Se făcea că

Orice basm care se respectă începe cu formula „a fost odată ca niciodată” și, în mod similar, orice vis care merită povestit începe invariabil cu această introducere clișeică. Cînd vrei să-i împărtășești cuiva secvențe selecționate din filmele nocturne ale subconștientului tău, există un singur mod corect prin care să-ți începi descrierea: se făcea că… E singura cheie verbală ce poate deschide porțile planului oniric pentru a putea fi vizitat după ce te-ai trezit din somn. E un standard oral care s-a impus în timp, o cîrjă folosită în comunicarea interumană, un înlesnitor lingvistic. Pe înțelesul tuturor, e doar un fel de-a spune că ceea ce urmează să relatezi nu s-a întîmplat decît în capul tău. E o scurtătură. Oamenilor le plac scurtăturile.

Visele mele nu par să aibă niciodată un început bine definit, de aceea, în momentele rare în care vreau să le descriu, evit această formulare. Ca orice plăsmuire spontană a gîndului neîngrădit, visele mele sînt pîcloase și insubstanțiale, o înșiruire ștearsă de situații iscate din neant, și tot ce rămîne din ele e finalul. Ar putea suna auto-compătimitor, că mă plîng că visele mele n-au complexitate, că visez mai mărunt sau că visez mai puțin decît alții, dar, vă spun sincer, e doar o simplă constatare.

Menirea viselor e să fie uitate, acum pot accepta asta. Din visele mele nu rămîn niciodată cu multe detalii, decît cu impresii vagi, imagini fragmentate și frică, ceea ce nu-i nici pe departe atît de rău precum sună.

Am învățat, cu timpul, să îmbrățișez această frică. De fiecare dată am ținut-o aproape, ca pe un prieten drag, și am alimentat-o cu propriile speculații ridicole. Niciodată nu m-am simțit mai viu decît după un vis transformat în coșmar. Și din visele frumoase, cele din care nu vrei niciodată să te trezești, se poate naște frica, în special atunci cînd îți dai seama că viața reală nu se compară cu splendidul visării. Se poate întîmplă și după cel mai banal vis, de exemplu: unul în care zbori peste clădirile orașului sau unul în care ai bani să-ți cumperi tot ce vrei. Frica asta e mai profundă și te pătrunde insesizabil, e ca un refuz al realității, în timp ce frica indusă de un coșmar e mult mai intensă, răscolind acele unghere ale spiritului uman în care se sălășluiesc reacțiile primitive.

Din visele mele fericite nu aș putea să vă reproduc nici măcar unul, nici măcar dintre cele sexuale care mi-au pătat în mod repetat adolescența. În schimb, mi-aduc aminte și acum de noaptea în care am visat că mă înec, și asta s-a întîmplat cu cel puțin zece ani în urmă.

Situația nu avea nici unul dintre ingredientele clasice ale unui vis, nu se făcea că… Părea, pur și simplu, că încă nu am adormit și că mă uit pierdut în tavan, așteptînd să mă ia somnul. Nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin cap că e ciudat că vreau să adorm cu ochii larg deschiși. Brusc, am simțit că din cameră s-a scurs tot aerul și că mă sting treptat, că mă scufund într-un lichid invizibil, că mă diminuez lent, urmînd să devin una cu nimicul. Panica mută ce m-a cuprins în acele clipe, o panică ce a persistat chiar și după ce m-am trezit respirînd greu și avînd în fața ochilor imaginea tavanului de mai devreme, teroarea aceea inexplicabilă care mi-a deșertat toată adrenalina disponibilă în sînge și m-a făcut conștient de fiecare părticică a propriului corp, oroarea de vidul acela care părea că mă cuprinde, toate aceste senzații au trezit apoi în mine o bucurie inexplicabilă, pe care puține lucruri o pot echivala.

Nu există nici un fel de proces aparent prin care visele mele iau naștere, nu știu de unde vine scînteia care pornește motorul minții, încălzindu-l pentru călătoria ce urmează a fi făcută prin ipoteticul visării. Mă găsesc de fiecare dată în drum spre o destinație necunoscută, în postura de pasager involuntar într-un vehicul de coșmar, incapabil să strunesc volanul și să evit un deznodămînt teribil. Nu țin niciodată minte seriile de evenimente care duc la căderile mele din vis; știu doar că mă prăbușesc într-un hău fără margini și că întreaga mea ființă e încordată anticipînd inevitabilul impact cu solul. Moment în care deschid ochii și simt că trăiesc.

Unii oameni se entuziasmează nespus cînd le dai ocazia să-ți spună ce-au visat, probabil pentru că astfel își pot retrăi fanteziile, chiar dacă într-o variantă diluată. Să-i spunem ‘visare second-hand’, pentru că visarea cu ochii deschiși e cu totul altceva. Oricît de mult m-ar fi încîntat să fac și eu asta, n-am avut ocazia s-o fac atunci, la cald. Intenționam să le povestesc colegilor despre visul meu straniu a doua zi, la școală, în pauza dinainte de cele două ore de matematică pe care le aveam vinerea, dar la nici jumătate de oră după ce clopoțelul a anunțat începerea orelor a trebuit să evacuăm liceul. Exista suspiciunea unor scurgeri de gaze și așa dicta protocolul – zi liberă pentru toată lumea. Nimeni n-a avut nimic împotrivă. Bucuroși că am scăpat de integrale și logaritmi, ne-am grăbit fiecare să ajungem acasă pentru a profita cît mai mult de neașteptatul cadou, un weekend de trei zile, astfel că n-am apucat să mă laud cu minunatul meu coșmar. Iar după aceea am preferat să-l țin pentru mine.

Frica, am înțeles între timp, este ceva foarte personal, aproape intim. Pe a mea am alimentat-o constant, exact așa cum hrănești un animal de companie, nu pentru că aș fi ținut la ea în mod special, ci pentru că nimic nu se compară cu sentimentul de ușurare pe care-l ai în clipa în care descoperi că infernul în care te zbăteai nu-i decît o născocire creativă a intelectului tău, o stafie neuronală scăpată de sub supravegherea conștiinței. Acel moment de limpezire a gîndului e ceva de-a dreptul înălțător. Poate că de aceea am ajuns să tînjesc după el ca după un psihedelic ce operează contra-intuitiv, transformînd halucinația în realitate și înlocuind mirajul monstruos cu banalitatea stării de veghe.

Certitudinea infailibilității sistemului meu mi-a conferit o aroganță greu de șubrezit. Ezit să-i spun hybris, cuvîntul prea îmi sună a nume de pasăre preistorică. Greu de șubrezit, dar nu imposibil. Hotarul dintre vis și viață, dintre imaginar și real, îmi pare incert acum, după ce-am visat ce-am visat și am trecut prind ce-am trecut. A început săptămîna trecută, în noaptea de miercuri spre joi.

M-am trezit în toiul nopții avînd nevoie să-mi golesc vezica, așa cum mi se întîmplă de fiecare dată cînd îmi fac seara un ceai și-l sorb în timp ce mă uit la filme cu laptopul în poală, înainte de culcare. După ce-a adormit iubita mea, am stat cel puțin o oră pe Youtube urmărind chestii educative din care acum n-aș putea să reproduc nici măcar una. Am adormit rapid, fără complicații. Era aproape de ora cinci, oră la care timpul pare că stă în loc și lumina are o calitate spectrală, cînd funcțiile biologice m-au urnit din pat. M-am dus la baia mică, cea de pe hol, și, în momentul în care am aprins becul, am avut deodată impresia că, dacă n-aș fi aprins becul, aș fi putut s-o văd pe fetița cea mică cu păr negru vorbind în scurgerea de la duș. Nu a fost prima dată cînd am simțit că lumina becului alungă fantomele dintr-o încăpere scăldată în beznă, dar a fost prima dată cînd mi s-a întîmplat în postura de adult; prima dată cînd nu mi s-a părut că imaginația îmi joacă feste.

Cu genunchii adunați sub ea, cu părul lung acoperindu-i fața și răsfirîndu-se pe mozaicul gresiei ca un strop de cerneală vărsat într-o cană cu apă, cu gurița ei nevăzută aproape lipită de grilajul de inox al scurgerii, fetița m-ar fi ignorat și ar fi continuat să vorbească șoptit, posibil într-o limbă străină de cunoașterea umană. N-ar fi trebuit să am o imagine atît de clară a fetiței, o dată pentru că între duș și restul băii există un zid care ascunde parțial orice utilizator al său, apoi pentru că, evident, nu era nimeni acolo.

Perplex, uitînd momentan de motivul pentru care am intrat în baie, mi-am imaginat că exista o singură entitate cu care ar fi putut discuta micuța, dacă ar fi fost reală – Regele Șobolan. Dacă n-aș fi apărut eu, ea i-ar fi spus exact cum să ajungă la mine prin putoarea complicatului sistem de canalizare și acesta, creatură malefică alcătuită din răutate crudă și voință concentrată, m-ar fi luat din pat și m-ar fi tîrît cu dinții pînă în catacombele lui, părăsindu-mă acolo să rătăcesc pentru eternitate printre rozătoarele lui infernale. Noroc că am oprit-o la timp, aprinzînd becul.

M-am grăbit să-mi termin treaba și să mă întorc în pat, tremurînd vizibil din cauza frigului pe care am început să-l resimt din ce în ce mai puternic. M-am cuibărit lîngă iubita mea și am încercat să adorm, pentru prima dată încercat de o frică inconfortabilă. Pluteam la intersecția dintre somn și trezie cînd, în dreptul capului meu, pe partea stîngă, acolo unde am noptiera pe care-mi țin cana de ceai, ochelarii și una sau mai multe cărți, am auzit un foșnet electric. Sperietura m-a făcut să tresar, zvîcnirea mea fiind similară aceleia pe care o ai înainte să adormi, cînd ai senzația că pici în gol. Cu ochii holbați în bezna întreruptă ușor de lumina bleagă neoanelor de afară, am cercetat camera, căutînd din priviri orice lucru nelalocul lui. Fetița era ghemuită la marginea patului, în dreptul ușii, învăluită în întuneric și inertă ca o statuie. Stătea în aceeași poziție de mai înainte, de data asta fără să scoată vreun sunet. Pe măsură ce mi se limpezea privirea, fetița se transforma într-un morman de perne și cuverturi, aceleași care acoperă patul în timpul zilei. Pieptul mi s-a dezumflat ca un balon, fără să-mi dau seama îmi ținusem respirație în tot acest timp.

Abia cînd autobuzele au început să circule, perturbînd liniștea cu fornăielile lor pneumatice, am reușit să adorm. În lumina zorilor, umbrele camerei nu lăsau loc pentru interpretări sinistre. Chiar și așa, fetița cu părul negru a reușit să se țină de mine, urmărindu-mă în somn. Stătea lîngă pat, palidă și subțirică, avînd în orbitele întunecate două perle mici și lucioase, ca două stele singuratice pe cerul nopții. Cînd mi-a vorbit, a făcut-o fără să-și miște buzele vineții.

— Sub pămînt toți șobolanii sînt negri, dar nici unul la fel de negru ca Regele Șobolan. Sub razele întunericului lordul subteranului cultivă haos și uitare și dureri. Cu dinții lui de fildeș, El roade suflete rătăcite. Ceasul morții tale poartă urma ghearei Lui.

De sub părul de abanos al fetiței s-au insinuat urechi mari și păroase. Trupul i se smucea în toate părțile, prins într-un dans macabru provocat parcă de cacofonia unei orchestre dirijate de un orb. Năsucul i s-a alungit, din el ițindu-se mustăți lungi și dezordonate. Mîinile i s-au preschimbat în gheare destul de ascuțite să despice carnea. Gura ca o peșteră uitată a scuipat afară doi dinți gălbejiți, lungi și încovoiați. De sub cămașa de noapte, neagră și fără o textură distinctă, de parcă ar fi fost doar o prelungire a părului, se descolăcea o coadă roz, murdară și obscenă. Doar ochii aceia mici, ca niște licăre de lumină malițioasă, au rămas neschimbați.

M-am trezit înainte ca Regele Șobolan să ia locul fetiței. Pijamaua mi se lipise de corp, eram leoarcă și mă simțeam mai obosit ca niciodată. M-am înfofolit în plăpumi și am așteptat să mă liniștesc, încercînd să găsesc partea amuzantă a coșmarului, acea abordare rațională care să mă ajute să îmbrățișez spaima provocată de șobolanul regal. Mă bîntuia o frică nouă, una pe care nu reușeam s-o gestionez.

Am făcut duș în același loc în care fetița a vorbit cu Regele, spuma albă acoperind complet scurgerea de oțel inoxidabil ce mai devreme îi filtra ei șoaptele grotești. Înfrigurarea pe care o am în oase în diminețile de februarie trece greu, chiar și cu un duș fierbinte, așa că m-am grăbit să mă spăl, încercînd să nu acord prea multă atenție unei frici ce se încăpățîna să mi se cuibărească-n toate simțurile. Dana plecase deja la birou, eram singur în apartament și nu mă credeam în stare să mă concentrez destul de mult ca să pot citi ceva, așa că am pornit televizorul. Printre reluările știrilor din seara precedentă a fost și cea despre intrarea în noul an chinezesc. Previziunile erau sumbre pentru 2009, Anul Șobolanului. La naiba cu televizorul, nu-i nimic mai sănătos decît o plimbare relaxantă, mi-am zis aruncînd pe canapea telecomanda. E și un mod bun de-a trece timpul, din care am berechet, fiind șomer.

M-am îmbrăcat să ies în oraș și să mă învîrt aiurea pînă cînd îmi revin. Am lăsat în sertar ceasul de mînă, tulburat încă de vorbele nerostite de fetiță, cele despre urma de gheară de pe ceasul morții mele. Cuvintele ei erau scrijelite pe o tablă neagră la care mă uitam prin ceață, nu le deslușeam precis, dar percepeam esența lor. Eram convins că, dacă aș fi ales să port ceasul, aș fi găsit pe sticla lui o urmă de gheară și asta ar fi însemnat sfîrșitul pentru mine. Am dus sacul de gunoi la ghenă și l-am aruncat în tomberon de la o distanță considerabilă, ferindu-mă de șobolanii care ar fi putut să mă atace. Zgîriat și mușcat de mizerabilele creaturi, aș fi pierit în chinuri, turbat și otrăvit. Orașul e plin de ei, hoarde infecte mișună conspirativ prin labirinturi prăfuite, dar nu-i vezi niciodată, pentru că au exercițiul discreției și se feresc de ochii lumii. Orașul de plin de ei și mereu o să fie; sînt supraviețuitori, descurcăreți și teribil de inteligenți. Se înmulțesc cu viteză alarmantă, ca o epidemie care te privește în ochi în timp ce te consumă.

În direcția asta îmi zburau gîndurile cînd m-a lovit mașina. M-am trezit în spital, cu un picior distrus și o amintire vagă a evenimentelor care m-au adus în acea stare. Doctorul Chițulescu îmi spune că am fost norocos, că putea fi mult mai rău, că e bine că nu m-am lovit mai rău la cap. Piciorul mi-e fracturat în mai multe locuri, doctorul stă pe marginea patului și îmi explică modul precis în care vor decurge operațiile de reîntregire a membrului și recuperarea, dar eu nu pot să mă concentrez decît la numele lui. Chiț-ulescu. Chiț-ulescu. Nu poate fi o coincidență, nu?

Spitalul e perversiunea unei gări, e insalubru și plin de mutre chinuite și săli de așteptare în care oameni triști își frămîntă îngrijorați mînile. În compartimentul tău, dormi incomod pe saltele pline de suferințele unor suflete dispărute, asta dacă te lasă sforăitul colegilor de cameră. Un băiat vine pe la amiază să vîndă ziare, un popă trece mai pe seară să aducă împăcare, asistentele te îngrijesc mecanic, înfigînd în tine seringi cu abandonul cu care lovește ceferistul roțile de tren. De fiecare dată cînd intră un doctor în salon îmi vine să-i prezint biletul, dornic să-mi justific prezența pe teritoriul lui. Nu vreau să creadă că-s un clandestin care n-are ce căuta acolo. Sînt unde trebuie, unde a vrut Regele să ajung, sub bisturiul unui supus de-al lui. Chiț-ulescu.

Dana îmi aduce mîncare. În ultimele zile s-a ocupat de toată birocrația necesară sejurului meu medical, a vobit și cu șoferul mașinii, cu care vom încerca să ne înțelegem pe care amiabilă. N-a fost vina lui, îmi zice Dana, a smucit de volan cînd s-a speriat de un șoricel care-i ieșise de sub scaun. Dacă mașina nu s-ar fi izbit mai întîi de bordura înaltă, aș fi fost accidentat mult mai grav. E din cartierul Florilor, cel devenit celebru după ce s-a aflat că era infestat de șobolani. Aproape că uitasem de asta. Toată iarna rozătoarele s-au ascuns prin motoarele mașinilor, căutînd să se ferească de frig. Au ros cabluri, au produs imense pagube și au băgat spaima în locuitorii celor cîteva blocuri mici și gri. Acum, la ordinele Împărăției sale scîrboase, au venit după mine.

Încep să se lege toate, încep să se vadă firele cu care e însăilată conspirația. Trebuie să notez tot, să scriu toate astea, ca să existe dovezi în cazul în care Regele apucă să-mi vină de hac înainte să vorbesc cu cineva, să le spun adevărul. Danei nu i-am spus nimic, ca s-o protejez, i-am transmis doar să-mi aducă laptopul, ca să mă uit la filme și să stau pe internet. Nu știe cît de mult am de povestit, în ce pericol mă aflu, dar poate că o să descopere după ce povestea mea va fi publicată undeva. O voi scrie sub forma unui vis urît pe care-l povestește un nebun. O să înceapă simplu și direct: Se făcea că…

Despre Tiberiu CODOREAN

Tiberiu CODOREAN a scris 1 articole în Revista de suspans.

Tibi Codorean s-a născut în Vulcan (Hunedoara) în 1985, sub zodia leului, fără ca asta să-l influențeze în vreun fel, pentru că el nu crede în horoscop. La momentul de față locuiește în Cluj, iar în ultimii trei ani a lucrat în televiziune, scriind scenarii și glume pentru diverse emisiuni, majoritatea umoristice. A scris o mînă de editoriale pentru presa locală și o sumendenie de articole glumețe pentru blogul său, scamedinburic.com, pe care-l întreține cu umor și consistență încă din anul 2011.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *