Slitten Gorge

În noaptea aceea, Ellis visă pădurea. Pășea în beznă printre conifere și tufărișuri, simțindu-le subtil prezența. Picioarele sale știau bine locul, căci se mișca repede, ignorând zgomotele naturii sălbatice: caprimulgul, scatiii, becaținele. Urmărea ceva – sau pe cineva – și indiferent cât de aproape se simțea de capturarea prăzii, o toană a visului o trimitea iarăși hăt departe. Prada pe care-o urmărea făcea un zgomot ca de scârțâit. Ca pielea tăbăcită când o răsucești sau ca podelele sub povară necontenită. Când și când credea că zărise ceva în treacăt printre dantelurile ferigilor sau prin ciotul sfâșiat al unui copac doborât de fulger. Dar înainte ca mintea lui să se concentreze și să completeze imaginea, peisajul se schimba și era iarăși orb.

Se trezea flămând, frustrat și înspăimântat. Era momentul acela blând și nesigur al dimineții când noaptea și ziua se luau la harță și își disputau teritoriul. Lumina palidă atârna pe cer, prea umedă să prindă strălucire așa cum se cuvine. Deși era sfârșit de iunie, vara nu reușise să-și intre în drepturi. Multe din zile ploua, iar nopțile erau destul de reci cât să-ți iei haine groase pe tine. Stătea și tremura pe marginea patului, cu păturile trase peste umeri. Dușul îl aștepta ca o tortură. De șase zile nu mai avusese apă caldă în apartament. Cel puțin, dușurile reci îl făceau să-și simtă hainele mult mai calde pe trup. Cu cât ți-era mai frig, cu atât simțeai mai puțin. Morții nu tremură.

Prin fereastra care dădea în grădina publică, văzu o mierlă care ciripea întruna și juca un șotron sălbatic pe gresia spartă din verandă, oprindu-se pentru o clipă să deșerte un găinaț de un alb electric întâlnit numai pe paletele pictorilor. Nu se mai simțea bine în preajma păsărilor de când aflase cât de mult se înrudeau acestea cu dinozaurii. Se simțea incomodat de lipsa lor de greutate și de oasele subțiri și scobite. Nu-i plăcea felul în care se mișcau: atât de nervos, atât de spasmodic. Ochii lor reci și stranii; purtate, se pare, doar de instinct – lucru care-l tulbura într-o manieră nedeslușită, făcându-l să-i fie greață.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Neliniștea îl însoți și în bucătărie unde, în pofida foamei, nu fu în stare să ducă la gură nici măcar o lingură din cerealele pe care și le pregătise. Abia dacă reuși să ia o înghițitură de cafea care trecu printre buzele lui fără să-l facă să vomite. Nu-și mai amintea când mâncase ultima dată, deși trebuie să fi mâncat ceva în ultimele zile. De nu, n-ar fi avut puterea să dea drumul la robinetele din baie. Se îmbrăcă mașinal, recunoscător că slujba lui nu-i cerea să poarte costum la cravată. Apoi plecă, încercând să evite corpurile de bibliotecă înșirate pe lângă pereți până spre ușa de la intrare. Ca întotdeauna, fu forțat să se uite. Spațiul îngust dintre ele îl obligă să iasă din apartament într-o parte. Cotoarele cărților îi solicitau atenția:

Păsările de coastă din Țara Galilor; Gaia-Roșie din Țara Galilor; Păsările de pradă din Europa și Orientul Mijlociu; Observarea păsărilor în districtul Snohomish; Speciile lupului-de-mare; Pițiguși, pițigoi, scorțari și cojoaice.

Atâtea cărți. Îl apuca răul numai când se gândea la câte cărți avea și câți bani dăduse pe ele. Pe drumul către serviciu se întrebă iarăși dacă nu cumva înnebunise. Asta e problema cu nebunia. Tu nu-ți dai seama c-o ai, dar prietenii tăi apropiați văd semnele. Însă nu-și împărțea cu nimeni traiul de zi cu zi. Ce însemna să fii nebun? Să-ți pui la păstrare fecalele? Să trimiți scrisori unor oameni care sunt morți de mult? Să colecționezi cărți despre păsări care te sperie de moarte? Păi nu trebuia să le cunoști, să te informezi? Cunoaște-ți prietenii, dușmanii și mai mult.

Ajunse la fabrica de gaz metan în același timp cu Reynolds, șeful de șantier, și Hinchcliff, chimistul independent care urma să se alăture echipei de demolări până ce se vor fi dezasamblat defunctele rezervoare de epurare. Ellis își îmbrăcă salopeta și verifică furtunul de aer de la aparatul său de respirație. Era o muncă în mediu foarte cald și în vreme ce îndepărta oxidul de fier rezidual de pe rezervoarele din beton armat, se gândea cu mulțumire că vara se lăsa încă așteptată. Hinchcliff le explicase încă de la început că aceste rezervoare fuseseră cândva umplute cu șase mii de tone de deșeuri toxice – care fuseseră transportate deja la o groapă de gunoi în nordul Țării Galilor – și reziduurile pe care le curățau acum puteau să conțină până la 8% cianură.

Uneori, cu masca trasă pe figură, când respirația îi devenea horcăită și străină, își închipuia că-și smulge casca de protecție și își umple pieptul cu moarte pură.

*

― Moartea nu doare, spuse ea.

― Nu vorbi prostii, am spus eu. Am văzut poze cu tancuri germane în flăcări unde conductorul voia să iasă afară, însă piciorul lui părea înțepenit, împușcat sau ars de metalul încins, nu știu. Crede-mă că nu murea fluierând.

― Așa o fi, dar eu zic că nu e dureros. În momentul ăla. În clipa în care dai colțul, nu mai devreme, nu? Corpul își elimină toate endorfinele. Extaz total. Plăcere absolută.

Am râs. Avea felul ei de a vorbi ca în poezii, uneori. Poezii haioase. Și mai avea Karen o vorbă beton. Nu prindea la oricine, dar pe mine mă dădea gata și asta era tot ce mă interesa.

Mi-a spus:

― Nu prea mai vezi păsări moarte, așa-i?

― Asta să i-o spui lui maică-mea data viitoare când dă o fugă până în sat să ia pui.

Își dădu ochii peste cap și-mi trase una peste spate. Se străduia să tragă de inelul unei doze cu cidru, dar acesta era ruginit, cred, că nu se mișca.

― Nu asta am vrut să zic. Mă gândeam la păsările care zac moarte pe drum.

― Cred că ai dreptate, am zis.

Discuția începea să mă plictisească. Voiam să beau și eu din cidrul ăla până să ajung acasă la ceai. Defileul se ridica în jurul nostru aidoma unui gâtlej verde uriaș. Îmi plăcea acolo jos. Ne aflam chiar în spatele șirului de magazine de pe strada principală din satul Lymm, dar putea fi și undeva într-o râpă amazoniană. Avea de toate locul ăsta. Umbre reci. Un bâtlan ce pescuia la dig. Taine. Adulții nu coborau pe-aici niciodată, fie că era mai aproape pe poteca satului sau le era teamă de noi ăștia junii, fie nu aflaseră de locul ăsta, nu știu. I-am smuls doza din mână și am rupt inelul cu briceagul. Am luat o dușcă zdravănă și i-am dat-o înapoi împreună cu o super râgâitură care să completeze ceremonia. Karen bău și ea, dându-și capul mult pe spate. Silueta i se schimbă. M-am trezit holbându-mă la ea.

M-a întrebat:

― Nu-mi simți mirosul?  Sunt la ciclu.

*

Ellis nu merse la o bere cu ceilalți după terminarea schimbului. Trecu cu mașina prin centrul orașului Warrington, încercând să evite echipele de constructori care sfârtecau inima orașului, înghesuind magazine noi pe terenurile virane rămase de la construcțiile neterminate. Totul părea un afront adus fațadelor de la magazinele vechi care se agățau cu gelozie de străzile principale. Se găsea întotdeauna câte un urbanist nou – și care locuia, bineînțeles, departe de locul reamenajat – dornic să rămână în istorie. Ellis fu bucuros să lase centrul, dar cu toate că forță jeepul la maxim, până ce întinderea urbană perfidă nu se transformă în zone rurale, nu reuși să se relaxeze. Fu șocat de atâta verdeață, cu toate că făcea traseul ăsta în fiecare weekend. Era la fel de penetrant și înăbușitor ca și amenințătorul gaz toxic. Nu reușea să înțeleagă cum i-ar fi fost lui mai bine dacă ar fi stat acasă, în apartamentul lui dulceag. Dădu drumul tare la muzică, însă nimic nu-l scotea din panica lentă care-i invada pieptul. Imediat ce trecu de indicatorul cu Ruthin de pe A494, îl afectă atât de tare încât fu nevoit să tragă pe dreapta. Respirația i se oprea în piept, nu mai putea expira cum trebuie. Simțea de parcă ar fi reciclat ceva vechi și stătut, iar orice speranță de nou început se năștea moartă.

Scrisoarea boțită din buzunar, primită de la Pippa și datată cu câteva zile înainte, îl ajută să se reorienteze: Cav crede că a văzut azi-noapte târziu un linx care cobora pe escarpamentul din apropierea rulotei. Dar era cam pilit, totuși. Ha-ha. Singurul linx cu care s-a întâlnit în ultima vreme e ăla de pe tubul de deodorant cu care-și dă sub braț.

De-a lungul anilor au fost semnalate mai multe apariții ale lincșilor în pădurea Clocaenog. Locul acela era și ultimul bastion al veveriței roșcate. Mai erau și alte animale care trăiau în zonă – cam o sută de kilometri pătrați de teren împădurit, sălbatic, natural: căprioare, cocoși-de-mesteacăn, jderi, ponei galezi, dihori. Și altele la care nu se îndura să se gândească. Începerea unei enumerări pe care nu îndrăznea s-o termine aduse spaima din umbre în carnea ființei lui. I se întinse pe piele ca o sudoare.  Puse scrisoarea la loc în buzunar și îl luă foamea și mai tare. Scrută cu ochii în oglinda retrovizoare, jucându-se cu mâinile pe striurile coastelor. Respirația i se liniști. Cerul Țării Galilor era vânăt de parcă sorbise remușcarea pământului și-i arăta culoarea. Un stol de păsări agitate îi încețoșă marginea vederii, apoi dispăru fără să mai apuce să-l vadă. Porni motorul și intră din nou în trafic. Foamea îl chinuia atât de tare că nu-și putea imagina ce fel de mâncare l-ar fi putut sătura.

*

Când ajunse, cu aproape o jumătate de oră mai târziu, văzu că rulota era goală. Mai mult ca sigur că Pippa și Cavan or fi plecat la barul din zonă aflat la vreo doi kilometri mai jos, pe drumul principal. Se simțea păcălit, ca și cum venirea lui nu însemna mare lucru pentru ei. Poate că așa era. Dar ei erau prietenii lui cei mai apropiați și îl deranja că nu-l așteptaseră: ar fi dat cu toții pe gât multe halbe în momentul ăsta. Ce-or fi avut de vorbit și era așa de important că n-au mai stat să-l aștepte? Se gândea să-i prindă din urmă, dar nu voia să-l vadă purtându-se ca un cățeluș slugarnic. E și el în stare să le răspundă cu aceeași monedă, o să vadă ei.

Despachetă repede – nu adusese multe, doar un schimb de haine, vreo două cărți, Nikon-ul său vechi, un teleobiectiv, niște film ultrasensibil și un binoclu – și verifică dulăpioarele, dar fiecare cană pe care o luă în mână îi întoarse stomacul pe dos. Bău niște apă și rămase aplecat deasupra chiuvetei, așteptând ca senzația de rău să-i revină și mai și, dar de data asta nu se întâmplă. Se spălă pe față și încercă să-și tamponeze umflăturile roșii și iritate de pe umeri cu gheme de bumbac înmuiate în infuzie de nucul-vrăjitoarelor; trebuie să discute cu Reynolds despre echipamentul de protecție prea larg pe care l-au primit. Porni radioul și se puse pe citit unul din ghidurile din geanta de voiaj.

Ellis observă imediat după felul în care stăteau paginile că volumul fusese deteriorat. Deschise cartea la locul în care paginile fuseseră smulse, câteva pagini între Granguri și Familia Corvidae. Nu se dumiri imediat din cuprins ce păsări lipseau, acolo era dat un titlu de capitol: Descrierea familiilor și speciilor. Fu obligat să se târască prin tot indexul ăla greoi ca să găsească paginile respective. Apoi închise cartea cu grijă, aproape cu sfințenie, și o puse la loc în geantă, cât mai adânc ca să nu i se vadă coperta.

Cineva încerca să-i transmită un mesaj. Se întrebă cine să fi avut acces la geanta și cărțile lui, căci nimeni nu-l vizitase în apartament. Ignorase toate oportunitățile de a se opri la benzinăriile de pe traseu, nu luase la ocazie pe nimeni. Se uită la geantă ca și cum ea ar fi fost vinovată de actul ăsta de vandalism. Când Cavan și Pip o să se întoarcă, o să le pomenească și lor de treaba asta; ei erau singurii care știau de pasiunea lui, de fricile lui. Totuși, chiar pe când dădea crezare bănuielii sale, o și punea la îndoială. Prietenii lui îi respectau iubirea față de cărți, ba chiar i-o și împărtășeau. Îi văzuse luând în mână cărți în magazinele second-hand pe care le vizitau uneori și îi plăcuse grija pe care o afișau. Ba mai mult, Cavan luase în mâini un volum cartonat nou-nouț și-l deschisese în mai multe locuri ca să evite genul ăla de deformări care pot deteriora cotorul.

Ellis încercă să citească despre grelușel, dar foamea îi blocase cuvintele, sorbindu-le înapoi pe pagina velină. Muzica îl mai reconfortă, așa cum stătea întins pe pat, dar în curând își dădu seama că din cauza ei se chinuia să audă când i se vor întoarce prietenii. Dădu radioul mai încet până în punctul în care nu mai avea rost să-l țină pornit, dar iluzia de companie rămase. Natura sălbatică își făcea loc pe lângă rulotă, cu sunete la fel de firești ca vremea: trosnitul minuscul al mamiferelor din tufișuri, ființe care-și luau zborul sau se întorceau la cuib. Tocmai tremura la porțile somnului, când se auzi un țipăt. Încercă să-l recunoască, dar era peste puterile lui. Preț de o groaznică secundă înainte de a fi toropit, se gândi că trebuie să fi fost un om. Țipetele îl însoțiră, înălțându-se din confuzie, găsind limpezimea în întunericul propriei lui minți. Din Ellis se revărsă spaima. Era neputincios. Rulota se pierduse în zare, iar el stătea într-o poiană cu copacii ridicându-se înfricoșați în spatele său. Se simțea ușor ca un fulg. Durerea din omoplați îl lăsase, se simțea descătușat și calm, oarecum despovărat: foamea îi fusese potolită. Țipetele ieșeau acum din gâtlejul său, un sunet uscat și deznădăjduit, la care parcă tremurau și frunzele de sus. În fața lui, în spatele șirului acela de copaci, stătea ceva. Îl aștepta.

*

Ellis făcu un duș, strâmbându-se de durere când își lovi spatele rănit de pereții micuței cabine din plastic. Se întrebă dacă nu cumva se înfuriase degeaba pentru că nu fusese trezit de prietenii lui atunci când aceștia se întorseseră de la bar. Ar fi corect să le reproșeze ceea ce pentru ei fusese un act de caritate? Dumnezeu știe că avusese nevoie de somn. Însă tânjea și după compania prietenilor. Weekendul era aproape dus. Mâine se va întoarce la Warrington și la scheletica aia de fabrică de gaz. Totuși, mândria nu-l lăsa să meargă acum la ei. Zdrăngăni vasele prin bucătărie cât își pregăti un mic-dejun fantomă și apoi ieși zgomotos de-acolo. Se întrebă dacă nu cumva Pippa și Cavan făceau sex și cum se face că nu l-ar fi deranjat treaba asta. Foamea îl împiedică să-și amintească dacă el și Pip fuseseră vreodată împreună – își amintea vag o îmbrățișare lungă, bucle de păr pe fața lui, bătaia unei inimi printr-un sân cald ce-i umplea mâinile – poate cu vreo câteva vieți în urmă. Și poate fusese altă femeie.

Să fie fericiți, se gândi el, aruncând o privire către fereastra cu perdele de la dormitor. În weekendul ăsta era interesat de faună, nu de fornicație. Râse amar – o rafală de aer printre dinții încleștați – și se avântă în pădure.

*

Lumina era alta, aici jos. Devenise verde. N-aș putea demonstra treaba asta într-un laborator de fizică la școală, dar jur că așa o vedeam. Era o lumină vărgată care se așeza de jur-împrejurul picioarelor ca niște monede îmblănite în verde-gri. Nici aerul nu era la fel. Îți rămânea în piept, în sensul bun. Ca și cum ar fi fost mai greu, mai curat, iar plămânii nu voiau să renunțe la el. Spațiul dintre copaci părea animat de întuneric: îl vedeai mișcându-se și eram sigur că dacă ar fi fost ca toți copacii să se dea brusc la o parte, lăsând totul la lumina grea a soarelui, acesta ar fi rămas locului, ghemuit și crud, aidoma unei stafii de broscoi gigantic.

Ca și contrast era uneori roșul cu verdele, roșul pe locul albicios de pe coapsa dezgolită a lui Karen.

― Fir-aș al naibii, am zis. Nu te doare?

― Nu, răspunse ea. Unele femei au dureri menstruale, eu niciodată.

― Ce simți? E ca și cum ți-ar curge sânge din nas? Simți cum se prelinge afară?

― Nu fi retardat. Nu curge mai nimic. Cât să umpli o linguriță, zice maică-mea.

― Mmm, delicios. Budincă cu zmeură. Deci nu ești în pericol să sângerezi de moarte?

― În cel mai rău caz aș putea uita un obeu acolo și să mor de TSS.

― TSS?

― Sindromul șocului toxic. Nu e un mod plăcut de a da colțu’.

― Păi sigur că nu, dar ai zis că moartea e o superdistracție.

― N-am zis așa. Nu-mi doresc să mor într-un anume fel.

― Nu vrei să facem un pact de sinucidere? Ce zici?

― Zic că mai bine ia și mănâncă din budinca aia.

Și tot așa. Toată vara ne-o petreceam în felul ăsta, fiecare vară de care mi-aduc aminte: glumeam, ne tachinam, flirtam (deși atunci nu ne dădeam seama, nu puteam să-i dăm un nume pe vremea aia). Dar în ziua aceea a fost altfel. Brusc, o vedeam pe Karen ca pe o persoană cu o parte interioară și una exterioară. Era un sac de sânge ce sta să se spargă, în formă de fată. După seara aceea ciudată, verde-roșiatică, pe când mă întorceam acasă să-mi beau ceaiul, nu existase persoană pe lângă care să trec și să nu mi-o fi închipuit ca pe un balon hiper-umflat, gata să explodeze. Se produsese un declic, poate că lumea se schimbase, poate fusese acționat vreun comutator din mintea mea care nu mai fusese atins până atunci – lucrurile se înnoiseră irevocabil și nu înțelegeam de ce.

În acea noapte m-am gândit la Karen, la felul în care i se umplea ființa atunci când se întindea și liniile trupului ei cădeau sau se curbau. M-am gândit și la sângele ei lucios de pe coapsă, la degetele ei mânjite unde vedeam cât de gros era, și la felul în care stăteau chiloții ei într-o parte, strânși pe fund. Am ejaculat în somn – primul meu vis umed – și m-am trezit cu coapsele lipicioase și calde, iar lucrurile, simțeam eu, erau deja hotărâte.  Viața mea fusese propulsată pe o singură direcție. Una singură. Nu era chip să te mai abați. Nici cale de întoarcere.

*

După o vreme, nu mai știa deloc cine e. Se tot gândea la numele său, Ryan Ellis, și la cât de ridicol suna acesta cu cât îl repetai mai mult. Razele soarelui se pierdeau în coronamentul fin întrețesut. Posibil să fi început ploaia; or să mai treacă ore până să pătrundă apa. Se simțea protejat. Se simțea absolut ca acasă. În globul acesta, deveni încet-încet mai mult decât știa: o creștere în incremente, o îmbunătățire. În astfel de locuri sălbatice, activitatea fizică te umplea de hormoni. Îți dădea senzația că sinele e nemuritor. Simțea că poate realiza orice. Era încântător să pui această euforie pe seama aerului proaspăt, a revărsării de verde natural sau a sunetelor simple scoase de animalele preocupate de teritoriu sau împerechere. Se simțea parte din ea, iar creierul lui reptilian tânjea după legături pierdute sau îndepărtate. Era unul din membrii acelei ordini naturale, unul din miliardele de miracole de zi cu zi. Cunoștința că viața lui fusese o întâmplare fericită, cu forțe mult superioare împotriva lui, devenea o epifanie însuflețitoare și palpitantă. Își avea și el rostul lui – cât de mic – iar aportul lui la mersul vieții era la fel de important ca și al celorlalți. Era viu și avea numele de rya nellis, sau pe-aproape.

În fața lui, pomii păreau să se solidifice, și ori de câte ori venea clipa în care îl înghesuiau și urma să-l dea deoparte, avea aceeași senzație ciudată de spațiozitate. O anomalie vizuală, gândi el, dar odată trăită, îi venea greu să scape de ea. Pământul de sub tălpi se făcu mai spongios. Bănuia că o fi din cauza vreunui râuleț sau a pânzei freatice care trecea pe-aici mai aproape de suprafață. Dincolo de desișul de tufe și ramuri, lui Ellis i se păru că vede ceva mișcându-se. O mișcare disperată, încătușată, spasmul celui care știe că singură moartea îl mai poate elibera. Se întrebă dacă nu cumva o fi vreo căprioară prinsă într-o capcană a braconierilor sau chiar un om, mut de spaimă din cauza durerii și furiei. Își croi drum prin hățiș, dar poiana de dincolo se muta numai odată cu ferigile sau ierburile înalte ce se nimereau pe-acolo. Amețeala începu să-i cuprindă capul ca și cum cineva încerca să-i curbeze mintea. Văzu modele în spirală: copacii, tunelul stelat al văzduhului și pământul care venea să-l întâmpine de jos. Încercă să se ridice, dar vertijul îl punea la loc de fiecare dată. După trei încercări, renunță și se lăsă legănat de pământ. Mușchiul rece și pufos, tihna cerului de un albastru adânc și mărginit de nori îl făceau să-și așeze gândurile. Se gândi la ascunzătoarea de pe Foel Frech, unde mai observase păsări. Acolo, în decembrie trecut, văzuse o bufniță cum înșfăcase din aer un grelușel. Își aminti cum cloaca își dăduse drumul când ghearele brăzdaseră trupul micuței păsări. Sângele sfâșiase ca o rană cerul argintiu. Apoi căzuse ca un solid în timp ce el ieșise din ascunzătoare convins că sângele înghețase la atingerea pământului. Nu reuși să găsească sângele deși căutase până ce lumina slăbise și ceilalți privitori plecaseră acasă. Găsi însă altceva în noaptea aceea. Tocmai voise să renunțe, simțindu-se ridicol din cauza încăpățânării lui nebunești, și se întoarse să plece în momentul în care luna se ivise din spatele unui pâlc de nori înalți.

Văzu o licărire.

Își închise ochii și rememoră fragilitatea și lipsa de greutate a craniului. Parcă ținea în mână hârtie creponată sau parcă nu ținea nimic. Fiecare fâșie de carne fusese smulsă de pe țeastă, din orbite, maxilar: pasărea rânjea, iar umbrele ochilor fantomatici erau atât de negre de parcă amintirea sângelui și metoda de ucidere erau încă vii. Ciocul – cu ascuțimea lui – avea culoarea cenușii și se întindea din os ca o pată vicleană. Era cioc, erau și cute. Sfâșierea trupurilor, atrocitățile pe care le făcuse. Câte să fi fost? Atâta sânge țâșnise prin cămăruțele acelea din calciu, încât până și osul avea culoarea mahonului.

Încă mai avea craniul ăla, dosit într-o cutiuță din lemn, în fundul sertarului. Uneori noaptea, când singurătatea îl cuprindea de după umeri, îl scotea din cutiuță și inspira toată suflarea care mai rămăsese în fosele cavităților nazale. Nu crezuse că un lucru atât de mort putea să miroasă atât de viu.

*

Când se răsuci, își văzu ochii în oglindă. Nu știa ce oră era, dar era târziu, tot cerul era negru, fără margini palide care să arate dacă după-amiaza tocmai se sfârșise sau erau zorile aproape. Pentru o clipă crezu că ochii îi sunt plini de o luminiscență interioară, de parcă umorile i se aprinseseră ca parafina. Ochii îi luceau portocaliu, aduceau a privire speriată, nefirească. Îi veni în minte o imagine: trupul său băgat în haine și apoi într-o cutie de metal. Chei răsucite în contact, un motor ce prinde viață. La sfârșitul acelei rutine începea alta numită muncă. Alte haine. Altă cutie de metal. Sudoarea, aburul și miasma rezervoarelor descompuse. Sărurile chimice țâșnind prin beton. Căldura prin costumul de protecție. Totul părea un vis, o iluzie. Privi în jos către trupu-i gol, scăldat în lucirea difuză a lunii. Viața lui avea nenumărate straturi, toate la fel, dar acum – cu sângele clocotind – nu mai știa cine era sau ce făcuse. Nu mai părea să aibă loc pentru ritual. Instinctul îl asaltă ca o miasmă de care nu poți scăpa. Voia doar să alerge prin iarba înaltă și să simtă noroiul rece sorbindu-i tălpile. Simți trupurile calde încremenind în tufăriș la apropierea lui, urmărindu-l cu ochi absolut rotunzi și negri. Bătăi de inimă umplură aerul ca picăturile de ploaie.

Dormi mult și adânc, apoi se trezi sub o burniță ușoară. O străbătu mergând către jeep, simțind-o aburindu-i pielea. Se așeză la volan, așteptând să-și vină în fire. Într-un târziu își reveni și răsuci cheia în contact, apoi împinse schimbătorul de viteze pe D.

Nu-și mai amintea drumul înapoi. Prea des îi fugiseră ochii pe oglinda retrovizoare: o umpluse pădurea, tot drumul către casă.

*

În defileu. Karen îmi arătă ce negru era sângele, scurgându-l din trupul cald.

― Sânge venos, spuse ea. Are o culoare cam ca de ciocolată.

Porumbelul gulerat era prins într-un crac de copac, iar piciorul lui schilodit – rănit într-un accident anterior – se înțepenise în furca unei crengi. Cu cât se zbătea mai mult să scape, cu atât își răsucea piciorul și mai adânc în despicătură. Când am ajuns la el – urmând fâlfâitul aripilor și suspinul sugrumat ca de om – își rupsese deja piciorul atât de rău încât aproape că și-l smulsese de tot. Membrana nictitantă părea o peliculă lăptoasă provizorie peste mărgica neagră și strălucitoare a ochiului său. Nu puteai citi nimic în acel bob. Părea la fel și vie, și moartă. O taină neagră și mohorâtă ce străbate retina dintr-o parte sau alta.

Karen eliberă cu blândețe pasărea ținând-o cu capul în jos, îi trecu gâtlejul subțire printre degete și apoi îl trase și-l răsucise în jos. Sunetul de oase sfărâmate îmi făcu pielea de găină. Tuși și scuipă, se șterse la gură în vreme ce pasărea îi atârna inertă de degete ca un săculeț fragil. Lui Karen îi scânteiau ochii, plini de o lumină norocoasă care se furișase prin verdele pădurii și i se așezase greoi în privire.

Am dormit în noaptea aceea și porumbelul înviase, întinzându-și aripile. Modelul de pe irișii lui Karen era întrețesut pe penajul gri și pufos. Pasărea lățită pe cer semăna mai mult cu Karen decât cu propria ei specie. Își deschise ciocul și în loc să cânte, stropi cu sânge care îngheță în aer ca un colier de rubine rupt.

M-am trezit iar pe Drumul Nou, dar nu știam cum am ajuns acolo. Karen mă sărutase. Limba ei îmi asaltase limba, ochii ei deschiși pironiți în ochii mei. Nu ne-am ținut în brațe. Pasărea atârna între noi, golindu-se pe pantofii mei. Mâinile mele erau și ele inutile, prinzând frig în timp ce ea își împingea fața în mine. Am simțit gust de sânge în gura ei. Am simțit cum bezna din mijlocul ochilor ei se scurge afară și se unește cu umbrele defileului.

Țin minte că mă îndreptam spre casă și mă uitam înapoi la aproape tot pasul, fiind convins că hăurile defileului se ridicau oarecum, se lățeau și apoi năvăleau pe străzi să mă prindă. Când am ajuns, am ignorat ceaiul care mi se pregătise și m-am dus direct în baia de la etaj. Am vomat în toaletă vreo cinci litri de lichid care semăna cu un fel de supă picantă. Mirosul și gustul de cupru se simțea peste tot. Karen mi se strecurase în gură și în crevasele amprentelor mele, deși nu-mi aminteam s-o fi atins. Palpitațiile inimii în sânul ei. Fragilitatea oaselor sale. Se desfăcuse ca o floare, ca un pui luptându-se cu membrana oului.

Culorile din jurul meu erau șterse, în pofida luminii solare. Viața exista numai în umbre. Acolo se afla tot ceea ce voiai. Adevăratul înțeles era în cuvântul tufăriș. Nu era o coincidență.

Degetul ei în gușa păsării. Eleganța de a propti o ființă fără viață.

*

Arșița era atât de mare încât la baza ochelarilor i se formară băltițe de sudoare. Trecuse atât de mult de când mâncase, încât îi era teamă c-o să uite cum. Ținea în mâini uneltele cu care scrijelea pereții camerelor de gaz inutile și aproape îi venea să creadă că munca aceasta nu se va sfârși niciodată, că mâinile lui nu se vor mai apuca să facă și altceva. Peisajele lui erau pline de rășini, nitrați, nămoluri și fenoli. Trăia în toxicitate. Mai trecu o oră și Hinchcliff îl scoase din frontul de lucru pentru un control prin sondaj. Se clătină printre dărâmături, fragmente ceramice de retortă, clincher și zgură, cărămizi sparte și cenușă. Hinchcliff îi testă sângele și răsuflarea. Îl întrebă despre dieta lui și regimul de exerciții fizice. Ellis minți fără ezitare. La sfârșitul schimbului își adună hainele în coșul sigilat pentru spălătorie și făcu un duș fierbinte. La vestiar, Hinchcliff îi flutură un senzor pe lângă trup și i se dădu ok-ul de mediu. Ziua se terminase. Ellis se simțea de parcă ar fi purtat lentile de contact fabricate din plumb. Se lăsă dus de pași către casă și culorile de la muncă îl însoțiră și în somn: negrul de fum, licărirea cenușii, albastrul-de-ceaun (cum mai era poreclită piatra de var), cianura tremurândă din reziduurile de albastru de Prusia.

Verdele din Slitten Gorge flutura aidoma unor eșarfe din buruieni prinse de curentul adânc. Uneori, culoarea devenea atât de concentrată încât nu se mai deosebea de negru. Ai putea trece iarna nucleară acolo jos, spusese ea. E un loc uitat de vreme. Cartografii îl ratează de fiecare dată. Dacă mori aici, trupul ți se face țărână până să te găsească cineva.

Coapsele ei îi tremurară în mâini pe când el își coborî fața în vulva ei. Îl mânji cu sânge. Mâinile ei fluturară pe vârful omoplaților săi, cu pasărea care se răsuci între degete: îi simți greutatea inertă pe spate. Credea despre ea că-și pierduse controlul, însă ea făcea magie.

Din acele culori interzise ieșiră fizionomii. Profilul îndărătnic al bunicului său. Își descheie cămașa și o dădu jos: pielea i se duse odată cu ea. Plămânii îi luminau în scobitura pieptului, iar pleura era îngroșată de plăci. Bunicul său făcuse un mezoteliom, un cancer rar și perfid, rezultatul unei decade de demolări fără protecție. Ellis văzuse poze cu el cum dezasambla o fabrică în viscol, însă zăpada se dovedise a fi azbest negru.

Vrei să vezi și tu cum e? îl întrebase bunicul său pe patul de spital, scoțându-și masca de oxigen și oferindu-i-o. Masca era bălțată de spută și sânge. Respira în lovituri întrerupte, ca un asalt.

N-o mai văzuse din ziua aceea sufocantă și ursuză. Își aminti că o furtună urcase pe cer în acea noapte – când stătea în pat cu aromele sale metalice – ș i măturase arșița de pe pământ. Nu știa unde locuiește ea, dar și de-ar fi știut, tot n-ar fi mers să-i bată la ușă. Înțelegea că sunt motive, tipare. Poate că furtuna o luase și pe ea. Nu avea nimic tangibil cu care s-o lege de realitate. După ce trecură anii, începu să se îndoiască atunci când citea despre întâmplările de atunci și despre defileu.

O tresărire instinctivă a volanului. O luase cu jeepul pe Kingsway. La podul mobil de peste canalul Manchester Ship o luă la stânga pe drumul către Thelwall. Amintirile râcâiau pereții minții sale, încercând să-și facă simțită prezența. Ținea minte străzile acestea, deși nu mai trecuse pe-aici de aproape două decenii. Făceau rost de băutură de la sătenii din Grappenhall. Pescuiau bibani în canalul Bridgewater. Se ardeau pe limbă cu cartofi prăjiți la barul pescăresc de lângă Dog & Dart. Serile de vară în care defileul îl aștepta și cerul de o granulație spălăcită și moale care stăvilea lăsarea întunericului. Lămpile cu sodiu decolorau strada. Când o sărutase, buzele ei erau cenușii. Nu-i nimic, și ale mele sunt la fel. Simțea la ea un gust de roșu și verde. Se visă în zbor după ce ea ieșise din viața lui.

Parcă jeepul în fața papetăriei, în locul în care drumul cotește la stânga și intră în satul Lymm. În spatele șirului de magazine – măcelăria, băcănia, coaforul, agenția imobiliară – terenul uitase să mai fie orizontal și plonja în întuneric. De-a lungul anilor, oamenii suferiseră accidente în locul ăsta. Digul făcea un zgomot ca de răget înăbușit. La balustradă, Ellis își adună puterile. Simțea cum i se mișcă părul, deși nu era nicio boare de vânt. Părea că defileul îi trage toată seva în adâncuri, îl gustă, își amintește de el după atâta vreme.

Se gândi la Clocaenog și la cât de îngrămădiți păreau pomii de acolo. Deși alergase printre ei, niciodată nu se împiedicase și nici nu se zgâriase la umăr din cauza trunchiurilor. Părea că le știe așezarea, înțelegea fizicitatea pădurii. Ceea ce nu pricepea era că nu știa de ce alerga sau de cine fugea. Simțea același paradox și aici; cunoștea Slitten Gorge ca pe el însuși și, totuși, de douăzeci de ani nu mai fusese atât de aproape de el. Iubise locul ăsta, însă îl asocia cu putreziciunea, cu sfârșitul lucrurilor.

Știa că va trece prin poarta de intrare și va coborî treptele de piatră perfide, îmbrăcate în mușchi și umezeală ca și cum transpiraseră din cauza apropierii de locul ăla. Încleștă și mai tare balustrada și privi în jos către locul în care observase cândva un bâtlan încremenit ce aștepta să treacă peștele pe lângă el. Apoi se cufundă în straturile de gri și albastru și verde, cu mâinile încă încleștate ca și cum ar fi încercat să se amăgească cu gândul că se afla încă la nivelul străzii.

Altcineva pusese stăpânire pe spațiul acesta sacru. Pe jos era plin de sticle de bere și ambalaje de polistiren; niște graffiti pomeneau de Helen care suge pixu’ și îl rezolvă pe cel care va trece pe aici lunea viitoare seara. Ellis căută cu privirea în jur ceva care să-l azvârle într-o seară înăbușitoare din 1987, dar rămase doar cu culorile. Simți aerul răcoros în plămâni și se întrebă dacă bunicului său i-ar fi făcut bine să stea o vreme acolo jos.

Într-unul din copaci se auzi o mișcare ca o zguduitură. Ellis se întoarse și văzu o mână înșfăcată sau care se înșfăca pe sine înspre ramurile mai înalte, iar frunzele rămase în urmă luceau într-o culoare mai întunecată decât umbrele în care tremurau. Privi copacul cu inima bătându-i să sară din piept, nefiind sigur de lucrul la care asistase. Copii care se hârjonesc. Un fir de memorie vătămat. Nu știa. Strigă, dar nimeni nu răspunse.

Merse mai adânc în pădure, până ce umbra fabricii de cuie se ridică din beznă. Soarele se îndârjea s-o lumineze, dar iedera neagră și mușchiul ce creșteau pe ziduri îi absorbeau lumina. În vremurile victoriene, fabrica făcuse cuie, apoi platbande din oțel pentru dogăria din Thelwall. Ferestrele aveau cicatrici din praf pe care niciun lustru nu putea să le mai îndepărteze.

Blocuri de gresie de Wilmslow răsăreau din tufăriș. Ellis se lipi cu spatele de ele; erau reci la atingere. Ea îl dusese în locul acela și îl zgâriase pe linia dură a omoplaților cu vârful unui piron, o bucată de fier de cincisprezece centimetri la fel de bătrân ca satul însuși.

Dacă ai fi avut aripi, spuse ea, din locul ăsta ți-ar fi crescut.

Îi scoase penisul pe care-l simți ba că se zbârcește de frig, ba că se îngroașă în strânsoarea palmei ei. Își simți sângele făcând dâre pe spate.

Vreau să-ți arăt un sânge care nu este negru. Vreau să-ți arăt un sânge atât de strălucitor că ar putea lumina o casă.

Se aplecase către el și își încolăcise coapsele pe ale lui. Pironul din pumnul ei scrijeli o linie de-a lungul gâtului său. Frica aproape că-l făcu să vomite, dar când să protesteze, își simți penisul alunecând în ea. Ochii ei fluturară puțin de parcă ar fi avut un buton care le micșorase contrastul de tot. Îl călări aspru și iute, atât de aspru încât se gândea că l-ar fi bătut dacă și-ar fi scos-o afară. Mișcările ei erau atât de violente încât el nu realiză că se apropie de orgasm. Ejaculă aproape fără să știe. El strigă și ea îi țipă numele.

Desfă-ți aripile, spuse ea, și își înfipse pironul într-o parte a gâtului.

*

Timpul tăia locul aidoma unor bucăți de sticlă spartă. Era prea periculos să te oprești și să le aduni. Ellis se afla în jeep. Poate îi sunase pe Pip și Cavan de pe mobil, poate că nu. Poate că încărcase bateria, poate că nu, înainte de a pleca de la muncă. Poate că nici măcar nu avea baterie, poate că da.

Apoi el spuse: „ca să-l citez pe Ralph Hoffman în volumul Păsările din statele de pe coasta pacifică, apărut în 1927, «Întotdeauna mai e loc de încă o carte bună despre păsări»”. A spus-o nu numai o dată, ci poate de-o sută de ori. Pe când culmea estică a pădurii se îndârjea împotriva mașinii lui, se făcuse deja întuneric. Respirația îi devenise dificilă. Se imagină rupând paginile din cărți și încercând să nu vadă fotografiile cu lanius excubitor. Moartea era la ea acasă în jurul lui. Oamenii cădeau de parcă fuseseră născuți pentru asta. Își dorea să-l fi putut ajuta pe bunicul său să-și desfacă aripile.

O oră mai târziu îi găsi pe Pip și Cavan, imediat ce pădurea i se așeză rece în gânduri. Foamea avea ceva animalic în el, îi înnegrea pupilele și îi umplea gura cu salivă. Alte animale veniseră în vizită la cămara sfrânciocului, dar se retrăseseră alungate de miasma supraviețuirii lor. Stătu în fața lor și își flexă deltoizii. Umbrele săreau de pe ei în înălțimile cutremurate ale copacilor. Au încercat să-l convingă, agățându-se de o ultimă speranță. Piroanele străvechi înfipte prin încheieturile de la mână și glezne făcuseră crustă de sânge și sevă. Buzele le erau albe și crăpate. Limbile pârguite le stăteau umflate în gură.

Mă înalț și zbor, ar fi putut spune el. Sângele lui Karen era portocaliu în spatele retinei lui. Putea s-o miroasă ca pe un lucru făurit într-o turnătorie.

Întinse mâna și rupse câteva fâșii de carne umede să-și umple stomacul, chiar dacă trupurile care le ofereau îl implorau să n-o facă, șovăielnic prin gâtlejuri revărsate.  Țipătul semăna atât de mult cu propria lui voce și era atât de puternic încât nu-și dădu seama decât mult prea târziu de ceea ce sosise și se adunase pe ramuri.

Copyright © Conrad Williams

Copyright traducere © Dan Butuza

Despre Conrad WILLIAMS

Conrad WILLIAMS a scris 3 articole în Revista de suspans.

Conrad Williams este un multipremiat scriitor britanic născut în 1969 la Warrington și care locuiește în prezent în Manchester. A câștigat premiul British Fantasy Award pentru cel mai bun debutant în 1993, același premiu pentru cea mai bună nuvelă în 2008 („The Scalding Room”) și pentru cel mai bun roman în 2010 (One), dar și International Horror Guild Award în 2006 pentru cel mai bun roman (The Unblemished). A publicat 7 romane, Head Injuries în 1998, London Revenant în 2004, The Unblemished în 2006, One în 2009, Decay Inevitable în 2009, Blonde on a Stick în 2010, Loss of Separation în 2011, 6 nuvele, “Nearly People” în 2001, “Game” în 2004, “The Salding Rooms” în 2007, “Rain” în 2007, “The Fox” în 2013, “The Jungle” în 2013, și două colecţii de povestiri, Use Once, Then Destroy în 2004, Born with Teeth în 2012. Conrad Williams de asemenea a editat antologia Gutshot, publicată de PS Publishing în 2011.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *