Scrum

Şşşşşt! Ai auzit?

Cami îl privi şi dădu din cap. În afară de stropii ce se desprindeau de vârful robinetului şi picurau în cadă, nimic nu se auzea în apartament. În ciuda vechimii, mobilele nu trosneau, conductele nu mugeau pe sub perete, paturile nu scârţâiau. În liniştea nopţii doar apa din jurul lor se auzea clipocind când unul dintre ei ridica un braţ sau un picior. Picăturile de apă, născând cercuri printre ei. Atât.

Ce să aud? întrebă Cami.

Şşt!

Puiule, mă sperii. Termină! zise şi-şi apropie chipul de al lui, ţuguind buzele a sărut.

Nu, nu, pe bune, zise el, chiar nu ai auzit?

Ce să aud, mă?

Un sunet, aşa, ca de chibrit aprinzându-se, din cameră, sau de pe hol.

Eh, chibrit. Nu are cum. Uşa e încuiată. Imposibil. Sărută-mă acum şi taci cu prostiile astea.

El zâmbi şi o sărută lung. Buzele ei calde, transpirate, sugeau din buzele lui. Ea îşi adună picioarele sub corp şi îl îmbrăţişă, împingând apa, toată valuri, valuri, peste marginea căzii.

Ups.

Hmm, nu-i nimic, vino aici!

Trupul dezmembrat al Budapestei de-o parte şi de alta şi între ei doi prăpastia. Se întâmpla uneori, cădea o umbră asupra lor, pe neaşteptate, o tăcere cu colţi.

S-au sărutat multă vreme, palmele lor mângâind pielea celuilalt pe sub apă, era cald, era bine. Broboane sărate se adunau pe bărbii, le ştergeau cu buzele, cu limba. Palma ei dreaptă coborî de pe umăr pe piept, de pe piept pe abdomenul ferm, şoldul, apoi pulpa, oprindu-se pe lunga cicatrice încă mov ce-i brăzda piciorul drept de la bazin la genunchi. Dar nu această cicatrice era problema, o putea ascunde uşor, chiar şi pantalonii scurţi o mascau cu succes, ci craterul hidos din bărbie. Se refăcuse bine, pielea feţei îi îmbrăţişase blând grefele, dar osul nu mai putuse fi reparat. Sau ar fi putut, Cami tot insistase, dar Ig, încă bandajat tot, doar ochii sticlind prin faşă, îi şoptea că nu se poate, e prea scump. Şi aşa a rămas, după cuvântul lui.

Lui Cami îi era milă de el – ceva ce el simţea şi dispreţuia profund în zilele ploioase, în săptămânile proaste, în nopţile febrile – dacă ar fi putut, ar fi dat timpul înapoi, nu l-ar fi lăsat să plece nici pentru toţi banii din lume. Şi ce dacă erau săraci? Şi ce dacă nu aveau cum să-şi permită un apartament cu două camere? Pântecele ei mai putea aştepta, aşa cum a şi făcut-o până la urmă. Nimic nu-i mai putea şterge din memorie nopţile scufundate în teamă şi-n transpiraţie rece, zilele în preajma telefonului, ştirile de la televizor cu vreo nenorocire în Irak, trupele noastre, trupele noastre, în sus şi-n jos, teama de a-l aduce acoperit cu tricolorul… Gândul trecu peste ea cu un fior rece, chiar şi acolo, în cada fierbinte. Îl luă în braţe şi-l sărută mai aprig, pe buze, pe gât, sugându-i urechea, sărutându-i pleoapele închise, gemând a plăcere şi a durere, mângâindu-i în tot acest timp rana de pe pulpă ca pe un pui de câine călcat de maşină, doar-doar s-o vindeca de tot, doar-doar s-o trezi la viaţă.

Gemea tot mai tare, dornică şi ameţită în aburii căzii, când el îşi trase capul într-o parte şi îi acoperi buzele cu degetul arătător al mâinii stângi, cea dreaptă oprind mângâierea subacvatică a pulpei.

Acum ai auzit?

Iar?

Da, un chibrit, jur. Stai, zise el şi se ridică din cadă. Apa se scurgea de pe pielea lui ca de pe versanţii unui munte, râuri, râuri printre muşchi, câte un strop prindea în cădere lumina lumânărilor de lângă cadă. Întinse mâna după prosop şi ieşi din apă.

Hai, mă… se plânse ea. Nu acum, ţi s-a părut.

Nu, nu, lasă-mă. Vin imediat, nu ieşi.

Bine, şopti ea, şi mai are dracu’ chef după…

El aprinse lumina şi se şterse de apă, dar numai pe picioare, în grabă, apoi îşi strânse prosopul în jurul şoldurilor şi ieşi pe hol. Apartamentul, prea mare pentru două persoane într-un concediu scurt la Budapesta, era adâncit în beznă. Din stradă se ridicau voci, spuneau ceva, apoi tăceau. În hol era linişte. În bucătărie la fel. Paşii lui uzi lăsau urme pe parchet. În cameră nu era nimeni. S-a întors şi a intrat în sufragerie. Nimic. Linişte. A tras aer în piept – nici urmă de miros de ars. Ştia mirosul acela mai bine decât şi-ar fi dorit. Cunoştea mirosul de cauciuc ars, de haine arse, de fân ars, de lemn ars, de praf de puşcă ars, de carne arsă… Deschise uşa de la balcon şi ieşi. Se sprijini de balustradă. Era o noapte caldă, dar care se lăsa rece pe pielea lui udă. Scutură fiorul şi intră în casă. Poate că am exagerat, se gândi, dar niciodată nu poţi fi prea precaut. Înainte da, acum nu, cu siguranţă nu. Acum nimic nu mai e ca înainte, se gândi, intrând în baie şi lăsând prosopul să cadă.

Ai avut drept….

Dar cada era goală. Apa calmă.

Cami! strigă.

Se întoarse brusc, piciorul îi alunecă într-o baltă de apă. Un junghi porni din pulpă către cap, piciorul îi cedă şi durerea îl arcui. Căzu într-o poziţie dureroasă, se ridică însă grăbit şi o luă la fugă pe hol, dezbrăcat şi turbat, traversă bucătăria, dădu buzna în cameră.

Cami!

Hei, hei… puiule… te-ai speriat?

Cami…

Nu am vrut, gata, zise ea şi-l luă în braţe. Am vrut să te surprind, să te aştept… Gata, puiule.

El tremura şi ochii îi fură năpădiţi de lacrimi. Ea îl sărută pe frunte şi-l mângâie şi-l trase cu ea între aşternuturi. Apoi căzură şi uitară tot.

*

Dimineaţă fură treziţi de sonerie. Alarma telefonului sunase, dar, cumva, adânciţi în somn, o închiseseră fără să deschidă ochii. Cele două cupluri cu care veniseră la Budapesta (Robi şi Cătălina, Christian şi Ada) nu mai avuseseră răbdare şi coborâseră să-i trezească, sunând prelung la sonerie şi bătând în uşă. Ig, cu pleoapele lipite, s-a târât până la uşă şi a deschis-o.

Ce faci, bre, zise Robi, ai fost prea harnic azi-noapte?

Cătălina îi dădu un cot şi zise:

Hai, trezirea, ne aşteaptă Dunărea.

Scuze, zise Ig şi îi invită înăuntru. N-am auzit alarma. Cami, hai, că au venit băieţii!

Şi fetele, făcu Ada.

Cami ieşi din cameră în pijamale, părul răvăşit, cute pe faţă, ochii roşii.

Neaţa, zise, trecând în fugă, pe vârfuri, printre ei. Fă-le o cafea, Ig, fac şi eu un duş rapid şi vin.

Am băut deja, zise Cătălina.

Lasă, că mai beţi una, zise Ig.

Vai, voi aveţi balcon!

Şi toţi s-au dus la aer să aştepte cafeaua.

*

Robi vru să vadă statuia lui Attila Jozsef, dar, ajuns în faţa ei, nu i se păru ceva special. Vru să recite ceva, dar nu mai ţinea minte niciun vers, aşa că se mulţumi să facă o poză, imitând poziţia poetului şi declamă satisfăcut:

Bun, acum să mâncăm!

Găsiră un restaurant pe lângă piaţa Kossuth. Preţuri cam mari, dar nici unul dintre ei nu vru să recunoască. Comandară şi căzură apoi toţi într-o linişte profundă timp de câteva minute, calculând în minte bugetul zilei.

La voi pe etaj se fumează? întrebă Ig şi luă o gură de bere.

Nu, că nu ne lasă… cum o cheamă?

Agatha, zise Cătălina.

Aşa. Nu ne lasă, zise Robi. Dar bine zici, spuse şi-şi aprinse o ţigară.

Eh, nici pe noi nu ne lasă, zise Ig, dar tot fumăm.

Pe mine nu mă lasă Cătă, zise Robi.

Dacă ne-a rugat să nu fumăm în casă, nu fumăm în casă, zise Cătălina.

Eh, bine… De ce întrebi, Ig?

Doar aşa. Nu contează.

Ciudatule! zise Robi.

Faza e, interveni Cami, că i s-a părut că aude cum cineva aprinde chibrituri.

Şi Cami făcu un gest cu mâna în dreptul tâmplei şi fredonă coloana sonoră din Dosarele X.

Da, cred, zise Christian, se aprinsese focul pasiunii.

Râsete. Chiar şi Ig râdea.

Hai, lasă vrăjeala, zise el, că n-ai auzit tu că eşti surdă, de aia. Dacă te-ai fi spălat în urechi, ai fi auzit.

Bine că auzi tu cu toate bombele şi nisipul din urechi, zise Cami. Când strig după tine în casă te faci că nu auzi, ha, ha.

Dar de data asta nimeni nu râse şi zâmbetul de pe faţa lui Cami se şterse. Momentul stânjenitor fu repede acoperit de farfuriile pline cu mâncare aduse de ospătar şi, la scurt timp după, toţi cei şase se afundară în felul unu, felul doi etc. Se uitau prin geam la trecători, la tramvaie, la maşini. Turişti cu rucsace în spinare. Localnicii erau uşor de recunoscut. Lejeritatea cu care acceptau că trăiesc într-un oraş atât de plin de comori pe o rază atât de mică li se citea în paşi, în ce lăsau în urma lor, în bănuiala dispariţiei lor pe după colţuri, prin ganguri, prin clădiri ce miroseau a vechi, a imperii şi bătălii. Cei şase români sorbeau bere germană şi mâncau paella şi pizza într-un restaurant irlandez cu ospătar african din inima Budapestei. Pe undeva era şi Dunărea. Ea le văzuse pe toate.

Frumoase unguroaicele astea, zise Christian, uitându-se prin geam.

Şi ungurii, adăugă imediat Ada, fără să ridice ochii de pe felia de pizza.

Da, dar nu sunt aşa în formă ca mine, zise Robi care avea peste o sută douăzeci de kilograme.

De data asta râseră toţi. Râseră şi ospătarii din spatele barului, dar din cu totul alte motive.

*

Întuneric. Miros de fum. Deschise ochii: nimic. Clipi de câteva ori şi forme vagi începură să-şi dicteze contururile în noapte. Chipul ei. Mirosul ei. Miros de fum. Se ridică şi-şi aminti unde era. Se uită către ea – corpul ei, ascuns în aşternuturi, fierbinte, scufundat în somn. Nu o vedea, ştia însă că e acolo, amorfă în spatele plăpumilor albe, ridicându-se, respirând. Trase aer în piept. Adânc. Şi mai adânc. Miros de fum. Opri aerul în plămâni. Închise ochii. Expiră. Deschise ochii. Ieşi din cameră, privi în jur: bucătăria în beznă, doar câteva puncte roşii în întuneric, un întrerupător, ceva. Intră în hol, degetele sale mângâiau pereţii de-o parte şi de alta a holului, câteva lumini se înfoiau jos în stradă, apoi dispăreau. Paşii îl duseră în baia mică. Aprinse lumina şi se văzu în oglindă, încercănat, întunecat. Riduri îi brăzdau fruntea ca tranşee, sub ochi – pungi cenuşii ca nori de furtună aşteptând să se dezlănţuie. Ochii îi erau două mici cadavre uitate pe câmpul de luptă, sânge închegat şi noroi în păr, când clipea cobora noaptea peste ele, apoi le aducea la lumină la fel de hidoase, la fel de descompuse. Barba ca un batalion, zeci de mii de soldaţi scunzi aşteptând tăierea, porci în abator, jumătăţi, jumătăţi, atârnaţi, descărnaţi. Îşi trecu mâna prin păr, peste micii peri din barbă, peste ochi, explozii de lumină se întindeau pe retina întunecată, apoi din nou becul şi oglinda din faţa lui, care îi amintea de dimineţile irakiene, pline de praf şi răcoare, în care îi apărea Mircea în spate, mereu cu o ţigară aprinsă în colţul buzelor, zâmbind, spunând ceva, mereu spunând ceva cuiva. Acum oglinda îl arăta numai pe el, fără urmă de Mircea, cel aflat sub pământ, trimis acolo în misiune specială de către o mină antitanc. Explozia reveni, praful se stârni în baia neîncăpătoare şi mirosul de fum şi carne arsă se ridică din podea. Închise ochii. Cicatricea de pe picior ardea. Strânse din ochi şi din dinţi şi-şi spuse că nu e adevărat, că totul a trecut, că totul va fi bine. Rămase aşa o vreme, captiv în bezna interioară, apoi deschise ochii şi se privi din nou. Bărbia strâmbă, ciobită. Reflexia îl privea adânc. Întinse mâna şi deschise dulăpiorul de uşa căruia era ataşată oglinda. Dulăpiorul însă nu avea rafturi, nu avea nici placă în spate, ci dădea într-o gaură în perete, prin care se vedea un alt perete de beton gri. Se ridică pe vârfuri şi privi prin spaţiul deschis, lat, un horn înalt, o coloană vertebrală a clădirii din care se ridica un înecăcios miros de fum de ţigară. Băgă capul şi se uită în sus – nu-i vedea capătul, se pierdea în negura altor etaje, dar când se uită în jos, le văzu: câteva persoane, toate numai zdrenţe, stăteau pe cadavrele altor oameni, îngrămădiţi, şi se uitau în sus la el. Nu ziceau nimic, doar priveau cu albul desăvârşit al ochilor plezniţi şi stăteau nemişcaţi. Pielea le era arsă, unele membre le erau cu totul carbonizate şi câte un scalp sau câte un umăr încă mai ardeau mocnit, mici puncte roşii tremurau aprinse în cenuşa pielii. Ieşea fum din ei şi, în liniştea nopţii, sfârâitul jarului din corpurile lor se auzea limpede. Îşi retrase capul repede şi închise dulăpiorul. Chipul său îngrozit, palid, îl privea cu ochi mari străbătuţi de vene, crăpaţi. Stinse lumina şi ieşi în hol, străbătu bucătăria, intră în cameră şi se aşeză în pat lângă Cami. Îi ascultă respiraţia ca o adiere de vânt printr-un pod vechi, se încălzi sub plapumă, cuibărindu-se între sânii ei, tremurând, aşteptând. Privi îndelung în tavan – jăraticul, ochii aceia albi, degetele acelea carbonizate – până când, spre dimineaţă, căzu într-un somn numai al lui, în care se întâlni cu Mircea într-un apus de soare irakian, galben, portocaliu, cu muezini în minarete, cu praf şi cărăbuşi.

*

Dimineaţa veni peste el ca o aripă de vultur, se trezi brusc, sufocându-se. Ea dormea lângă el liniştită strângând perna la piept. Îşi frecă ochii şi se ridică din pat. Merse la geam şi trase de perdele. Din gura de metrou se revărsau râuri de oameni care se împrăştiau apoi în toate direcţiile prin piaţa Nyugati. Se uita la ei întrebându-se ce gândeau şi cum trăiau fără să ştie de existenţa lui, a celorlalţi, aflaţi şi ei în spatele perdelelor, mii de oameni necunoscuţi, cu vieţile lor necunoscute, niciodată aflate. Aveau să fie pentru el mereu marele mister: necunoscuţii din spatele perdelelor. Sau cel puţin aşa îi plăcea să creadă. Casele necunoscute către care se îndreptau anonimii ce dispăreau prin mici străduţe cu terase pline şi ele cu necunoscuţi. Nici ei nu vor şti de el, de Mircea, de nopţile lor pline de teamă şi de pălincă de acasă, nici ei nu vor şti de coşmarurile sale, de şanţul din pulpa sa, de bărbia ciobită, de corpul sfârtecat al lui Mircea, de tonele de pământ de peste bucăţile ce mai rămăseseră din el. Nu le pasă. Lui de ce să-i pese?

Deschise geamul şi zgomotul străzii pătrunse în cameră. Cami se foi în pat. Inspiră mirosurile Budapestei şi-şi aduse aminte de vis. Încercă să-l reconstituie cu ochii închişi, întunericul apartamentului, mirosul de fum, baia, oglinda, chipul lui ca un câmp de luptă; zâmbi, numai ciudăţenii, îşi zise. Hornul. Spaţiul acela ascuns în inima clădirii. Numai şi numai ciudăţenii, îşi zise. De atunci, de când l-a văzut pe Mircea explodând în mii de bucăţi, nu mai avusese o singură noapte liniştită. Una singură, atât îşi dorea, nu mai mult, una.

Căscând, intră în baie şi se uită în oglindă. Ar fi ceva…, gândi şi zâmbi. Ezită o vreme. Se spălă pe dinţi, pe faţă, vorbi reflexiei sale:

Ei, nu fi prost!

Apoi deschise uşa dulăpiorului şi împietri: în faţa lui era gaura, peretele gri, bezna de sus şi cea de jos. O mică rază de lumină se strecura de undeva de sus, aprinzând firele de praf ce pluteau în aer. Nici urmă de oameni jos, în horn, şi baia se umplu de miros de scrum de ţigară.

*

Ce are? întrebă Robi.

Nu ştiu, răspunse Cami, s-a trezit cu faţa la cearşaf. Îi trece lui până deseară.

Stăteau la coadă să intre într-un mic vapor cu care urmau să facă un tur pe Dunăre. Ig era la câţiva paşi de ei, privind către podurile din depărtare, căzut pe gânduri, cu mâinile în buzunare.

Bre, cin’ te-a supărat? strigă Christian, dar Ig nu se urni.

Lasă-l acum. Îi trece lui, şopti Cami.

Le venise rândul şi intrară în vapor. S-au aşezat şi, după anunţul în şapte limbi, vasul începu să se mişte. Nişte tinere aduceau tăvi cu băuturi, ghidul vorbea, valurile Dunării se frământau. Picură uşor, dar nu pentru mult timp. Soarele ardea cu tărie prin geamurile de deasupra capetelor lor.

Lui Cami îi vibră telefonul din geanta mică pe care o ţineau între ei. Simţi şi el vibraţia, dar nu zise nimic. Cami tăcu şi ea şi Ig se duse cu gândul la nopţile reci ale Irakului, în care încercă să dea de ea, cuprins de panică şi deznădejde, şi telefonul suna, suna ca muzica sferelor de deasupra capului său în nopţi înstelate, suna şi ea nu răspundea. Aşteptă să vadă dacă va duce mână la telefon, dar Cami se făcea că nu simte nimic. Dacă a simţit el, se gândi, a simţit şi ea, doar că ea evită să verifice. Şi din nou amintirea neagră, rece, teama.

Tot nu vrei să-mi zici ce ai păţit? întrebă Cami.

N-am ce să zic. Nu am dormit prea bine.

Ai visat ceva?

Nu.

E din cauza mea?

Nu.

Dar ce ai?

Nimic, lasă-mă!

E una din zilele alea…, zise ea.

Da, exact! E una din zilele alea.

Aş vrea să nu le mai ai.

Şi eu aş vrea multe.

Da? Ca de exemplu?

Hai… ştii ceva?

Şopteau, dar o femeie din faţă se întoarse şi îi privi mustrător.

Dacă îi fut una…, zise Ig.

Hai, potoleşte-te! Când ai tu o zi proastă, trebuie să sufere toţi. Dacă e ceva, discutăm acasă. Acum fă bine şi potoleşte-te şi nu te mai purta ca un copil.

El oftă.

Da, continuă ea, avem responsabilitatea unui grup acum, nu le poţi strica altora concediu, doar pentru că ai dormit tu strâmb. Dacă ai ceva să-mi spui, o faci acasă. Dacă nu, revino-ţi! Altfel o să…

Ai un mesaj, îi reteză Ig vorbele.

Ea tăcu şi privi prin el, pe lângă el, pe undeva, nu se ştie unde, prin apa Dunării, sub ea, în beznă. Nu-i răspunse, dar nici nu-şi duse mâna la geantă să-şi verifice telefonul. Se lăsă tăcerea între ei, doar valurile zbătându-se sub vapor şi glasul ghidului se mai auzeau. Trupul dezmembrat al Budapestei de-o parte şi de alta şi între ei doi prăpastia. Se întâmpla uneori, cădea o umbră asupra lor, pe neaşteptate, o tăcere cu colţi. Ca acum.

Până seara nu-şi mai vorbiră. La culcare o întrebă:

Mi-ai povestit tu cumva ceva ieri despre hornul din spatele oglinzii din baie?

Horn? Nu. Ce horn?

Dar nu mai răspunse şi se prefăcu că doarme.

*

Îl trezi mirosul câteva ore mai târziu. Pe sub uşă se strecurau limbi de fum şi o lumină blândă se întrezărea pâlpâind de cealaltă parte. Se ridică grăbit şi deschise uşa – în cealaltă parte a holului ardea uşa băii.

Cami! Scoală-te! A luat foc!

Cami sări îi picioare.

Ce? Cine?!…

Părul răvăşit îi acoperea fruntea şi dădea din braţe luptându-se cu ceva în întuneric.

Cine?… Unde?!…

Ig o lăsă în cameră şi fugi către baie.

Ieşi din casă! strigă către dormitor. Ieşi afară!

Fumul se îndesa în hol. Ig se aplecă, se apropie de baie şi se uită înăuntru. Perdeaua de la duş şi prosoapele ardeau, ardea şi plasticul colacului de toaletă, bucăţi din el picurau pe gresie. Dar fumul gros nu se ridica din plasticul topit, nici din prosoape, ci dintr-o grămadă indescifrabilă din mijlocul băii. Era un munte de haine, zdrenţe care nu-i aparţineau nici lui, nici lui Cami, pe care nu le recunoştea, dar un munte care se mişca… Ceva se târa pe sub acele haine, ceva purta focul încet într-o parte şi-n alta – ceva viermuia sub acel munte de foc. Îngrozit, Ig făcu câţiva paşi înapoi şi simţi cum se loveşte de un perete fierbinte. Se întoarse şi văzu că deja porţiuni largi din tapet erau cuprinse de flăcări şi bucăţi din el atărnau pe perete. Ardea şi masa din bucătărie şi lemnul dimprejur trosnea. Nu mai vedea bine, fumul era des şi înecăcios. Tuşi şi încercă să o strige pe Cami. Aerul fierbinte îi pătrunse în gât şi-l opri. Ochii îl usturau, lacrimile îi curgeau pe obraji. Ceva mare arde, se gândi, e prea mult fum, prea fierbinte aerul. Dar nu desluşea ce putea arde atât de intens, singurele flăcări pe care le putea vedea veneau din bucătărie şi din baie, unde se târa acea movilă dezgustătoare… Dacă ardea şi în cameră?

Cami! reuşi să strige, dar nu primi răspuns. Ai ieşit din casă?!

Ceva explodă în bucătărie. Focul se înteţise şi deja umpluse tot spaţiul dintre el şi întrarea în cameră. Se culcă la podea şi se gândi. Uşa bucătăriei luă foc la un metru de el. Nu avea unde să mai meargă, era prins între două focuri, captiv în fum ca într-o pânză de păianjen.

Cami! strigă. Sări pe geam! Mă auzi?

Dar nimic nu se întorcea din cameră, nicio voce. Doar pocnetul lemnului şi vuietul focului ce devora în pântecele sale fierbinte bucăţi din casă.

Cami! Fugi!

Deodată auzi un trosnet. Deasupra sa grinda plezni şi se prăbuşi încinsă peste el. O pătură de aer fierbinte îl înveli şi flăcările începură să muşte din el, din periferia trupului său, degetele de la picioare, de la mâini, apoi spatele, părul. Nu se putea mişca, grinda îl ţintuia la podea. Pielea făcea băşici, băşicile se spărgeau, lichidul se scurgea din ele şi se evapora.

Cami! urlă în timp ce pielea i se înnegrea şi părul îi ardea în flame ca mici explozii solare.

Simţi apoi palma neagră a focului acoperindu-i faţa. Ochii i se albiseră şi el striga după ea şi se zvârcolea între grindă şi foc şi nu încetă să strige după ea nici după ce îi plezniseră globii oculari şi apoi se lăsă frigul şi gheaţa morţii îi răcori rănile adânci şi totul era rece şi totul era negru şi totul era gol.

*

O voce, apoi ceaţă. O mână, apoi mişcare. Vocea avea consistenţa norilor şi se amesteca cu ceaţa din faţa lui. O smucitură. Un balans în ceaţă, ca pe un râu într-o junglă deasă.

Eeeeee…, se pierdea în desiş.

Treeeee…, se evapora printre tufişuri.

Heeeeeii…, şoptea apa de sub el, limpezindu-se.

Hei! Trezeşte-te!

O palmă îl smulse din jungla amorţită şi-l aduse la lumină. Cami stătea aplecată deasupra lui şi-l zgâlţâia.

Trezeşte-te! Ce cauţi aici?

El o privi nedumerit şi clipi des, încă încercând să-şi risipească ceaţa ce-i acoperea pleoapele. Se uită în jur: era în baie. Adormise acolo, pe gresie. Era gol, cu capul sprijinit de cadă. Îşi duse cu repeziciune mâna la ceafă. Pipăi, însă nu simţi nici urmă de sânge. Nu se lovise la cap. Nu căzuse. E posibil să se fi aşezat pe jos şi să fi adormit? Dar cum? De ce? Gol?…

În timp ce gândea toate acestea, Cami îl ajută să se ridice şi nu înceta să-l întrebe ce căuta acolo. După câteva clipe o auzi şi deschise cu greu gura pentru a rosti:

Nu… nu ştiu…

Şi aşa şi era, acesta era adevărul: nu ştia. Nu ştia când a ajuns acolo, nici cum şi nici cât timp a stat lungit pe gresia din baie.

Ai leşinat? îl întrebă Cami.

Nu. Nu cred… nu ştiu, de fapt…

Cum nu ştii?

Habar n-am, Cami.

Îşi frecă ochii.

Nu ştiu…

Ea se ridică şi făcu un pas în spate.

Ce e? întrebă Ig.

Ea ridică arătătorul mâinii drepte şi, fără să scoată un cuvânt, arătă spre palmele lui. Ig se uită la mâinile lui: erau murdare, acoperite cu o peliculă neagră ca pucioasa.

*

Câteva ceasuri mai târziu erau amândoi într-o cafenea, doar ei doi, în linişte, în faţa fiecăruia câte o cafea fierbinte, neagră ca tăcerea dintre ei. Nu fusese nevoie să le spună celorlalţi că au nevoie de câteva ceasuri singuri, să vorbească, să pună întrebări şi să răspundă. Fiecare. Pe rând. Nu au scos o vorbă despre bizarul incident nocturn, însă ceilalţi au citit în tăcerea ei şi în rătăcita lui încruntare un junghi, un spin între ei. Ceilalţi s-au dus la băi să se spele, să fie curaţi.

Nu poţi pretinde că nu ştii cum ai ajuns acolo, zise ea. Nu cred.

Tăcere. Cafeaua se răcea încet, imperceptibil.

Dacă e aşa cum spui, că nu ştii, înseamnă că ai căzut şi ai uitat şi atunci trebuie să mergem la un medic, poate ai…

Nu am căzut, zise el fără să ridice ochii din cafea. Nu am urme.

Nici nu trebuie, Ig. Poate că ţi-ai zdruncinat creierul. Trebuie să…

Nu mergem nicăieri.

Ignaţiu! Înţelege că nu e de glumă. Nu vreau să păţeşti ceva.

Ce îngrijorată eşti.

Îl privi o clipă, apoi zise:

Ce înseamnă asta?

Înseamnă că nu mai poţi tu de grija mea.

Nu era agresivitate în vocea lui, nu era pofta unei harţe. Ironie? Poate, un pic. Melancolie? Da, o umbră de melancolie ca un nor gros deasupra lor. Era ca şi cum gândea nu cu creierul, ci cu un alt organ, unul necunoscut, unul ascuns. Era ca şi cum gândea cu creierul altcuiva – cineva închis în trupul lui, ferecat, legat în lanţuri.

Ce-i cu tine? îl întrebă ea. De când am ajuns în Budapesta te comporţi ciudat.

El tăcu şi-şi privi palmele.

Pe unde ai umblat?

Nu auzi că nu am umblat pe nicăieri? Am dormit.

În baie?

Aşa se pare.

Ig, mă sperii. Tu ai păţit ceva. Mă îngrijorezi.

Aşa prost ai putut tu să dormi aseară, aşa îngrijorată…

Ig, dacă ai ceva să-mi spui, zise ea, fă-o! Nu mă lua cu ironiile astea! Sunt soţia ta şi-mi fac griji.

Dar când eram în Irak?

Ea ezită, apoi zise:

Ce? Ce când erai în Irak? Eram acasă, soţie singură. Te aşteptam. Care e faza?

Singură.

Da, singură! ridică glasul şi câteva persoane de la alte mese priviră către ei. Singură!

Ştia şi ea şi ştia şi el că nu e cu totul adevărat, dar, cu toate acestea, simţea că e îndreptăţită să spună asta. Singură, da, singură fusese, chiar dacă nu mereu, şi asta era ceva ce nu-şi putea ierta. În adăncul sufletului ei fusese singură, pentru că el era bărbatul ei, omul ei pe el îl iubea, pentru el s-a născut şi pentru el va muri. Aşa gândea. Aşa trebuia să gândească. Aşa trebuia să creadă pentru a se ierta, pentru a uita, pentru a-şi justifica faptele. Dar el nu ştia toate astea, aşa că o spunea, nu, o striga în cafeneaua aceasta ungurească de cartier:

Singură! Singură!

Nu striga, i-o reteză Ig. Lasă isteriile.

Nu-mi spune ce să fac! Ba că-mi fac griji, ba că nu-mi fac, ba că sunt isterică. Ce-i cu tine?

Tăcere.

Deci nu vrei să-mi zici de unde aveai negrul acela pe mâini. Nu vrei să-mi zici ce ai făcut azi-noapte, de ce te-am găsit gol în baie. Ok… bine…

Vorbise tare şi sacadat. Se uita în jur, degetele loveau farfurioara de sub ceaşca de cafea.

E nedrept, zise ea, e nedrept să te porţi aşa, să te închizi în tine când vreau să te ajut, mai ales că văd, văd limpede că ai ceva, că s-a schimbat ceva, că îmi ascunzi ceva. Ceva s-a întâmplat cu tine de când am ajuns aici…

El nu avea de gând să ridice ochii de pe suprafaţa neagră a cafelei. Ştia că, dacă o va face, dacă ochii li se vor întâlni, ar fi tentat să urle, să o numească ipocrită şi să-i arunce cafeaua în faţă, să-i fluture telefonul mobil prin faţa ochilor, să strige: Şi tu?! Şi tu ce-mi ascunzi?!

Ea îşi aşeză palma peste mâna lui stângă şi el îşi smuci braţul atât de tare şi atât de brusc, încât ceaşca cu cafea se vărsă şi faţa de masă se înnegri cu repeziciune. Săriră amândoi în picioare, ferindu-se de pata neagră ce creştea pe masă şi rămaseră uitându-se unul la celălalt. Cuplurile de la celelalte mese îi urmăreau cu zâmbete ironice pe faţă. Nu, relaţiile lor nu vor deveni niciodată aşa, mâinile lor nu vor dărâma niciodată cafele şi ochii lor nu vor scăpăra niciodată ca ai celor doi care stăteau în picioare tăcuţi, privindu-se ca nişte străini care, nu se ştie cum, au ajuns să se cunoască prea bine.

*

Nu putea dormi. Stătea în dreptul geamului, ţigara în mână, străzile nestârnite. Trăgea din ţigară şi punctul roşu se aprindea în întuneric. O privea cum doarme. Respira încet, lent. El auzea fluieratul fin al nărilor de printre perne şi plăpumi, dar ea rămânea nevăzută, ascunsă undeva în bezna camerei. Trăgea din ţigară şi asculta. Trăgea din ţigară şi se gândea şi se vedea trăgând din ţigară. Se vedea cu picioarele încrucişate, sprijinit de fereastră, cu mâna stângă afară, pe pervaz, cu dreapta ducând ţigara la gură. Se vedea scrumând, apoi ţigara se întorcea între degetele mâinii drepte şi globul roşu de foc se aprindea. Se vedea respirând. Se vedea aşteptând. Se vedea aruncându-şi ţigara şi frecându-şi ochii. Se vedea închizând cu grijă geamul şi îndreptându-se către pat. De aproape o putea vedea – respiraţia legănată şi moale ca o caravană în pustiu avea acum un corp. Îi vedea chipul inert, cerat, cu o pojghiţă fină de sudoare. Vedea pumnul ridicat. Căzu. Sunetul: ca atunci când trânteşti bucata de carne pe masă înaintea tranşării. Pleosc!

Ce…

Cami deschise ochii. O nouă lovitură căzu şi de data asta o nimeri în nas. Aşternutul alb se înroşi.

Ig… Aaaauuu… Ce…, încercă să zică ceva, dar cuvintele îi erau ca picioarele unui gândac cu burta în sus – incerte, agăţându-se de viaţă. Ig! Termină…

Dar Ig nu se oprea. Se vedea neoprindu-se. Îşi ridicase genunchiul drept lângă ea şi îi ţintuia de pat umărul cu mâna stângă. Pumnul drept cobora şi urca. În frunte. În ochi.

Ig! urla Cami, dar Ig lovea. De ce… de ce…

Plângea între lovituri şi încerca să se ferească. Pumnul lui Ig căzu de câteva ori pe lângă capul lui Cami, lovind sec perna. O prinse apoi de păr şi o trase din pat. Se vedea trântind-o pe jos.

Ig… te rog…, plângea Cami.

Ig nu zicea nimic. O prinse de păr şi o trânti din nou de podea. Un picior în burtă îi spulberă cuvintele lui Cami şi îi tăie respiraţia chiar când vru din nou să ceară îndurare, dar Ig nu simţea milă, nu oferea compasiune în acea noapte maghiară, nu, Ig oferea pumni şi picioare.

Cami plângea în surdină, strigând în gând, implorând şi înjurând undeva în ea, în golul ei, în peşterile ei surpate. Ig se văzu aplicându-i o lovitură în spate, apoi îşi dădu tricoul jos. Se făcuse dintr-odată prea cald. Cami plângea pe covor, scâncind, gemând. Ig rămase la bustul gol, apa curgea fluviu de pe el. Se făcu cald, fierbinte. Privi în jur şi văzu cum se scorojeau pereţii de toropeală, tapetul cădea în fâşii şi un miros de carne pârlită îi invadă nările.

Vedea toate acestea în acea noapte fierbinte, limpede, şi-şi frecă ochii să alunge imaginea ei de pe podea, Cami scuipându-şi dinţii nu prea departe din lipsă de suflu.

Dar ea era pe pat. Dormea goală sub aşternut şi visa, probabil, ceva frumos. El îşi aruncă ţigara pe geam şi se strecură lângă ea. Cami gemu şi-l luă în braţe. El îi privi chipul complet şi complex, care, cu câteva clipe mai înainte, în mintea lui, tocmai fusese transformat într-o pastă roşie, albă, mov.

Făcură dragoste – ea adormită, el mult prea conştient.

*

Pe podurile Budapestei băteau vânturi încălecate. Ig era la câţiva paşi în faţa lui Cami, vorbind cu Robi. Din când în când se întorcea şi se uita după Cami, care vorbea aprins cu Ada. Ea nu-i întorcea privirile, se simţea bine, era bine pe poduri, între Buda şi Pesta, era bine acolo, departe de ţară. Ig însă nu era atent, poveştile lui Robi treceau pe lângă el ca nişte gloanţe, abia ratându-şi ţinta.

Ce-ai? îl întrebă Robi. Ce-i cu tine?

Hm? făcu Ig. Poftim?

Păi eu îţi povestesc aici treburi şi tu eşti plutaş pe Dunăre.

Hai, mă, am fost atent.

Eh, ai fost. În fine…

Hai, mă, zi, că te ascult.

Robi îşi continuă istorisirea, ceva despre o motocicletă pe care intenţiona să şi-o cumpere. Mesteca povestea asta de câţiva ani, îl tot ameninţa că-şi cumpără motocicletă, că…

Dar din nou Ig se întoarse şi o surprinse pe Cami verificându-şi telefonul, apoi lăsându-l să alunece delicat la loc în geantă.

Bătea vântul. Şi-au încheiat gecile.

În plus, continuă Robi, oricum vând rabla asta, numai nevastă-mea ce mai trage de mine să o ţin, dar îmi bag picioarele, să mai ia şi autobuzul, ha, ha. Pe bune, că de când…

Ig se întoarse. Cami nu-l privea. Ţinea din nou telefonul în mână. Ig o urmărea. Cami se uită la telefon şi butonă scurt ceva. telefonul alunecă din nou în geantă.

Ig se lovi de cineva. Robi mai făcu câţiva paşi şi se întoarse către el. În faţa lui Ig, un băieţel de vreo şase ani. Se uita atent la Ig şi Ig se uita la el. Undeva în spatele lor se opriseră şi femeile. Ig tăcea, băiatul tăcea şi el. Se uitau unul la celălalt.

Bătea vântul.

*

Ploaia îi alungase într-o bodegă. Apa se scurgea pe geamurile largi şi înalte cât peretele. Ig îşi scoase telefonul şi portofelul şi le aşeză pe masă, aşa cum făcea mereu. Dintr-un automatism crescut ca iedera pe scheletul relaţiei lor, Cami îşi scotea şi ea mereu portofelul şi telefonul şi le aşeză lângă ale lui. Nu şi de data asta. Doar portofelul ei era pe masă lângă al lui, telefonul rămăsese undeva în geantă. Ig măsura cu privirea această natură moartă de pe masă şi-şi aminti de frigul nopţilor irakiene, de tonul ocupat în noapte, de liniştea trează a beznei. Îşi comandă prima bere. De câteva ore nu mai schimbase o vorbă cu Cami şi simţea o poftă turbată de a bea, de a goli halbe întregi, butoaie, să înjure, să se certe, să uite. Ceilalţi vorbeau, dar Ig nu reuşea să urmărească, mintea lui contoriza chipuri, expresii, gesturi, de câte ori ducea Cami mâna la ureche (de nouă ori), de câte ori râdea (de douăzeci de ori), de câte ori se uita la ceilalţi (de treizeci şi şapte de ori) sau la el (niciodată), de câte ori sorbea din sticlă (de paisprezece ori), de câte ori se uita pe telefon (niciodată) şi, ce i se părea şi mai important, de câte ori se ducea la baie, luându-şi geanta cu ea (de patru ori la două beri).

Ig termină de băut a doua bere şi se scuză: că trebuie să plece, că nu se simte bine şi că vrea să se întindă. Cami îl privi pentru prima dată după multe ceasuri şi-l întrebă dacă să vină cu el.

Nu, nu, stai liniştită, e doar o durere de cap. Te aştept acasă.

A pornit prin ploaie la pas grăbit, oprindu-se nu în faţa scării, ci la magazinul de la parter. A cumpărat o sticlă de votcă şi a urcat.

Odată ajuns sus a încuiat uşa şi s-a dezbrăcat de hainele ude. Simţi nevoia să rămână gol, nu ştia de ce şi nici nu-l interesa, aşa că se trânti dezbrăcat în fotoliu şi-şi turnă din sticlă în pahar. Bău repede, ca însetat, primele pahare, şi gâtul îi ardea, corpul i se încălzea şi un gâdilat chircit în stomac îl făcu să geamă de plăcere. Golise repede jumătate de sticlă şi, văzând că totul în jur pare a prinde viaţă, hotărî să o ia mai încet. Lăsă capul pe spate şi se lăsă îmbiat de căldura trupului şi a pereţilor. Închise ochii şi văzu deşertul. Tâmplele îi bubuiau. În loc de creier avea o inimă care bătea violent, ca un pui de lup ce vrea să scape. Dunele se unduiau la orizont, cerul se prăbuşise toropit peste ele. Era cald, foarte cald. Întinse mâna cu ochii închişi, prinse paharul, bău. În dreapta lui: o oază. Păşi spre ea. Deşertul ardea sub tălpile sale. Dădu la o parte vegetaţia deasă şi văzu un petic de apă. Căzu în genunchi şi sorbi îndelung din apă, cu palmele căuş, gâfâind şi gemând. Deasupra apei plutea o umbră. Ridică privirea şi văzu trupul spânzurat în palmier – trupul său, putrezit, atârnat, negru şi umflat, mâncat de viermi.

Tresări. Auzi un sunet în casă şi deschise ochii. Încercă să vadă cât e ceasul. Se ridică şi simţi tot alcoolul prăbuşindu-se ca o avalanşă lichidă din creştet în picioarele desculţe. Observă sticla de votcă pe jos, goală. Sufrageria se învârtea cu el. Din dormitor se auzeau sunete.

Cami? strigă. Cami, tu eşti?

Cu greu reuşi să ajungă în pragul uşii dormitorului şi văzu mişcări prin ceaţă. Era întuneric, era târziu, dar, prin lumina slabă de afară, văzu un bărbat cu mustăţi și perciuni, costum în carouri, cu papionul desfăcut, şifonat şi agitat, fluturând un pumn deasupra unei femei tinere ce era prinsă sub el pe pat. O ţintuia la pat cu piciorul drept şi flutura pumnul şi urla ceva în maghiară.

Hei! reuşi să strige Ig. Ce căutaţi aici? What…

Vorbele se buluceau în gură, agăţându-se de dinţi, prăbuşindu-se pe limbă, alunecând pe gât în jos. Pumnul bărbatului căzu şi sângele ţâşni din nasul femeii, stropind peretele alb de lângă Ig.

Bă… ce…

Dar stomacul se zgudui şi împinse totul afară. Ig se aplecă şi vomită. O dată, de două ori, în timp ce auzea loviturile bărbatului. Cu ochii închişi se scremea să dea totul afară, prăbuşit în uşă, în genunchi lângă prag. Vomită până se făcu beznă în capul său. Şi linişte.

*

Se trezi după câteva ore. Era în pat. Cami era lângă el. Se ridică şi-şi frecă tâmplele – capul bubuia şi setea îi ardea buzele. Cami dormea şi în aer atârna un miros acru de vomă şi detergent. Verifică pragul, holul – nimic. În baie găsi cârpe spălate. Cami curăţase voma. Îşi turnă un pahar cu apă şi înghiţi două aspirine. Se privi în oglindă, apoi deschise dulăpiorul şi ascultă: prin horn bătea o briză blândă ce aducea cu sine un înecăcios miros de mucuri de ţigară.

Se întoarse în cameră. O privi pe Cami. Oare când a ajuns? se gândi. Oare ce a zis?

Scoase o ţigară din pachet şi aprinse bricheta. Se uită la flacără şi hotărî să nu fumeze. Aruncă ţigara într-un colţ al camerei şi ridică geanta lui Cami de lângă pat. Căută telefonul şi-l găsi. Fără să ezite începu să butoneze, să verifice apelurile, mesajele şi găsi nişte numere necunoscute şi mesaje confuze, dar care păreau să continue discuţii, cioturi de conversaţii aparent banale, sub care se ascundeau însă răspunsurile ei lacunare la întrebări pe care nu le găsea în arhivă. Cami ştersese multe mesaje, însă nu pe toate. Găsi şi unul de la Ada şi în el apărea un nume: Adi.

 La cat pleaca Ig? intreaba Adi. te rog nu ma mai baga in asta. nu uita sal stergi.

 A uitat.

S-a ridicat şi a ieşit din cameră. Se încălţă fără să-şi lege şireturile şi ieşi din apartament. Lăsă uşa descuiată – fie ce-o fi… Ieşi pe stradă. Budapesta frământa prin subsoluri, sunete înfundate se ridicau din intrările la metrou, pe la colţuri câte un ziar foşnea. Poate era cineva în umbră, poate era doar vântul. Ig îşi târa pantofii de asfalt şi butona. Ada părea să ştie ceva. Ig nu ştia cine e Adi, nu avea nicio cunoştinţă cu un asemenea nume. Mâinile i se răciseră, tot sângele urcase în creier şi ochii pulsau ca două inimi bolnave. Degetele alunecau pe tastatura telefonului, scormonind în meniuri şi mesaje, printre numere şi, în sfârşit, găsi ceva – un singur Adi.

Se opri sub un bec ce pâlpâia şi privi cerul. Abia atunci îşi dădu seama nu numai că tremura, ci şi că plângea, nu lăcrima, plângea, lacrimi curgând şuvoaie pe bărbia sa ciobită, înceţoşându-i privirea, stelele erau toate acum o pastă albă, translucidă. Formă numărul. Ochii îi căzură pe turnul unei biserici din apropiere: ora patru şi ceva. Sună lung până când:

Mmm…

Ig nu răspunse. Ascultă vocea adormită a bărbatului de la celălalt capăt al firului.

Mmm…, se auzi din nou. Cine e?

Linişte.

Bă, vorbeşti?… Mai dă-te-n pielea mea… se auzi vocea, apoi tonul.

Închise.

Ig formă din nou, mecanic, rece, mort.

Abonatul Vodafone nu poa…

Ig trânti telefonul de asfalt. Bucăţile se împrăştiară în toate direcţiile, înghiţite de întunericul aleilor din jur. Doar ecranul mai pâlpâi câteva secunde în beznă, apoi muri şi el.

Urlă. Ceva se stârni pe alei. Câini, poate pisici. Mai urlă o dată, mai lung, mai frânt. O voce se auzi din spatele unei ferestre deschise de deasupra sa, ceva în maghiară. Ig o luă la fugă către casă, urlând ca o bestie scăpată din peşterile înguste ale iadului. În urma lui isca zgomot şi praf, plămânii îi ardeau, iar Ig urla, urla ca eviscerat, ca şi cum ceva s-ar fi rupt în el, digul de carne şi eter se prăbuşi înăuntru şi un torent de flăcări şi ură curgea încendindu-l, curgea.

Tot strigând, trânti şi uşa apartamentului şi pe cea a dormitorului. Tot strigând, o privi pe Cami cum se ridică în capul oaselor şi îl privi nedumerită. Tot strigând, se năpusti asupra ei şi o apăsă cu genunchiul piciorului drept. Ridică pumnul şi, urlând, îl lăsă să cadă peste chipul ei desfigurat de somn şi de frică. Un picior în cap și Cami își pierdu cunoștința. Urlând, o trase de păr şi o târă până în bucătărie, dădu drumul la aragaz şi o aruncă pe foc. Urlând, căzu în genunchi văzând-o cum arde, căzându-i la picioare, cerşind din flăcările ei. Şi urlând, văzu cum totul în jurul lor ia foc, se înnegreşte şi dispare. Aşa şi el… Aşa şi ei…

*

Băiatul cu păr blond se şterse, îşi ridică pantalonii şi trase apa. Se spălă şi ochii săi căzură pe imaginea din oglindă. Trase de colţul oglinzii şi dulăpiorul se deschise. Privi întunericul şi simţi un miros acut de ars. Puse un picior pe toaletă şi unul pe chiuvetă şi se împinse în braţe. Urcat pe chiuvetă, scoase capul pe micul geam ce dădea în horn şi privi în jos: tot spaţiul acelei guri de aerisire era plin cu oameni, bărbaţi şi femei, înnegriţi de fum şi scrum, cu hainele arse. Unica lumină urca din zecile de ochi albi, clipind spasmodic ca stelele într-o noapte senină şi doar într-un colţ ceva sticlea şi băiatul privi bărbatul cu bărbia ciobită, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, sticlind, arzând, explodând. Auzi un zgomot. Sări de pe chiuvetă speriat şi transpirat. Deschise uşa. Ascultă: în dormitor mami şi tati se certau. În jur, mirosul lavabilei proaspete, a mobilelor noi, a covoarelor parfumate. O nouă zi.

SFÂRŞIT

Despre A.R. DELEANU

A.R. DELEANU a scris 15 articole în Revista de suspans.

A. R. Deleanu (pseudonimul literar al lui Flavius Ardelean) s-a născut la Braşov în 1985. Este prozator, autor de ficţiune speculativă.

A studiat management cultural, studii culturale, relaţii internaţionale şi studii europene în România şi Germania. Locuieşte în Oxford, unde se specializează în managementul editurilor.

Este colaborator al revistelor Tiuk! şi Revista de Suspans. A publicat proză, articole şi poezie în Tiuk!, Suspans, Egophobia, Familia, Dilema Veche, Revista de Povestiri etc. Între decembrie 2011 şi septembrie 2012 a moderat alături de Mihail Vakulovski CenaKLUbul Tiuk! în Rockstadt, Braşov, iar între aprilie şi septembrie 2012 a reprezentat pe plan local editura Casa de Pariuri Literare.

Este autorul romanului “Îmblânzitorul apelor” (Casa de Pariuri Literare, 2012) şi scrie şi publică în mod regulat proză scurtă.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *