Specimenul (fragment de roman)

Ridic mâna şi îmi şterg rapid fruntea. Picături fierbinţi de transpiraţie mi se preling pe pielea încreţită şi se îmbibă în gulerul alb al cămăşii. Un sentiment ciudat îmi presează stomacul, iar picioarele îmi tremură cu putere din pricina emoţiilor.

Pe peretele din stânga, un şir de halate albe, ordonate în funcţie de mărime, stau agăţate de suporturi metalice. Verific mai multe numere, iar atunci când îl găsesc pe cel potrivit mi-l trag pe umeri. Las în urmă încăperea şi ies pe coridorul puternic luminat.

Restul grupului este deja adunat la un loc, nu foarte departe de uşa imensă a laboratorului. Pornesc către ei şi încerc să mă menţin cât mai calm. Îmi fac loc printre ei şi mă opresc lângă Lena. Priveşte înainte, dar de fapt nu se uită spre nicăieri. Doar stă nemişcată şi aşteaptă, cu gândurile altundeva. Braţele, acoperite de halat până la cot, îi sunt încordate şi stau îndreptate către podea, cu mâinile încleştate una într-alta. Părul negru îi este prins într-o coadă lungă de cal, căzând uşor alături de spatele drept.

După câteva clipe, își dă seama că am venit lângă ea. Se întoarce inexpresiv spre mie şi mă priveşte în gol pe după sticla subţire a ochelarilor. Cearcănele îi trădează nenumăratele nopţi de lucru pierdute în laboratorul subteran de cercetare.

Din coridorul de pe partea stângă, după ce o uşă se închide cu zgomot, o pereche de paşi egali înaintează grăbiţi. Paşii se apropie, călcând apăsat. Oamenii îmbrăcaţi în halate identice cu al meu încremenesc, iar orice murmur, oricât de mic, încetează. Lena îşi menţine aceeaşi postură, însă acum pare mai palidă. Încerc să rămân calm, dar asud din abundenţă. Scot din buzunar o batistă cu marginile brodate şi îmi tamponez grăbit fruntea. O îndes la loc în buzunarul de la spatele pantalonilor, iar în acel moment directorul proiectului apare de după colţ.

Este îmbrăcat cu un halat ce pare să semene cu ale noastre, dar sunt sigur că este de o calitate mult mai bună. Nici măcar nu şi-a încheiat nasturii, iar pe dedesubt poartă un costum impecabil, de culoare neagră.

Citeşte concentrat de pe proiectorul său de buzunar. Când ne observă, ne priveşte cu ochii îngustaţi, de parcă ar încerca să-şi aducă aminte cine suntem. Apasă câteva butoane pe ecranul cu senzori, apoi închide aparatul şi-l bagă în buzunarul de la piept.

Înaintează grăbit. Când ajunge în dreptul nostru, oamenii se dau în lături, ca din calea unui uragan. Unul dintre ei mă calcă zdravăn pe vârful piciorului şi cu greu mă abţin să nu înjur.

Cu podurile palmelor, directorul îşi aşază părul, în timp ce se uită la reflexia propriul chipul în uşa de metal. Sper că nu sunt singurul căruia îi provoacă greaţă. Cu colţul ochiului o văd pe Lena în timp ce, exasperată, îşi dă ochii peste cap şi apoi îşi întoarce privirea către mine. Vreau să ies din mulţime şi să-i trag un pumn acestui individ, însă ştiu că dacă fac asta cineva o să mă împuşte. „În tinereţe, am împărţit aceeaşi doză de bere, înfumuratule!”


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


După ce termină de aranjat părul, dă câteva ordine bărbatului înarmat de lângă uşă, care ascultă impasibil, ascuns sub echipamentul de protecţie, cu ochii acoperiţi de o pereche groasă de ochelari fumurii. Costumul negru îi este placat cu metal, iar mâinile îi sunt învelite în mănuşi strâmte. Aprobă din cap, apoi se întoarce către ecranul cu senzori de lângă uşă. Ridică braţul şi, cu mâna cealaltă, își atinge materialul costumului. Un capac metalic se ridică din căptuşeala mânecii, iar imediat un mic ecran începe să lumineze. Tastează rapid. Se aude un sunet scurt. Un fir iese din mănuşa ce-i acoperă încheietura, iar bărbatul îl conectează la aparat.

Cu toată puterea sa, directorul apasă pe clanţele late şi deschide larg ușa dublă.

— Intraţi! ordonă, în timp ce porneşte înainte pe platforma de fier.

Cei doi paznici revin în poziţia de drepţi imediat ce directorul pășește înăuntru. Pornim cu toţii către laborator. Lena şi cum mine suntem mai în spate. Trec pe lângă bărbatul înarmat şi îmi întorc privirea către el. Stă absolut neclintit, cu chipul înainte. Poate că nici măcar nu e un om, poate că e un robot, special adus pentru a ne păzi.

Ne continuăm drumul, iar Lena mă strânge mai tare de braţ. Îl văd pe director stând în faţa centrului său de comandă şi vorbind cu o femeie îmbrăcată în halat alb. Încăperea încă este cufundată în întuneric. Cineva acţionează un comutator masiv în partea cealaltă a sălii. Sunetul răzbate până la noi. Tuburile fluorescente de neon prinse de tavan încep să pâlpâie şi se aprind pe rând.

Privesc în jur, dintr-o parte într-alta. În stânga, un şir de trepte metalice coboară până la podeaua de dedesubt, iar în dreapta se află un lift şi o uşă. Se aud paşi apăsați, de bocanci. Lena mă trage după ea şi coborâm unul lângă altul. Cu mâna întinsă, îmi arată în jos.

Prinse de podeaua lustruită sunt montate sistemele de comandă, cu ecranele uriaşe luminate aprins. Fiecare sector este separat de câte două panouri de sticlă maronie.

În sfârşit se întâmplă. După douăzeci de ani de testări şi aşteptare, a venit clipa ca proiectul să fie pus în funcţiune. Cu cât ne apropiem mai mult de marele moment, cu atât ne este mai teamă că ceva nu va merge bine. O singură defecţiune tehnică apărută la unul dintre sisteme și toată aşteptarea şi testările se vor fi dovedit inutile.

— Aveţi mare grijă cum le manevraţi! rupe tăcerea unuia dintre oamenii îmbrăcaţi în salopete gri.

Întorc privirea către locul din care s-a auzit glasul, iar Lena mă strânge de umăr. Prin uşa de fier a unui container uriaş sunt scoşi cu grijă cilindrii, care depăşesc doi metri înălţime. Sunt prinşi de suporturi special turnate şi legaţi cu centuri moi, pentru a proteja sticla. Conţinutul lor este învăluit într-o ceaţă densă, aproape lichidă.

— Câte doi trebuie conectați în fiecare sector, strigă directorul de pe platforma de comandă. Verificaţi numerele de pe plăcuţele ataşate cilindrilor şi duceţi-i în sectoarele corespunzătoare. Dacă unul singur este conectat în sectorul greşit, sistemul nu poate fi pornit!

Strângerea Lenei devine insuportabilă. O privesc pentru o clipă, iar mâna îi este atât de încordată în jurul braţului meu, încât pielea i s-a albit.

Doi bărbaţi împing fiecare câte un cărucior, pe care stă nemişcat, pe fiecare în parte, câte un cilindru. Pe plăcuţa de aramă prinsă de sticlă scrie cu litere mari SECTORUL 8. La o distanţă atât de mică de noi, pot să văd contururile corpurilor din interior, nemişcate în lichidul dens, prinse de un suport metalic şi conectate la circuit.

Cei doi împing cărucioarele până în faţa panoului de comandă. Trag de câteva legături, iar cilindrii sunt acum liberi, lăsându-i într-o poziție periculoasă. În orice secundă se pot răsturna. Vă rog, aveţi grijă, îmi spun, în timp ce urmăresc manevrele, nu-mi nenorociţi viaţa!

Încep să pregătească mai multe mănunchiuri groase de cabluri, care trebuiesc conectate la cei doi cilindri. Dintr-o cutie roşie de metal, scot mai multe scule pe care le împrăştie pe podea, apoi încep să modifice ceva. Unul dintre ei ridică un cilindru cu o scripete special şi se pregăteşte să-l monteze pe suportul potrivit, prin care se va conecta la sistemul de comandă.

Privesc înspre platforma pe care stă directorul. Îl văd lucrând la panoul uriaş, trecându-şi rapid degetele peste ecranul tactil, reglând parametrii şi pregătind sistemul pentru pornire.

Lena stă nemişcată, lipită de mine, şi priveşte cu ochi mari cum muncitorii. Îi trec cu mâna prin faţa ochilor, iar ea îşi ridică ochii către mine. Răsuflă tensionată şi se prăbuşeşte pe scaunul din inox, căptuşit cu piele maronie, şi se lasă pe spătarul lat.

— Rămâi aici, îi spun, privind din nou la cei doi, care tocmai ce au conectat primul cilindru.

Încuviinţează, cumva plictisită, şi se întoarce cu faţa către ecran, apoi deschide o aplicaţie. Plec de lângă ea, cu privirea în pământ, dar un jet de abur alb îmi atrage atenţia. În unul dintre celelalte sectoare, mănunchiurile groase de cabluri conectate la cilindru s-au atins și a rezultat norul de vapori.

Ajung la scara metalică şi încep să urc, sărind câte două trepte la fiecare pas. Platforma este liberă, doar directorul stă concentrat la ecran, continuând să lucreze. Îmi dreg glasul, ca să mă fac auzit. Roteşte uşor capul şi mă priveşte cu colţul ochiului, apoi revine la lucru.

— Spune! mormăie prin barbă, vizibil deranjat de prezenţa mea.

— Tom, fă asta pentru mine! şoptesc, ca şi cum aş încerca să mă feresc de cineva.

Îşi întinde braţele pe ecranul luminos şi se sprijină de el. Îi prinde cu mâinile marginea şi răsuflă zgomotos.

— Ştii foarte bine că aici nu trebuie să mi te adresezi aşa! şuieră el printre dinţi.

— Îmi pare rău! spun şi trag cu vârfurile degetelor de batista din buzunar.

O scot repede şi îmi tamponez fruntea cu ea.

— Cred şi eu! îmi zice şi se întoarce. Spune, cu ce vrei să te ajut?! se răsteşte, în timp ce mă priveşte fix în ochi, cu sprâncenele unite într-o strâmbătură necaracteristică lui.

— Ai şi uitat ce am vorbit în seara aceea, când am luat cina?

— Dacă nu îmi mai aduc aminte – şi, din câte vezi, nu-mi mai aduc –, înseamnă că am uitat! scuipă cuvintele cu ură, împreunându-şi mâinile la piept.

Îmi încordez şi-mi relaxez pumnii la fiecare câteva secunde. Trebuie să mă abţin de la orice ieşire neaşteptată. Ar putea să-mi aducă multe probleme. Nu îmi dau seama ce l-a schimbat, nu a trecut chiar atât de mult timp de când nu ne-am mai văzut, dar se pare că a uitat complet zilele în care studiam amândoi până la ore târzii şi lucram pe acelaşi salariu de nimic.

— Doar pentru că te-ai aranjat, ţi-ai pus un costum pe tine şi salariul ţi s-a înmulţit de câteva zeci de ori, asta nu înseamnă că trebuie să-mi vorbeşti aşa! zic grăbit, încruntându-mă.

— Nu mă enerva! strigă îndreptându-se către mine. Ce vrei?

Sunt blocat, fără cuvinte. Când eram tineri, nu a existat vreun moment în care să ridice tonul la mine sau la oricine altcineva. Reacţia lui a fost complet neaşteptată. Uitasem ce aveam de gând să-i spun.

— Vreau să ai grijă ca, hmm, ca ei să supravieţuiască acolo! Îi zic într-un final.

Simt cum transpiraţia mi se prelinge pe ceafă şi intră pe sub materialul fin al cămăşii. Sunt din ce în ce mai înfierbântat, dar nu vreau deloc să mă cert cu el. Acum trebuie să mă concentrez asupra proiectului.

— Spune-le pe nume! strigă el, lăsând să i se lăţească pe buze un zâmbet oribil. Sunt doar nişte specimene!

— Sunt doar nişte oameni! ţin să subliniez. Nu te comporta ca şi cum nu-ţi pasă, eu nu vreau să fiu responsabil pentru moartea vreunuia dintre ei!

— Ai doar două specimene nenorocite de care trebuie să te ocupi! Eşti atât de incapabil, încât să nu poţi avea grijă de ele?

Vreau să-l opresc, discuţia noastră nu se va termina amical. Tonul îi devine şi mai puternic şi doar apuc să deschid gura, că mă întrerupe:

— Nu-mi cere favoruri suplimentare! Am să-i tratez pe toţi în acelaşi mod, ai înţeles? îmi strigă el și mă izbeşte în piept cu degetul arătător.

Îmi plec capul şi simt cum sângele mi se ridică în obraji. Îmi este teamă că am să fac ceva necugetat. Cum ar fi să-i trag un pumn. Sau mai rău. Ceva îmi străluceşte în minte, iar un fior de emoţie mă face să tremur. Realizez că nu am ales cuvintele potrivite pentru a mă face suficient de convingător. Îmi dreg glasul, ridic ochii către el şi-l privesc sfidător.

— Credeam că eşti în stare de mult mai mult, spun cu un aer lejer, mai ales după ce ţi-ai pierdut fiul în ghearele creaturilor ălora!

Se dă un pas înapoi îşi ridică mâinile în dreptul gurii, ca şi cum tocmai ar fi asistat la o oroare. Cuvintele mele au lovit exact unde trebuia, cu puterea a o mie de pumni şi cu strigătul a o mie de barbari.

Îşi îndreaptă spatele şi pe chip i se vede clar încordarea.

— Să nu îndrăzneşti să-l mai menţionezi pe fiul meu! şuieră printre dinţii ce acum par nişte colţi îngălbeniţi. Asta este treaba voastră murdară! spune, lovindu-mă din nou cu degetul în piept. Dacă ştii cum să-i ajuţi, oamenii tăi vor supravieţui, iar dacă nu, atunci îmi pare rău pentru tine!

Trece pe lângă mine, îmbrâncindu-mă scurt și neașteptat.

Mă întorc către el, dar apuc să văd doar cum se trage de nodul cravatei, apoi dispare după uşa dublă, cea pe care am intrat în laborator.

Cobor încet treptele, una câte una, și traversez încăperea până în sectorul nostru. Cilindrii au au fost montați deja, iar acum sunt conectaţi la sistemul de comandă. Lena stă dreaptă pe scaun şi verifică starea de sănătate a corpurilor dinăuntru.

— Ai reuşit să-l convingi? întreabă ea, încă atentă la ecran, în timp ce se trage uşor de vârfurile părului.

— Nu vrea să favorizeze pe nimeni, spun şi mă aşez. Dar am avut grijă să-i readuc aminte de ce facem toate astea şi sunt sigur că nu se va opune foarte mult, dacă îi vom cere ajutorul.

— Ce vrea să însemne asta? întreabă încet şi se întoarce către mine.

Mai multe strigăte se aud simultan și ne întrerup. Dintr-un sector apropiat, un dans sălbatic de scântei sare în aer, apoi se împrăştie pe podea. În aer se ridică un miros puternic de ars, iar oamenii încep să vocifereze. O femeie aruncă prin încăpere mai multe comenzi, pe care nimeni se pare că nu le ia în seamă.

— Înseamnă că mai bine facem tot posibilul ca lucrurile să meargă bine, decât să ne lăsăm în mâinile lui! reacționez eu întârziat.

Măcar sunt resemnat și știu sigur că tot noi va trebui să facem toată treaba, pentru a ne asigura că cele două specimene vor supravieţui acolo.

— Întregul sistem este verificat şi pus în funcţiune! se aude într-un microfon din celălalt capăt al încăperii. Suntem gata să pornim!

Mă apropii de cei doi cilindrii şi îmi pun mâna pe unul dintre ei, plin de speranţă. Voi sunteţi cei care ne vor salva! îmi spun şi mângâi sticla fină. Tot ceea ce am pregătit este pentru voi. Nu ne dezamăgiţi!

Simt atingerea Lenei pe umăr. Îmi duc braţul după gâtul ei şi rămânem nemişcaţi, privind prin sticlă la cei doi oameni ascunși sub ceaţa vâscoasă.

— Începem! strigă directorul de pe platformă, examinând prin ecranul holografic fiecare sector în parte.

Ne aşezăm pe scaunele noastre. Ating ecranul, iar pe acesta apare reprezentat corpul specimenului. Cum a fost învoiala, trebuie să alegem dintr-o gamă de numere, pe care să le atribuim specimenelor noastre. Aleg bileţelul din stânga.

— Tu prima, zic nerăbdător, privindu-i bileţelul.

— 0198, spune şi zâmbeşte.

— 0039, zic şi bag hârtiuţa în buzunarul de la piept.

Mă întind către ea şi îi mângâi obrazul. Ea mă priveşte cu ochii mari şi obosiţi de dincolo de rama ochelarilor. O sărut apăsat pe frunte, iar ochii i se umplu de lacrimi.

— O să fie bine!

— Toţi trebuie activaţi în acelaşi moment, spune directorul cu voce tare, pregătiţi-vă să îi întâmpinăm!

În fiecare sector apare câte o hologramă, chiar la mijlocul celor două ecrane mari, care ne indică specimenele. Numărătoarea inversă începe. Lena îmi strânge și mai tare mâna în timp ce privim amândoi numerele roşii şi ascultăm vocea feminină, mecanică, ce le rosteşte. Suntem atât de aproape!

5

4

3

2

1

0

CONEXIUNE EFECTUATĂ

INSULĂ CREATĂ

SPECIMENE CONECTATE

START

 *

Romanul Specimenul de Andrei Trifănescu este în curs de apariție la Cărțile Arven

Despre Andrei TRIFĂNESCU

Andrei TRIFĂNESCU a scris 1 articole în Revista de suspans.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *