Stafia de la Borşa

„[…] şi că înainte nu te puteam auzi, aşa cum nu te poate auzi nimeni altcineva nici în ceasul acesta, în care stăm de vorbă…”

Chiar şi acum îmi vine greu să cred toate câte mi s-au întâmplat în aşa de puţină vreme…

Ţin minte cum boala îmi strivea tinereţea cu apăsarea-i de bolovan.

Cum, la un moment dat, ceva ca o chemare de dincolo mă străpunsese până-n adâncul sufletului.

Toamna cea rea, pe care numai eu o puteam vedea, pitită cu grijă în dosul uşii, printre raze de soare, venise să îşi ia prima ofrandă.

Şi atunci m-am desfăcut de legătura de cuget cu mama, scurtându-i chinul.

Mâna mea s-a lăsat moale, iar a ei a încremenit o vreme în durere, făcându-şi apoi drum, cu o ultimă sforţare, spre lumânarea de la căpătâiul meu.

Mama nu-şi credea ochilor ceea ce tocmai se întâmpla cu singura ei fiică. Oare de ce, cu toţii, îşi puseseră atâtea speranţe în mine?

Tânjind după odihna cea eternă, m-am lăsat în voia febrei, care mă purta precum o barcă aruncată-n larg.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Mai ştiu că am început să simt din ce în ce mai tare un fel de lovituri, ca şi cum cineva ar fi ciocănit cu o daltă în fiecare încheietură a mădularelor mele. Şi, odată cu cea de pe urmă izbitură dureroasă în dreptul gâtului, m-a cuprins o negrăită uşurare, dar şi o adâncă greaţă faţă de viaţa mea şi mai ales faţă de acel păcat pe care înainte nici măcar nu îl considerasem astfel, dar care încă mă urmăreşte, precum o nouă umbră.

A fost şi o mare uşurare, pentru că de acum vedeam totul numai cu inima, aceeaşi pe care mi-o ştiam dintotdeauna, dar, parcă, mare cât un munte şi eliberată de vălurile dorinţelor pământeşti.

Iar scârba trăită de mine atunci se asemăna întrucâtva acelei sile pe care o încearcă un om căzut la pat, ce este nu doar slab, aşa cum i-ar făcea păcatului plăcere, ci atât de slab încât nici duhul desfrânării însuşi nu îl mai poate ispiti. Numai că această boală de pe urmă, pe care tocmai o gustam, îmi arăta, ca după încheierea unui spectacol, mulţimea lucrurilor care au pricinuit-o, pe ea, ca şi pe toate bolile mai mici din care a fost alcătuită.

Când am deschis ochii, mă ridicam, încet, în aer. Privind în jos, am văzut, lungită în pat, nemişcată, palidă şi cu ochii închişi, o fată cu plete lungi, de culoarea spicului, ce parcă îmi semăna. Un fior rece ca gheaţa mi-a străbătut întreaga fiinţă în clipa în care am înțeles că aceea eram chiar eu…

Apoi am încercat în toate felurile să-i fac să înţeleagă pe toţi cei aflaţi în încăpere că eu nu eram acel trup mort, că mă aflam chiar acolo, lângă ei. Le-am vorbit, am strigat, însă degeaba: nimeni nu îmi dădea nicio atenţie, doar vărsau lacrimi de durere şi se rugau pentru mine. Am încercat să-i ating, însă nu am putut prinde decât aerul. Am întins mâna înspre peretele din apropiere şi m-am convins că pot trece prin el, am ieşit din cameră prin tavan şi m-am întors.

Timpul trecea şi apăsarea singurătăţii devenea tot mai grea când, la un moment dat, un zgomot, la început nedesluşit, mi-a atras atenţia. Fără să ştiu de ce, am simţit cum mi se ridică părul din cap de frică – deşi capul meu zăcea acolo, jos, străin şi parcă împietrit. Apoi am încremenit la rându-mi: dintr-o dată m-am trezit înconjurată de nişte fiinţe de o urâțenie insuportabilă ce scoteau tot felul de zbierete înfricoșătoare, de care nici oamenii şi nici animalele nu ar putea fi capabili şi care mi se înfigeau direct în inimă, tot mai adânc, ca nişte piroane înveninate.

Atunci am înţeles ce înseamnă cu adevărat groaza. Nu cea dată de poveşti, oameni, animale ori întâmplări neobişnuite. Nu cea legată de trup, de suferinţa omenească sau chiar de primejdia morţii. Acela nu este decât începutul.

În acele momente am trăit eu cea mai mare groază posibilă: m-am temut pentru sufletul meu, pentru nimicirea acestuia. Şi tot atunci mi-am văzut la faţă pentru prima oară adevăratul duşman, care tot timpul cât fusesem vie se ţinuse ascuns în umbră, aşa cum şi acea spaimă inimaginabilă pe care tocmai o trăiam se aflase în spatele tuturor fricilor avute de mine în viaţă.

Şi, tocmai când credeam că totul se va termina şi acei lupi de suflete erau gata să mă înşface, ai apărut tu, în chip de fulger orbitor, făcându-i pe diavoli să dea înapoi.

Îmi fusese frică pentru ai mei, dar nici un om nu a părut să observe nimic din toate câte se petreceau printre dânşii.

Mă minunez şi acum de clipa întâlnirii cu tine… îngerul meu! Deci tu eşti, aşa arăţi… Dacă aş fi ştiut! Dacă aş fi ştiut cu adevărat că ai fost mereu lângă mine, că m-ai vegheat şi m-ai ocrotit mereu… Am privit prin ochii tăi toate întâmplările prin care am trecut în viaţă şi am înţeles că, până atunci, aş fi putut muri de câteva ori fără ajutorul tău. Şi mi-am văzut păcatele amărându-te şi depărtându-te de mine. Şi gândurile bune întorcându-se şi binecuvântarea ta învăluindu-mă.

*

Ce plăcut e să zbori şi să pluteşti lin, fără frică! Aşa cum întotdeauna m-am gândit că o fac păsările sau, mai degrabă, cum zburam adesea în vis, pe când eram copilă… Altfel şi cu mult mai frumos se văd lucrurile de sus!

Şi aici, în biserică! Înainte credeam şi îmi doream din toată inima să fie îngeri în jurul nostru, când ne rugăm, dar nu îmi imaginam ca lucrurile să stea chiar aşa! Încă nu m-am obişnuit cu mulţimea şi frumuseţea lor, şi nici cu urâciunea celor înneguraţi care, din câte văd, nici ei nu stau degeaba…

E-adevărat că-n vremurile de demult, pe când oamenii nu cunoșteau botezul, un singur înger avea în grijă o întreagă aşezare?

Dar… tu vorbeşti, sau numai îţi aud glasul în gând? Şi graiul tău e cel în care m-am născut, sau este altul? Nu ştiu decât că îl pricep ca de o viaţă. Şi că înainte nu te puteam auzi, aşa cum cred că nu te poate auzi nimeni din cei cu inima întinată nici în ceasul acesta, când stăm de vorbă…

Îţi mulţumesc pentru că m-ai însoţit la acest locaş drag sufletului meu. Aş vrea acum să mai trec pentru ultima dată pe acasă, să-mi iau adio de la toţi şi de la locul unde am copilărit. Ce o mai fi cu mama, ce-or face ai mei, sărmanii? De le-aş putea mulţumi pentru caldele lor rugăciuni!

*

Dar… ce se vede-n zare? Trâmbe de fum negru… şi… focuri…  peste tot? Te rog, mai repede! Vai! ce îmi e dat să văd? Animale și oameni morţi, pe drum, în ogrăzi, peste tot! Femei și prunci, cu toţii spintecaţi! Case în flăcări…

Uite! Poarta cea mare zace sfărâmată! Străjeri căzuţi prin curte… pe scări şi până-n sală! Şi-aici… neamuri, prieteni, ucişi în jurul… meu… Şi mama? Plină de răni însângerate, cu fruntea lipită de a mea, fără-ndoială într-o încercare de a-mi apăra trupul firav, a cărui mână dreaptă, în urma vreunei lovituri năprasnice, stă despărţită de restul corpului… Dar… mâna mea o simt!

O, mamă! Dragii mei! Ce nenorocire din iad s-a abătut peste voi? Totul era bine când v-am lăsat, voi mă jeleaţi doar pe mine…

Dar… dacă aţi murit, atunci… Acolo, sus, acea arătare, nu este oare mama mea?

Te rog, îngere, spune-mi, de ce-au plecat şi am rămas doar eu aici? Nu zici nimic… E pentru prima dată când nu vrei să îmi răspunzi, să-mi spui care e voia Domnului…

Tu zici că ai mei sunt bine, acolo sus. Murind astfel, cu rugăciunile pe buze… Sufletul meu e liniştit, şi dacă înainte doar credeam şi eu câte ceva, după a mea pricepere, acum văd totul limpede.

Dar, dacă am scăpat de moartea mucenicilor, mie, oare, îmi va fi mai greu s-ajung acolo unde sunt şi ei?

Ce se va întâmpla cu mine? Mă voi mai întâlni cu-acele duhuri rele? Nu pot să sufăr gândul că mă vor lua cu ele!

*

Iată-ne pe amândoi în locul acesta, între pământ şi cer. Cerul, în depărtare, o faţă nevăzută îmi arată, fără obişnuitul său albastru şi fără de aştri. Pământul, însă, e cel pe care-l ştiu, dar mai frumos, deși pare pustiu.

Gândul mă duce spre cei care-au făcut acea urgie, spre oamenii aflaţi în calea lor, spre morţii cei neîngropaţi, fără de-odihnă.

Dacă îi iert pe ucigaşi?

… Îi iert… da, i-am iertat. Este uşor să fii milos când ai nevoie de atâta milă! Şi-apoi, adevăraţii mei vrăjmaşi, o ştiu, atât aşteaptă, să îmi aţină calea cu inima împietrită…

Dreptate pe pământ? De ce întrebi? Întotdeauna am nădăjduit, şi-acum cu-atât mai mult, în singura dreptate, cea din cer!

Dar…Unde ai dispărut?

Te văd!

Acolo, jos … ce oaste numeroasă! Şi trag în lanţuri, după ei, încă pe-atâţia robi… Ce neam or fi? Tătari! Barbari spurcaţi, Doamne mă iartă! Numai nenorociri am auzit c- aduc cu ei aceştia! Ei sunt făptaşii!

Uite, o parte au luat-o înspre stânga, şi peste puţină vreme vor ajunge tocmai în dreptul bisericii de colo! Aşteaptă-mă… Dar văd că sunt numai femei aici, se roagă liniştite, bărbaţii or fi la câmp… Copilul ce tocmai a trecut în fugă pe sub noi le-a spus despre urgia care va veni, dar ce pot face ele? Bătrânelor, rugaţi-vă! Aşa, îngere, înmulţeşte-le rugăciunea ca pe un foc din amnar şi câlţi, în stare să ardă degrabă puterile potrivnice! Şi să nu mai ardă nici biserica, nici trupurile pe care le adăpostește!

Dar ce faci? De ce eşti, dintr-odată, înarmat? Şi de ce te mişti precum un luptător în jurul lor?

Au apărut tătarii! Se năpustesc spre locul care li s-a dat ca pe o ofrandă! Săgeţi cu foc se înfig în curte şi în pereţii din lemn. Vai! Ce pot face?

Ce? Femeile sunt afară, parcă dorind să apere ele biserica, în loc să fugă, să se ascundă cum or putea! Dar… de ce tu, cu ele laolaltă, loviţi cu pari în temelie? A!… pietre! Să arunc şi eu! Ah, nu pot… Bine că pot ele! Şi încă o fac aşa cum nu mă aşteptam, ca și o sută, sau o mie de fetişcane ca mine! O, ce tare au început să ţipe femeile, să urle şi să răcnească! Nu aş fi vrut să fiu acolo, muritoare…Dar tu, îngere, unde ai dispărut iar? Tu eşti? acolo sus, aşa de mare, mai mare ca biserica?

Ei, oare, te văd sau numai te-au simţit?

Minune! Tătarii dau înapoi, o iau la fugă! Aşa ceva n-aş fi crezut nicicând că ar putea să se întâmple!

*

Acum, lăsarea serii i-a făcut să îşi aşeze tabăra. Oare românii au aflat de năvălire? Oare au fugit cu toţii sau s-ar putea gândi să se măsoare cu aceste nesfârşite hoarde sălbatice?

Da, știu,la Dumnezeutotul e cu putinţă! Dar dacă ei nu trec la fapte acum, aceia de bună seamă vor pustii tot Maramureşul!

Unde-ai zburat? Aşteaptă-mă!

Ce casă mare şi frumoasă! Ah! Pe-acest om îngândurat care ba cercetează hărţi, ba îngenunchează să se roage, îl ştiu, e Lupu, protopopul. Am auzit c-a fost cândva un vrednic căpitan de oaste… Şi cum ar putea el să se măsoare cu toată această armie cotropitoare? Dar… de ce îţi schimbi înfăţişarea? Acum te-asemeni unui domnitor, unul cu păr bălai, de dincolo de munţi parcă, îl ştiu din ceaslovul de la mănăstire, care îi este numele?… Da, Ştefan Muşatinul! Jupâne Lupu, rugaţi-vă mai cu încredere! Ah! Faţa i s-a luminat când ţi-ai apropiat fruntea de capul lui! L-ai văzut cum a mâzgălit în grabă un plan pe hartă, înainte de a pleca val-vârtej să-şi cheme oamenii? Şi ce înseamnă cuvintele pe care le tot şoptea cu veselie, „Codrii Cosminului”?

Frate îngere, nu m-am rugat în toată viaţa mea cât m-am rugat în noaptea aceasta!

Tânărul de colo! De ce se îndreaptă, singur, spre tabăra tătarilor? Este nebun, fără-ndoială! Să-i stăm alături! Numai cu pavăza ta nevăzută mai poate scăpa teafăr!

Slavă Domnului! Tătarii pare că-l iau drept călăuză. Prin ce minune l-or fi crezut? Iată-i intraţi în Valea Cislei. Dar… ce se întâmplă? Pământul duduie! Acolo! Buşteni uriași se rostogolesc în vale… copaci întregi cad peste păgâni… şi bolovani cât carul le strivesc trupurile şi caii… Uite-i şi pe ţărani, coboară în fugă, într-un vacarm de strigăte, în mâini cu furci, şi coase şi topoare… Se vede că, înmărmuriţi de dreapta urgie a Celui-de-Sus, tătarii nu se aşteptau deloc la unele ca acestea. Ai noştri, cu credinţă şi cu nemaiîntâlnită putere îi lovesc din plin, în vreme ce vajnicii luptători ai stepei cad precum oile răzleţite printre strungi!

*

Stăpâne, iată, lupta pare a se termina, dar… o parte din vrăjmaşi îşi caută scăparea, spre Prislop…  ai noştri nu îi mai pot ajunge… Stăpâne, unde eşti?

Vai! Ce tunet! Dintr-o dată s-a zguduit şi cerul, şi pământul… De parcă a-nceput sfârşitul lumii! Nu mă lăsa!

Te văd iar uriaş, din senin bate un vânt ce scoate copacii din rădăcini, eşti, parcă, peste tot, cerurile se rup şi lasă să cadă apă cât pentru mai multe zile…

Dar… de ce atingi cu mâna coasta dealului?

O, tătarilor le fuge pământul de sub picioare şi totul, şi pământ, şi oameni, se prăbuşeşte în vâltorile ce cresc văzând cu ochii!

Iar cei rămaşi… sunt traşi la fund de valurile înspumate!

*

[…]

De-ar ave pământu cheie

Pă pământ l-aş descuie

Şî pă mulţi i-aş mângâie

Da’ pă pământ îi pus lăcată

Nu ne-om vede niciodată

Până-om hi la Judecată.

 

E linişte acum, îngere al meu, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Sunt împăcată că acolo, jos, m-au îngropat cum se cuvine, pe mine şi pe toţi cei răposaţi.

Auzi, diacul îmi citeşte verşul[*]… De unde au ştiut să scrie atâtea despre mine?

 

Mai spune-mi, rogu-te: faptele bune se mai pot face, oare, după moarte?

Dar gândurile, nedevenite fapte?

Da, ştiu, e vremea să mă duc, cu înfrigurare îmi tremură sufletul ce-şi recunoaşte chemarea cea mare, asemeni unui clopot, după ce a fost tras şi, de acum, răsună singur. Din nou mi se arată, în cer, duhurile întunecate. Iar dincolo… dincolo ce va fi? Unde voi ajunge, până la urmă, îngere?

Te rog, rămâi cu mine!

*

„Cel mai important eveniment al epocii medievale petrecut la Borşa (Maramureş) este bătălia din 4 septembrie 1717, când borşenii au nimicit o oaste tătară de aproximativ 12 000 de oameni.

Cu o zi în urmă, tătarii încercaseră să incendieze biserica de lemn, însă un grup de femei bătrâne, cu ţipetele lor ascuţite şi cu o ploaie de pietre le zădărnicesc planul.

Borşenii, organizaţi de Lupu Sandrin, protopopul, i-au atacat violent pe tătari, în cele din urmă învingându-i.

Vreo 4000 de tătari încearcă să se îndrepte spre Pasul Prislop, dar asupra lor se abate un vifor puternic, care provoacă surparea terenului, iar jumătate din aceştia mor.

O parte din cei rămaşi se îneacă în pârâul ce vine din muntele Ştiol, în urma ploii torenţiale şi ruperii de nori care se abat asupra lor. Doar câteva sute au reuşit să treacă muntele spre Năsăud.

Se spune că luni de zile apa Vişeuţului nu a putut fi folosită din cauza mirosului cadavrelor. Locul unde s-a dus sângeroasa bătălie poartă denumirea de «Preluca Tătarilor».”

 


[*] „În Maramureş există tradiţia ca, alături de „cântatul după mort” (bocete), la înmormântare să se rostească melodic şi aşa numitele „verşuri”. Spre deosebire de „cântat”, care nu este legat de momente precise ale ceremonialului de înmormântare, verşul îşi are momentul său bine definit, adică imediat după ce preotul termină prohodul.” „Verşurile” au la bază concepţia religioasă a locului. (Sursa versurilor: www.revistatransilvania.ro)

Despre Alexandru DAN

Alexandru DAN a scris 4 articole în Revista de suspans.

A publicat: - o povestire în genul gothic, în revista Gazeta SF nr. 11/2011, intitulată “Umbrele Transilvaniei”: http://fanzin.clubsf.ro/2011/10/umbrele-transilvaniei/ , - o povestire heroic fantasy (basm modern), în Revista Suspans, intitulată “Ochii himerei”: http://suspans.ro/literatura/proza/ochii-himerei, - o povestire gothic-fantasy-poliţistă (noir), în Revista Suspans, intitulată “Şantaj în negru”: http://suspans.ro/literatura/proza/santaj-in-negru, - o povestire S.F.-cyberpunk, intitulată „In martyria”, în revista Gazeta SF nr. 20/2012: http://fanzin.clubsf.ro/2012/09/in-martyria/ , - o povestire în genul SF postapocaliptic, în revista Nautilus din noiembrie 2012: http://revistanautilus.ro/povestiri/jurnalul-sfarsitului/ - un eseu despre Graal şi cavalerii mesei rotunde în Revista Suspans, “Cavalerul mesei rotunde, supraomul fără de timp”: http://suspans.ro/literatura/eseu/cavalerul-mesei-rotunde-supraomul-fara-de-timp .

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *