce mai întâi se umflaseră ca nişte cârnăciori de bere, acum se lungiseră nefiresc şi nu le simţea deloc vârfurile. Aveau o culoare ca pielea de şobolan, gândi Tudorel dezgustat.

Problema era însă de cu totul altă natură, anume cum va scrie la calculator, cum se va folosi de acum încolo de mâna de şopârlă pe care o dobândise. Trebe să merg la doctor, dar asta era cu adevărat de speriat, pentru că desigur că va sfârşi într-un laborator unde vor face pe el experimente dureroase. Iar maşina, Dumnezeule!, maşina arăta la fel de rău. Bine că Lili nu băgase de seamă în graba ei de-a deschide găinile, asta i-ar mai fi trebuit, interogatoriu din zori…

Porni spre oraş cu sentimentul că sabia lui Damocles nu era prea departe, nu-şi simţea deplin nici laba piciorului drept, era o nebunie, trebuia să vadă un medic. De-abia se înscrise pe soseaua principală când văzu adevărata nebunie în faţa ochilor cam la cinci sute de metri distanţă şi frână brusc ceea ce stârni un val de claxoane, depăşiri, degete ridicate cu o semnificaţie lipsită de orice dubiu… dar ei nu vedeau? Nu vedeau? Tremurând din tot corpul trase pe dreapta, noroc că în faţa unei porţi era puţin spaţiu. Respiră adânc, strânse pleoapele, apoi îndrăzni să privească din nou. Era acolo! Imaginea de coşmar nu dispăruse. Şi nimeni dintre participanţii la trafic nu observa. Ba, mai mult, se înscriau în răsucitura aceea de groază… Avea vedenii, nu putea fi real. Coborî geamul şi se adresă unei băbuţe care trecea cu găleata goală spre puţ:

― Mamaie, ce-i acolo, ce s-a întâmplat?

― Unde, maică?

― Acolo, sus, şoseaua face roată pe cer… face buclă, nu vezi?

Bătrânica privi din nou în direcţia indicată, apoi îl sfătui conspirativ:

― Auzi, maică, du-te-acas’ dacă băuşi ceva că e poliţaii colo, după curbă…

Avea dreptate! Acasă! Un om cu halucinaţii nu putea merge la serviciu.

*

Lili îl privea cu suspiciunea aceea a ei care nu promitea nimic bun.

― Dacă te simţi rău, învoieşte-te la serviciu şi du-te la medicul de familie. E posibil să te fi lovit la cap şi să nici nu fi observat în emoţia de la accident. Aş veni cu tine, dar am pus zacusca la fiert.

― Scumpo, dar şoseaua… pe unde să mă duc? Tu nu auzi ce ţi-am povestit?

― Da’ tu nu te auzi ce spui? Ai vedenii! Te programez la madam Boldizar la cabinet, dacă bate vreun apropo zi-i că puii de curcă sunt încă mici, că doar n-oi tăia curcanul pentru un consult! Aşa!

― Dar n-am pe unde s-o iau dacă pe acolo drumul se urcă spre cer.

― Cătinel, te ţii după ceilalţi şoferi. Şi să-ţi dea concediu ca să-ţi justifici ziua, nu uita!

Când fusese puşti, la grădiniţă, furase din grămada de jucării o maşinuţă mică, mică de tot. O ascunsese în buzunar, dar acasă a descoperit-o maică-sa, iar a doua zi l-a silit să o înapoieze educatoarei şi să îşi ceară iertare de faţă cu toţi copiii. N-a putut să uite niciodată teroarea vie pe care o trăise în dimineaţa aceea îndepărtată pe drum spre grădiniţă. Iar acum simţea acelaşi lucru: ceva îngrozitor avea să i se întâmple şi nu era scăpare nicăieri. Din cuvântul nevestei nu putea ieşi.

Parcurse toată distanţa cu viteză redusă. Se înscrise pe drumul european cu frica în suflet şi, iată, porcăria aceea se afla la locul ei! Dacă avea vedenii, de ce le avea numai în acest loc? Rula ca melcul pe banda întâi şi privea în sus. Camioane, dube, maşini mici, ba chiar şi un autocar intrau fără probleme, cu capul în jos, în bucla ca de montagne russe, apoi reveneau la poziţia normală şi îşi continuau călătoria. Ce oroare! Încercă să-şi slăbească nodul la cravată, dar mâna-de-moluscă nu-l ajută prea mult. Era convins că viaţa lui de până acum avea să ia sfârşit curând, fie în anomalia drumului pe care autorităţile(?) îl reparaseră atât de fantezist, fie în cabinetul doctoriţei de familie căreia nu-i ducea un curcan. Tot înainte, mândri pionieri! cântă el răguşit şi intră în buclă.

*

― Şi am simţit că plutesc, tu, Lili, dar era ceva mai mult decât atât, pentru că în acelaşi timp m-am simţit învăluit în ceva cald.

― Oi fi făcut pe tine!

― Te rog, te rog ascultă-mă. Sunt calm acum şi îţi vorbesc serios, dacă nu ţie, cui să-i pot mărturisi o asemenea experienţă? încercă Tudorel să-i atingă coarda sensibilă cu riscul de a fi pe loc catalogat drept „patetic”, adjectiv care era evident că suferise în ultimii ani o depreciere a sensului. Era cald, aveam o senzaţie de beatitudine, simţeam o mireasmă ca de ocean…

― Alge în putrefacţie?

― Nu, aer sărat, prospeţime… Am fost foarte mirat când am realizat că zburam în sus, deşi iniţial am căzut din buclă. Toţi treceau fără probleme, doar eu am căzut.

― Tu întotdeauna ai avut ghinion!

― Da şi am văzut că zburam în sus purtat de un jet de aer colorat, ştii, ca la balene… În jurul meu era altă lume, nu poţi să crezi!

― Păi chiar nu pot…

― Coloane gri-verzui cu deschizături ca nişte ferestre, aş fi crezut că sunt un fel de clădiri, însă unduiau uşor, iar printre ele circulau nişte vehicule, iniţial am crezut că sunt peşti, dar erau vehicule înscrise pe traiectorii fără sens, urcau rapid în spirală sau se roteau în cerc… Şi totul era învăluit de o lumină caldă, densă ca mierea, o lumină în care totul se mişca sinuos. Apoi nu-mi mai amintesc. M-am trezit suspendat într-o încăpere imensă.

― Te răpiră extratereştrii, Tudorel!

― Tu, Lili, mi-a fost o frică de moarte. Da, la asta m-am gândit şi eu… Să vezi acum ce-o să-mi facă! Şi când i-am văzut intrand de undeva, m-am cutremurat: erau atât de umani şi, în acelaşi timp, atât de non-umani!

― Cum arătau, dragă?

― Aveau un fel de picioare, două, două mâini, dar aşa, mai mult ca nişte înotătoare, iar de aici încolo… ce să zic, aveau cap de peşte.

― Puah!

― Şi totuşi nu erau urâţi, nu ştiu cum să-ţi spun… Unul dintre ei, că erau vreo trei-patru, s-a apropiat repede de mine şi deschidea gura ca peştele, ştii, însă eu nu auzeam nimic, apoi am perceput ca un fel de gâdilat pe creier. „Nglilalt!” — aşa zicea — „Nglilalt, Nglilalt!”

― Şi ce înseamnă?

― Habar n-am. Dar era o emoţie teribilă pe faţa creaturii, iar asta se vede, nu trebuie tradusă, se înţelege. Cred că voia să mă… să mă îmbrăţişeze… Dar ceilalţi au luat-o uşurel deoparte şi doar se mai uita la mine din când în când şi mie îmi mai gâdila pe creier „Nglilalt!”. Pe-urmă unul a venit în dreptul meu şi mi-a lipit nişte chestii pe piele.

― Oh, erai dezbrăcat?

― Dragă, nu ştiam cum sunt… crede-mă. Mult mai târziu am văzut şi te asigur că am fost şocat! Eram… eram ca ei, Lili.

― Mda… nu credeam c-o să ajungem aici. Să-mi spui o minciună atât de romanţată ca să-ţi explici absenţa de acasă pentru o zi întreagă… La ce să mă mai aştept din partea ta, Tudorele?

― O zi? Doar o zi? Atât am lipsit? Mi s-a părut că a fost mai mult, mult mai mult…

― Să mă pregătesc sufleteşte, ha?

Lili capsa borcanele de zacuscă de parcă ar fi montat bombe, cu duşmănie, cu un fel de fanatism. Avea dreptate, nevastă-sa, uite, de dimineaţă începuse zacusca, iar acum, seara, închidea borcanele… Deci unde fusese el? Timpul lui se dilatase, era atât de evident, iar ideea nu i se mai părea deloc greţoasă şi trasă de păr. Timpul se dilatase…

― Lili, cred… cred că am călătorit în altă dimensiune.

― Vai, aşa-i spune mai nou? Lipseşti de acasă, cine ştie cu ce pipiţă îţi faci de cap şi apoi e destul să-mi torni un episod din „Scenarii extraterestre”, nu-i aşa?

Tudorel închise ochii şi se gândi cu amărăciune că dacă toate iubitele se transformă după ce sunt luate în căsătorie într-un fel de mame cicălitoare, iubita lui, odată ce-i devenise  nevastă, se transformase negreşit într-o pedagogă.

― Lili, nu este un scenariu şi sunt dezamăgit că nu mă crezi. Îţi comunic ceva ca de la suflet la suflet, am trăit o revelaţie… Sunt profund marcat. Simt că ceva s-a clătinat în mine.

― Eşti penibil.

― Dar am dovezi concrete. Îţi arăt, nu vreau să te sperii, te pot lua cu mine. Vei vedea că şoseaua se răsuceşte ca o buclă, ca banda lui Moebius…

― Ca ce? Ia mai slăbeşte-mă!

Lui Tudorel îi sclipiră ochii de parcă ar fi priceput dintr-o dată ceva:

― Acum îmi dau seama. Ei sunt tot aici, împreună cu noi, în acelaşi spaţiu, doar timpul curge altfel…

― Ai lipsit de la serviciu, o să-ţi taie ziua, ştii că o ducem prost cu banii. M-ai supărat foarte rău.

― Bine, Lili, uite!

Îşi scoase mâna din buzunar şi i-o arătă. Lili scăpă capsatorul, păli, buzele începură să-i tremure. Era conştient că o va speria, dar nu chiar aşa. O eczemă… Dar când îşi privi el însuşi mâna… nu şi-o mai recunoscu: degetele dispăruseră unite sub o piele dură, cenuşie, volănaşe din aceeaşi piele îi atârnau de-o parte şi de alta a braţului. Era normal ca Lili să iasă din bucătărie cu spatele, fără să-l piardă din ochi, era firesc ca ajunsă pe hol să-şi caute înfrigurată telefonul prin buzunare ca să cheme 112…

Tudorel fugi pe uşa din spate. Avea cheile maşinii în buzunar. Porni în grabă şi când trecu prin dreptul ferestrei o văzu pe Lili vorbind la telefon, chema ajutoare…

Ascunse maşina în zăvoiul de lângă râu. Înserarea se aşternea treptat şi păsările amuţiră prin tufişuri. Jean poliţistul apăru cu Loganul pe drumul comunal mai întâi la deal, spre centru, apoi, după o jumătate de oră, se întoarse spre sediu. Tudorel ar fi putut să jure că fusese la ei acasă. Nu avea de ce să fie îngrijorat, şeful de post nu se deranja niciodată să rezolve incidentele ce i se raportau, întrucât omul ordinii observase din experienţă că orice conflict se rezolvă de la sine mult mai eficient şi mai rapid.

Când întunericul inundă valea deplin şi doar ferestrele unor case de dincolo de luncă se mai puteau ghici, porni motorul şi reveni pe şosea. După un kilometru intră pe drumul european. Circulaţia era mult redusă. Tudorel inspiră aerul răcoros al nopţii. Conducea încet, încă nu era sută la sută hotărât. Totuşi, când în faţa lui farurile maşinilor părură că urcă spre cer, că se dau peste cap şi apoi coboară la loc, nu mai opri îngrozit ca dimineaţa.  Maşina lui ajunse în buclă, cu capul în jos, Tudorel se simţi cazând prin portiera deschisă, dar ştia de acum prea bine că nu cade, ci de fapt se înalţă. Văzu pentru scurt timp farurile automobilului pierzându-se sub el şi se gândi la reportajul de la televizor. Dar ce-i mai păsa? Mă duc acasă! îşi zise şi se miră pe loc de gândul care-i trecuse prin cap. Într-o clipă plonjă în lumina aceea înceată, caldă, mai groasă decât lumina de dincolo, o lumină vie şi plină, încât avea impresia că dacă se va deplasa prin ea, în urma lui aveau să rămână tunele. Văzu clădirile unduind pe straturi etajate, tăiate în aerul  greu, văzu culorile tropicale revărsându-se din toate direcţiile şi, în sfârşit, îi văzu pe oamenii-peşte venind spre el. Una dintre ei spunea „Nglilalt! Nglilalt!”, dar acum Tudorel înţelese şi-i răspunse cu dor: „Liallia!”

Despre Diana ALZNER

Diana ALZNER a scris 8 articole în Revista de suspans.

Diana Alzner (n. 1969) este licenţiată în Litere. Vreme de 14 ani a fost profesoară de limba şi literatura română şi limba şi literatura engleză. În prezent administrează o firmă privată. Citeşte mult şi din toate genurile. A publicat cu precădere pe site-ul SRSFF.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *