Sticle de vin

Agentul îndreptă camera spre faţa palidă a interogatului.

— Bun. Acum o să mai spui o dată ce ai vorbit cu noi când te-am luat.

Apăsă un buton minuscul, iar camera scoase un sunet scurt. Interogatul zăcea letargic în scaun, privind pierdut spre obiectivul rotund.

— Spun din nou? Vocea sa era calmă şi uscată. Adică ce am vorbit mai devreme?

— Da. Te uiţi aici şi spui frumos tot ce ai de spus. Şi apoi îţi mai punem noi câteva întrebări.

Interogatul îşi mişcă puţin capul, astfel încât lumina galbenă din încăpere îi evidenţie ochii înroşiţi.

— Nu ar trebui să mă întrebaţi voi? Şi eu să răspund?

O voce molatică de femeie se făcu auzită din boxele ascunse undeva în perete.

— Repetă procedura, Anţescule. Pune-i întrebările. Repede, nu avem toată noaptea.

Din spatele camerei se auzi un oftat plictisit. Trupul plăpând al agentului Anţescu se apropie de masă. Îşi drese voce şi începu:

— Nume şi prenume.

— Goroaia Constantin.

— Vârsta.

— 29.

— Oraşul.

— Iaşi.

— Ocupaţia.

— Ajutor de bucătar.

— Este adevărat că eşti alcoolic?

Interogatul deveni puţin mai activ.

— Savurez cu plăcere un pahar. Sau două.

Anţescu îşi clătină capul cu mulţumire.

— Este adevărat că atunci când ai intrat în custodia noastră te aflai sub influenţa alcoolului?

— Da, domnule! În ultimul hal de influenţă.

Constantin arboră un rânjet îngălbenit.

— Acum te afli sub influenţa alcoolului?

— Aş vrea eu.

— Bun. Spuneţi-mi, domnule Goroaia, de noaptea dintre 3 şi 4 ianuarie 2014.

Pentru prima dată de când camera fusese pornită, expresia de superioritate de pe chipul interogatului începu să se usuce. Capul i se lăsă puţin în piept, aţintindu-şi ochii spre lentila camerei.

— Păi am ajuns acasă şi am băut….

Anţescu sări din scaun şi începu să latre:

— Nu! Nu asta! Zi-mi de Vincă! Casa lui. Ce s-a întâmplat acolo. Asta vreau să ştiu. Incendiul. Asta spune-mi!

Goroaia răspunse calm:

— Nu ştiu ce s-a întâmplat sau de ce. Nu ştiu. V-am mai spus. Interogatul se aplecă spre cameră, coborându-şi vocea:

— Şi nici nu vreau să ştiu.

Vocea femeii interveni din nou:

— Dar noi vrem să ştim. Nu ne dezamăgiţi.

Constantin ridică capul spre tavan:

— Şi cine anume sunteţi „voi”?

Urmă o tăcere lungă. Ultimele cuvinte încă îi răsunau în urechi, iar pe măsură ce secundele treceau, interogatul începu să înţeleagă dimensiunea greşelii pe care o făcuse. În cele din urmă, Anţescu rupse tăcerea, vorbind încet, cu o siguranţă înspăimântătoare:

— Noi suntem interesaţi de dumneavoastră. Mai exact de ce aţi văzut. Şi nu suntem singurii, dar cred că doar noi suntem dispuşi să vă tratăm în limitele normalului. Cred că vă ajunge această clarificare.

Constantin se mişca agitat în scaun, încercând să se ascundă din nou în spatele zâmbetului arogant. Anţescu continuă netulburat:

— Încercările dumneavoastră de a tărăgăna acţiunea noastră sunt foarte puţin constructive, domnule Goroaia. Nu vă ajută cu nimic să ascundeţi de noi ceea ce aţi văzut.

Capul interogatului începu să tremure uşor. Începu să vorbească peste Anţescu, încercând să îi blocheze vorbele:

— Nu…

— Domnule Goroaia, nu vă puteţi ascunde…

— Nu…

— … nici de noi, nici de ceea ce aţi văzut.

— Nu ştiţi…

— Vrem să ştim. Spuneti-ne…

— Nu vreţi să ştiţi…

— … şi vă vom ajuta.

— Nu vreţi asta…

— Putem ajuta foarte mulţi oameni.

Constantin îşi ridică privirea spre Anţescu:

— S-a mai întâmplat?

Anţescu îi confirmă:

— 79 de cazuri autentice în ultimele 48 de ore. 28 de state au fost atinse, dar nu există vreo coordonare a operaţiunilor. Ne mişcăm în întuneric.

Îşi aprinse o ţigară şi continuă:

— Ca să fiu sincer, cu sau fără dumneavoastră, tot în rahat suntem. Dar nu se ştie niciodată ce ar putea dezvălui domnul Goroaia, ajutor de bucătar.

Constantin privea cu jind la ţigara prinsă între buzele subţiri ale interogatorului.

— Şi ziceţi că îmi daţi drumul acasă dacă vorbesc?

— N-am zis asta. Dar dacă rezolvăm ceva, poţi să te întorci de unde ai venit.

Anţescu începu să râdă cu poftă la propria glumă. Constantin începu şi el să râdă, pironindu-l cu ochii săi înroşiţi pe agent. Râdea spasmodic, aproape grohăind. Îşi lăsă capul pe spate, vorbind cu faţa la tavan:

— Vreau ca domnul agent să nu mai facă glume proaste. Vreau o sticlă de vin. Bordeaux, dacă se poate. Şi ţigări.

Anţescu nu scotea o vorbă. Era ceva neclar în privirea agentului, ceva între ură, milă şi amuzament. Îşi strecură mâna dreaptă în sacou, aplecându-se în acelaşi timp spre interogat. Vocea feminină izbucni din nou:

— Dă-i ce a cerut. Nu avem timp.

Agentul scoase mâna din sacou. Avea un zâmbet strâmb incremenit pe buze. Îi întinse pachetul de ţigări:

— O să începem cu astea.

Fumară amândoi în tăcere, aşteptând sosirea vinului. Anţescu îl privea fără menajamente pe interogat, studiindu-i fiecare amănunt. „ E slăbit. Uite-l cum transpiră. Ochii roşii. Faţa albicioasă. Arată ca naiba. Şi mai vrea şi vin.”

În cele din urmă, aşteptarea luă sfârşit. Un bărbat uriaş, cu faţa pierdută sub o cagulă, puse pe masă o sacoşă albă. Domnul Goroaia privea fascinat la ritualul din faţa sa. Agentul scotea cu grijă conţinutul sacoşei: Mai întâi două sticle de Bordeaux, apoi două pachete de ţigări.

— În sfârşit un poliţist care îşi face treaba, spuse Constantin, privind cum una dintre sticle era deschisă.

— Noi nu suntem poliţişti, îl completă Anţescu.

— Probabil de asta vă faceţi treaba.

Uriaşul trânti o cană metalică în faţa interogatului.

— Eu mă gândeam la un pahar înalt, zvelt. Dar mă descurc şi cu grozăvia asta.

Vinul gâlgâi liniştit în cană. Constantin luă mai întâi o înghiţitură infimă. O plimbă prin gură cu aerul unui cunoscător. Bău apoi toată cana pe nerăsuflate. Îşi aprinse o ţigară, după care începu:

— Pe 3 ianuarie am revenit la muncă…

Anţescu apucă un carnet şi un creion aruncate pe masă, după care îl îndemnă pe Constantin să continue.

— Ziua de 3 a fost aglomerată, iar eu groaznic de mahmur. Oricum, nu mă pot plânge pentru că aşa este aproape mereu. Mi-am terminat tura pe la opt seara. Trebuia să ajung în Podu Roş, lângă pasarelă, dar îmi amintesc că am ocolit destul de mult. Trebuie să avem în vedere faptul…

Vocea femeii interveni:

— Domnule Goroaia, nu ne interesează traseul dumneavoastră zilnic. După ce aţi ajuns acasă, ce s-a întâmplat?

Prima sticlă

De obicei era nevoie de un număr destul de mare de încercări pentru ca domnul Goroaia să reuşească să descuie uşa apartamentului. În plus, casa scării era acum înecată de o beznă nesfârşită. Lovea la întâmplare cu vârful cheii ceea ce bănuia că ar putea fi încuietoarea. În cele din urmă reuşi să intre. Păşi teleghidat, prin întuneric, spre frigider, scoase o sticlă de bere, iar în cele din urmă aprinse lumina.

Se aşeză la masa rotundă din bucătărie şi înlătură cu duioşie capacul metalic al sticlei. Începu apoi să bea cu închiţituri lungi. După câteva clipe de extaz, auzi un zgomot vag. „Geamurile”. Porni cu paşi plictisiţi spre sursa sunetului. Aprinse lumina, iar sufrageria i se înfăţişă în splendoarea ei haotică. Fereastra era într-adevăr deschisă. „Când am mai uitat-o şi pe asta?” O închise şi porni înapoi spre bucătărie. Din pragul uşii auzi din nou zgomotul. Un sunet infim, precum un ac ce loveşte un pahar de cristal. Sunetul se prelungi în urechile lui Constantin, subţiindu-se până la o frecvenţă imperceptibilă. Îşi întoarse privirea spre sufrageria sufocată de lumina albă a neonului. Simţi că ceva nu era în regulă. Făcu un pas spre sufragerie, dar se opri, auzind o bătaie firavă în uşă. Prinse, totuşi, mişcarea unei forme minuscule ce dispăru în dormitor. „Şoareci tâmpiţi.” Deschise uşa, iar în faţa sa, clipind des din cauza luminii puternice din apartament, stătea George Vincă.

— George! Ce faci, omule? Intră, intră!

Constantin privi cum vechiul său prieten îşi târâie picioarele în holul îngust al apartamentului. În lumina interioară, înfăţişarea lui Vincă deveni mult mai clară. Se îngrăşase, faţa sa sprijinindu-se acum pe o guşă moale şi roşie. Întreaga sa piele căpătase o nuanţă roşie, însă guşa părea cu totul bizară. Constantin încerca să prindă cât mai multe detalii fără a se holba. „Credeam că eu sunt ăla care a ajuns rău.” Vincă avea aspectul neîngrijit al unui om care, cu puţină indulgenţă, putea fi numit vagabond.

— Cu ce ocazie pe aici, Georgicule?

Apucându-l prietenos de umeri, Constantin îl conduse spre bucătărie. Trupul umflat emana un miros fetid, de lapte călduţ şi carne de pui. „Parcă ar fi făcut din burete.” Odată aşezaţi, vocea dogită a lui George se făcu auzită:

— Sunt în oraş. Adică locuiesc aici acum. Stau în casa unei mătuşi.

Constantin încerca să îl asculte în timp ce îi pregătea o bere. „Miroase a lapte. De ce naiba miroase a lapte? Şi uite-l cum transpiră.”

— Costele, eu am treabă multă în noaptea asta. Acum trec în fugă pe la tine. De fapt, plec acum. Să vii mai târziu în noaptea asta, pe la patru, cam aşa… Uite adresa.

Îi întinse o hârtiuţă soioasă. Avea unghiile murdare şi vineţii, iar degetele erau acoperite cu mici tăieturi. Se ridică apoi fără alte cuvinte şi porni spre uşă. Constantin îl privea pur şi simplu, încremenit de uimire.

— La patru, Costele?

— Tu să vii, să vii la mine. Că vorbim noi atunci.

Vincă ieşi, iar uşa se închise încetişor în urma sa. Constantin rămase o bună bucată de timp nemişcat în scaun. Nu se putea gândi la nimic. „Mai bine dorm puţin. Şi apoi plec.” Ajunse în dormitor şi se aruncă în pat. Adormi, auzind din nou straniul zgomot.

 A doua sticlă

 — Să înţeleg că ceea ce ne-ai povestit până acum e relevant pentru operaţiunea noastră?

— În totalitate. Acum, înainte să vă mai delectez puţin cu talentele mele narative, aş dori să văd unde aveţi toaleta.

„Alunecă prea uşor între sarcasm, spaimă şi violenţă. Se schimbă.”

— Condu-l. Şi ţine-ţi ochii pe el.

Anţescu îi făcu semn bărbatului uriaş. Ieşind din cameră, Goroaia clipi discret din ochi către Anţescu.

„Are ochii roşii. Merge gârbovit. Transpiră ca un porc.” Anţescu cântări din ochi sticla goală de vin de pe masă. „Bea prea mult. Nu ştiu de ce ne chinuim cu el.” Observă cu stupoare o pată întunecată pe spătarul scaunului în care stătuse domnul Goroaia. Se apropie şi puse mâna pe ea. Era extrem de rece. Se aplecă pentru a o mirosi, însă nu mai reuşi. În acel moment Constantin reveni în încăpere. Timp de câteva secunde, cei doi se priviră: Constantin din capătul uşii, iar Anţescu de lângă scaunul pătat.

— Ce spuneţi, domnule agent? Facem schimb de scaune? Eu am transpirat puţin.

Anţescu intră în joc.

— Cum doriţi. Să îl aşteptăm şi pe colegul meu ca să începem.

Goroaia se aşeză în locul înterogatorului. Intrând în lumină, schimbările de pe faţa sa deveniră vizibile. Pielea sa devenise lividă şi umedă, cu un aspect lipicios. Buzele păreau că se retrag din jurul gurii, creând iluzia unei danturi exagerat de mari. Gâtul şi mâinile i se înroşiseră, fiind străbătute de mii de vinişoare vineţii.

— Colegul e la baie. Să începem fără el. Şi fără vocea din boxe.

Anţescu clătină afirmativ din cap. „Calm, Anţescule.”

— În regulă, începem fără ei.

Îşi strecură din nou mâna în sacou. „După ţigări, frumuşelule. După ţigări. Crede-mă.” Reuşi să apuce pistolul din sacou, însă în clipa următoare simţi cum palma i se împrăştie sub haine. Se rostogoli de pe scaun cu un geamăt înfundat. Constantin lăsă pistolul jos.

— Frumoase arme mai aveţi. Cu amortizoare. De la colegul dumneavostră l-am luat.

Se ridică de pe scaun şi îl apucă pe agent cu o singură mână. Îl aşeză pe masă. Îi desfăcu sacoul şi observă cum glonţul îi spulberase mai întâi palma, apoi, ricoşând din armă, i se înfipse între coaste.

— Aşa. Acum nu prea mai avem timp, din păcate. Sunt profund mirat, totuşi, de faptul că eraţi doar trei. Mă aşteptam la mai mult din partea unor profesionişti, domnule.

Constantin mai trase un foc în abdomenul agentului. Se lăsă înapoi în scaunul interogatorului, în timp Anţescu se rostogoli de pe masă, spărgând ambele sticle de vin. Reuşi să se târască până într-un colţ al încăperii. Simţea mirosul sângelui amestecându-se cu mireasma vinului. Dar în încăpere începea să se simtă un miros mai pregnant şi bizar, un miros de lapte.

— Şi acum ce o să faci?

— O să îmi termin povestirea.

Constantin privi la scrumiera umplută până la refuz cu mucuri de ţigară.

— Şi, având în vedere că vin nu mai este, mă voi mulţumi să fumez.

Ţigări

Casa lui Vincă era destul de mică. Privită prin beznă, o părere obiectivă era greu de obţinut. Goroaia se opri în faţa uşii. Bătu, iar din casă ieşi aproape imediat George. Căra o valiză umflată.

— Eu plec, Costelule. Nu-i de stat aici.

Rânji, dând la iveală o dantură cabalină îngălbenită. Constantin încercă pentru o clipă să îl oprească, dar renunţă. De când se trezise, părea că încă face parte din acea ciudată logică a visului. Mirosul de pui si de lapte al lui Vincă, înfăţişarea ciudată a acestuia, plecarea absolut inexplicabilă, toate păreau că împreună construiesc un cântec superb.

— Bine. Bine, George, pleacă. Oricum ne mai vedem.

— Da. Poţi să intri în casă.

Vincă se urcă în maşină şi porni motorul. Nu plecă înainte să îi strige:

— Am închis unul în baie. Ai grijă. Să nu deschizi.

După ce privi cum maşina dispăru în noapte, Domnul Goroaia intră. În casă era haos. Toate camerele arătau la el, singura diferenţă fiind dimensiunile. Peste tot se întindea o pastă gălbuie, moale şi lipicioasă. Şi peste tot acelaşi miros de lapte. Domnul Goroaia se plimbă puţin, însă nu era nimic de văzut. În afară de baie. Observă uşa băii, baricadată cu un dulap.

Se apropie de ea şi auzi din nou acea notă albă şi eterică. Acul atinse din nou paharul de cristal, însă acum nu mai era bizar. Acum era doar o altă notă în simfonia din mintea lui Goroaia. Se căţără pe dulap, însă nu reuşi să observe nimic pe lângă uşă. Coborî şi împinse dulapul din calea uşii. Se izbi în lemnul putred, prăbuşindu-se în mijlocul băii. Se ridică cu greu, încercând să nu alunece pe gelatina întinsă pretutindeni. Observă capul pe jumătate putrezit al lui Vincă zăcea căzut în toaletă. Cada era plină de asemenea de resturi, capete, braţe, jumătăţi de coapse sau de coaste, toate fiind ale lui Vincă. Toate topindu-se uşor într-o gelatină lăptoasă.

Goroaia ştia ce are de făcut. Casa era îmbibată în combustibil. Trebuia doar aprinsă. Aşa că luă o găleată, strânse destulă pastă gălbuie cât să facă un uriaş fitil lipicios de-a lungul cărării ce străbătea curtea şi apoi îl aprinse. Iar incendiul care urmă deveni cel mai frumos lucru văzut vreodată de Constantin.

Epilog

— De ce i-ai dat foc?

— Pentru că aşa m-au rugat. Şi Vincă, şi alţii. Trebuia să ardă. Era prea multă mizerie. Vincă năpârlise acolo de câteva zeci de ori.

Constantin îl privi pe Anţescu cum se foia în băltoaca de sânge care se formase în jurul său.

— Focul ăla… Mamă, ce frumos a fost! Flăcări verzi… O frumuseţe.

— Şi până la urmă ce vreţi să faceţi? Să ne…

— Să vă ce? Exterminăm? Distrugem? Să vă înlăturăm?

Constantin râse, după care croncăni:

— Eu abia am năpârlit de două ori. Dar am fraţi mai vechi decât crezi. Dacă voiam să vă înghiţim pe toţi, o făceam până acum.

Se aplecă uşor peste masă şi continuă:

— Crede-mă că suntem mai mult de 79 de cazuri autentice.

Agentul încercă să se rezeme de perete. Simţi gustul curat al sângelui.

Vocea lui Anţescuera din ce în ce mai slabă.

— Deci ce vreţi de fapt?

— Dacă îţi spun ce vrem stric toată povestea, nu-i aşa? Oricum, nu vrem să scăpăm de voi. De ce să vă omorâm, domnule? Unu, doi nenorociţi acolo mai pişcăm şi noi… Dar în rest avem nevoie de voi. Uită-te la mine. Sunt om. Pe interior mai mult. Dar încă sunt. Dar aud şi cântecul. Cel mai frumos lucru din lume.

Urmă o tăcere lungă. Domnul Goroaia fuma. În cele din urmă, Anţescu mai scuipă două cuvinte:

— Şi acum?

— Îmi termin ţigara. Şi apoi ne vom juca puţin. O să încep cu plămânii.

Despre Iulian HANGANU

Iulian HANGANU a scris 3 articole în Revista de suspans.

Hanganu Iulian este student în anul III la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *