Sania ţiganului

Era decembrie. După câteva zile de ninsoare abundentă, gardul abia se mai zărea. Bunicul lui Boabă dădea zăpada din faţa casei cu o lopată de lemn. O arunca peste gard, în grădina vecinului. Ȋn fiecare dimineaţă repeta operaţiunea pentru că se apropia ziua tăierii porcului, iar curtea trebuia să fie liberă.

La ora nouă dimineaţa, soarele mustăcea prin alunecuşuri de gheaţă. Peste două capre de lemn aşezară o uşă care fusese odinioară de veghe la intrarea în magazie. Acolo aveau să-l pârlească pe Gicu. Bunicul şi tatăl plimbară pe sub nas nişte păhărele cu ţuică aburindă, apoi le dădură peste cap. Boabă aduse câteva sfori tari, cu care lega vara câinele când se ducea să-i facă baie la Olt. Bunicul se duse în magazie şi se întoarse mai repede decât anticipase Boabă. Ştia ce caută, pentru că îl ascunsese bine în spatele unor borcane de murături, sub o cârpă. Se vedea că bunicul îşi cunoaştea magazia. Ieşi ţinând în mână cuţitul cel lung care adusese multă jale în lumea porcină de-a lungul timpului.

— Hai, femeie, gata? întrebă el prin fereastra deschisă a bucătăriei de unde ieşeau rotocoale de abur. O voce se auzi înăuntru. Treburi importante tocmai îl chemară pe Boabă în casă, dar tatăl îl  observă la timp şi-i zise că anul acela nu mai merge aşa, trebuia să-i ajute. Ținând sfoara pe umăr  purcese în urma lor, resemnat, spre cocina porcilor. Gicu crescuse în asemenea hal că nu mai avea loc să se întoarcă în interiorul coteţului. Intra, dormea şi ieşea cu spatele pentru că depăşise gabaritul prevăzut de constructor. Toamna îi plăcea să hoinărească prin livadă, prieten la cataramă cu găinile şi frate de cruce cu câinele. Când vedea pe careva se trântea pe o parte cât ai clipi. Ȋi plăcea scărmăneala pe sub burtă.

Lui Boabă nu-i făcea nicio plăcere să vadă cum animalul avea să dea colţul. Pe toţi porcii îi chema Gicu, dacă îşi aducea bine aminte. Dar Gicu de anul acela era primul care nu mai avea loc să se întoarcă în coteţ. Dobitoaca proastă pofti la o mână de boabe. Când ridică ochii şi îi văzu pe toţi trei  simţi că ceva nu era chiar în ordine. Dădu să intre înapoi, dar uşa îi fu zăvorâtă în nas. Bunicul îl legă de picior şi îl scoase afară în livadă, lângă gard. Gicu implora de ţi se rupea inima. Tatăl îi legă picioarele două câte două şi îl trânti într-unul din locurile în care îi plăcea atât de mult să fie scărmănat. Boabă apucă zdravăn de sfoară, o înfăşură peste pumn şi ţinu strâns. Bunicul luă cuţitul şi-l potrivi în gâtul porcului.

— Gata, tată? zise el. Nu prea era. Dar oricum nu îl întrebase pe Boabă. Ȋncerca să-şi imagineze tot felul de lucruri plăcute şi la mare distanţă de ceea ce se petrecea acolo, dar nu reuşea. Dădu să numere ulucile coşcovite şi pe cele care ieşeau din linia gardului. Gicu abia mai zvâcnea din picioare. Sângele aburind îi gâlgâia în despicătura din gât. O băltoacă de roşu aprins se întinse în zăpadă ca pata de pe steagul Japoniei.

Ca întotdeauna, Boabă îşi luă repede tălpăşiţa când îl văzu pe bunicul încercând butelia cu flacăra unei lumânări să vadă dacă nu cumva are scăpări de gaz. Odios obicei! Ȋl strigară să iasă de unde se ascunsese şi îl puseră iar la treabă. Dădu roate cu arzătorul ca să nu rămână nicio bucată de şorici nepârlită. Când în sfârşit începuse să-i placă sfârâitul părului, terminase treaba. După ce aruncară cu apă peste el, îi dădură pe la nas cu nişte tăciuni aprinşi cu tămâie ca să-l izbăvească de înjurăturile de peste an. Picioarele îi dispărură primele. Ȋl proptiră pe cioturile genunchilor şi tăbărâră cu cuţitele pe el. La sfârşit, carnea fu pusă la sare, iar o parte în cratiţele mari de pe plită. Boabă fu trimis să ajute la spălatul maţelor. Era prea de tot. Făcu doi paşi într-acolo şi un miros îl plesni peste nas de-i băgă spaima-n oase. Hai că am glumit, zise cineva.

După pomana porcului, cotrobăi prin magazie după sanie. Ȋi legă o sfoară nouă şi o trase după el pe asfalt până la staţie ca să-i lustruiască şinele şi să întărâte câinii. Autobuzul rămăsese înţepenit în faţa magazinului şi roţile i se învârteau în gol. Dăduse cu spatele să întoarcă spre oraş şi nu mai putuse ieşi. Fusese ger noaptea trecută. Şoferul strigă după ajutor spre cârciumă. Ȋn prag apăru un muşteriu binevoitor. Era unul care obişnuia să meargă în oraş fără bilet. Când îl văzu, autobuzul plecă în trombă. Când ajunse în dreptul trupinii, Boabă se auzi strigat. Era Ovarian, un ţigan cu obrazul ca măslina şi iute la mânie întotdeauna. Trăgea o sanie mare şi ruginită, care tremura ca piftia pe la încheieturi. O găsise într-un pod părăsit.

La poalele pârtiei era aglomeraţie mare. Lângă plutele care străjuiau drumul parcaseră nişte rulote care vindeau ceai şi vin cald. Câţiva copii rostogoleau un bulgăre ca să-i pună cap unui om de zăpadă. Când se făcu suficient de mare îl ridicară pe un trunchi şi-i aşezară pe cap o oală cu sarmale.  Dar apăru Gogea trăgând un sanie lungă care se opinti în omul de zăpadă. Dintr-un picior îi zbură trei sarmale. Când se pregătea pentru altă lovitură un om îl apucă de braţ.

— Ce-ai, mă, ţi-a sărit muştarul?

— Era-n drum, răcni Gogea. Doar n-o să ţină poteca ocupată până la primăvară! Şi ce strângi aşa, poate vrei să te dau în judecată. Gogea avea negru în cerul gurii, cum se spune. Era obraznic din calea afară şi nu-i era frică de nimeni.

Cei mai mulţi de pe pârtie veniseră din oraş. O singură privire a fost de ajuns ca să-i vadă pe toţi. Antenă tocmai începuse să urce panta şi trăgea după el o sanie înaltă cu fierul ruginit şi blăni late. Jumară tocmai cobora pe sania lui lungă şi colorată, săltând cu fundul pe blăni ca la rodeo deşi pârtia nu avea nicio denivelare. Marcel venea către ei trăgând una nou cumpărată, din plastic.

— Să facem schimb tura asta, zise Jumară către Marcel. Acesta dădu din cap în semn că nu. Dacă vrei, facem bob şi stai tu în faţă.

Se zvonea că Jumară avusese o boală grea de care abia se vindecase. Se numea lenevită cu apetit cronic. Părinţii îl duseseră la un spital din Bucureşti. Un medic de acolo le-a recomandat două doze de acid acetilnuielitic, una dimineaţa, una seara. Marcel miji ochii şi se vedea că sta în cumpană. I-ar fi plăcut un bob, cu toate că mai dragă îi era sania, pe care n-ar fi împrumutat-o la nimeni.

— Ai grijă la hopuri, că-mi cumperi alta, puse condiţie Marcel. Dar ce-ai acolo? arătă cu degetul către bocancii celuilalt care aveau pe margine nişte ţinte de metal. Să nu mi-o zgârii! Dă-ţi pantalonii peste bocanci.

Urcară toţi până la jumătatea pârtiei şi se legară într-un bob de zile mari. Marcel conducea, Jumară era al doilea, Boabă al treilea şi Antenă ultimul.

— Pârtieeee! urlă Marcel când se lansară. Caravana luă primul dâmb de pământ şi săltă. După câteva clipe, sania lui Antenă scapă dintre picioare lui Boabă. Jumară se răsuci pe o parte şi căzu în zăpadă. Marcel se rostogoli până la baza pârtiei luând proporţii de bulgăre. Copiii care făceau omul de zăpadă se şi repeziră să-l aşeze sub oala de sarmale. Ovarian, care se odihnea pe sanie, îi goni.

Se strânseră cu toţii ca să-şi tragă sufletul. Ovarul nu zicea nimic, contrar firii lui. El vorbea mult şi-n somn. Aşa aflase maică-sa de toate ascunzişurile de unde recuperase covrigii de colindeţe. Acum tot privea spre o rulotă. Ȋn faţa ei două fete de oraş stăteau de vorbă, sorbind din vârful buzelor ceai cald. Purtau costume de schi. Nu păreau mai mari ca ei. Se auzeau cum râd. Una dintre ele avea un păr blond lung care îi ieşea de sub căciula roşie.

— M-am îndrăgostit, spuse Ovarian.

— Nu e de nasul tău, zise Antenă.

— Ce ştii, mă, tu, care n-ai pupat în viaţa ta o fată? Se aşternu o linişte de câteva clipe. S-a uitat la sania mea, continuă ţiganul privind undeva departe, a zis că e de pe vremea lui Pazvante şi au început să râdă amândouă.

— Te cred şi eu, zise Jumară. Țiganul îi aruncă o privire care-l făcu să-şi înghită vorba.

— Ştii ce poţi face? Ce-ar fi să iei tu sania lui Marcel şi să o inviţi la o tură?

Când auzi Marcel una ca asta se făcu foc şi pară.

— Gata, aşa fac, se hotărî Ovarian şi puse mâna pe sfoara saniei lui Marcel care nu-i dădu drumul şi începu să ţipe. Ceilalţi săriră să-l apere de furia ţiganului. Marcel se uită urât la Boabă spunându-i că din cauza lui era să rămână cu buza umflată.

— Stai tu numai un pic, spuse el şi dădu să plece. De nu-l chem eu pe bunicul! E p-acilea sigur, că a venit astă noapte pe la un vecin.

— Hai stai aici, unde te duci, vru să-l împace Antenă. Ai văzut ce-au făcut ăia astă noapte pe izlaz? încercă să schimbe vorba. Marcel se întoarse curios. Alde Vali au urcat în vârful izlazului cu un cauciuc de tractor. L-au aprins şi i-au dat drumul până jos. I-am văzut din curte. Sărea cauciucul câte douăzeci de metri. Şi fiţi atenţi unde a ajuns. Le arătă un gard ceva mai încolo. A rupt ulucile dinspre izlaz ale lui Moş Leşcu. S-a dus ăsta azi dimineaţă la Vali acasă şi a intrat în curte după el, vroia să-l bată.

— Acolo se ducea? L-am văzut eu de dimineaţă pe stradă, spuse Jumară.

Țiganul continua să privească în gol. Ți se făcea şi milă văzându-l cum se chinuie în focurile dragostei.

— Hai, că mi-am adus aminte, zise Antenă. Ştiu ce trebuie să facă. De ce nu se duce el la Gorunul lui Moş Leşcu?

Urale au izbucnit de pretutindeni. De ce nu le trecuse prin minte până atunci? Problema era ca şi rezolvată. Orice pacoste ai fi avut, întotdeauna îşi găsea rezolvarea acolo, într-un fel sau altul. Gorunul lui Moş Leşcu era în pădure, lângă drum, până în intersecţia care dădea spre Troiţa de la Izvorul Tămăduirii.

— Ȋntr-o oră suntem înapoi, spuse Boabă. Poţi să-ţi faci acolo o sanie cum n-are tot satul.

Ovarian îi privi neîncrezător, dar până la urmă se lăsă urnit din loc. Marcel se întoarse înapoi pe pârtie privindu-i pe sub sprâncene. Ceilalţi urcară spre pădure printr-o zăpadă groasă de un stat de om. Săniile lăţeau poteca, numai bine pentru când aveau să se întoarcă. Țiganul mergea îngândurat. Se vedea că avea o apăsare pe suflet.

— Ovare, mereu am vrut să te-ntreb ceva, zise Boabă. Ridică ochii la el şi dădu din cap. Ce naiba înseamnă „să moară brejner şi cacodinˮ? Se schimbă la faţă. Părea că nu înţelege. Ştii tu, înjurătura aia a ta. Se lumină.

— Păi ce, bre, eu aşa zic? Să mori ca Brejner şi ca Codin, zic.

— Şi cine au fost ăştia? se bagă în seamă şi Jumară.

— Au fost nişte ţigani care au sfârşit-o rău. Şi a rămas moartea asta a lor de poveste. Să mori ca ei, cum ar veni …, spuse el şi scuipă în zăpadă. Mai vru să spună ceva, dar în drum, la o aruncătură de băţ, apăru o căprioară cu nişte hăţuri atârnând în urma ei. Se uită la ei câteva clipe şi apoi o zbughi în partea cealaltă, în salturi lungi.

— Ȋn ritmul ăsta, ajungem la paştele cailor, spuse Jumară.

— Hai s-o tăiem pe aici, arătă Antenă o scurtătură. Jumară se opri şi le făcu semn să-l aştepte. Se întoarse cu spatele şi începu să bată pasul pe loc.

— Ce faci acolo? îi strigară ceilalţi îngroziţi.

— Ȋmi scriu numele în zăpadă. Ah … am scris numai trei litere, zise el.

— Vezi, Hagi Tudose, dacă nu ţi-ai permis să bei şi tu un ceai. Acum terminai de scris.

— Ăsta, mă? Zgârie-brânză?

— Are bani gârlă, l-am văzut eu ieri.

— Capace de bere erau alea.

După un sfert de ceas dădură cu ochii de gorunul lui Moş Leşcu. Ȋnaintau cu greu prin zăpada groasă de doi metri. Undeva mai în faţă, la o aruncătură de băţ de marginea drumului, într-o deschidere circulară, se înălţa copacul mare şi uscat. O scorbură ca o cicatrice îi deschidea trunchiul putred. Nişte cioturi retezate îi mai rămăseseră din ramurile altă dată lungi. La încheietura unor crengi se vedea un cuib de uliu. Ajunseră lângă el şi dădură roată cercetându-l cu de-amănuntul.

— Şi acum? Eu n-am mai fost aici. Cum se procedează? întrebă ţiganul.

— Acum depinde numai de tine. Cine vrea să obţină ceva, ştie singur ce are de făcut, spuse cineva.

Ovarian rămase buimac. Toţi încercau acelaşi sentiment, însă niciunul nu vroia să recunoască. Ȋncercau să se poarte ca nişte oameni bătrâni care mai trecuseră prin asta. Jumară se aşeză pe sanie ca să-şi scuture zăpada intrată în bocanci. Antenă se tot scobea cu degetul în nas şi până la urmă băgă mâna până la cot. Vântul mişca ramurile golaşe ale copacilor.

— Să ne întoarcem acasă, spuse Antenă.

— Păi şi sania? făcu Ovarian ochii mari.

— Tu mai crezi în basme? Ce să fie aici la dracu-n praznic?

Țiganul îi înjură de mama focului când se prinse că fusese amăgit. Jumară se înecă de râs. Ovarul mişca ochii în toate părţile după un ciot uscat ca să-l arunce după tovarăşii lui. Dădu cu ochii de nişte urme pe zăpadă şi se încruntă. Nu erau în direcţia din care veniseră ei.

— Mă duc să fac o treabă, spuse el.

— Chiar trebuia să ne anunţi? zise Jumară.

— Ce sensibil a devenit de la un timp, se miră Boabă.

Urmări cu privirea urma care ducea către nişte tufe. Dispăru din peisaj. Ceilalţi se aşezară mai bine pe sănii să-şi tragă sufletul înainte să pornească pe drumul de întoarcere.

— Aţi auzit ce-a păţit ăla la Iordan, anul trecut? întrebă Jumară ca să mai treacă timpul. Cică au mers cu Iordanul cei din uliţa de la piramide. Au trecut pe la mai multe case şi au ajuns la cea mare de la magazinul lui Stoenescu. Omul n-a vrut să fie aruncat în sus, cu nici un chip. Ăştia trecuseră pe la magazin şi băuseră la bere de abia mai ştiau versurile. Nu vroiau să iasă din curte până nu aveau să arunce pe cineva în sus şi să strige „în Iordan botezându-Te Tu Doamne!ˮ ştiţi voi, cum se cântă. Şi au dezlegat câinele. Când a văzut omul a sărit să-şi elibereze animalul, dar ăştia apucaseră să-l azvârle în sus. Abia l-au prins să nu scape şi atunci câinele s-a repezit, cum îl ţineau ei aşa în mâini şi l-a muşcat de nas pe ăla înaltul. Cică a rămas fără vârful nasului.

— Parcă am auzit eu ceva. Lasă, că prea mergea cu nasu-n prăjină.

Țiganul se uită mai bine pe jos şi i se păru că distinge o urmă de copil care trăgea după el o sanie. Merse cu nasul în pământ şi la un moment dat se opri. Mai mult în joacă îşi puse talpa într-o adâncitură de urmă. Ce dracu’, am mai fost pe aici? se gândi el. Bocancul lui se potrivea perfect cu urma din zăpadă. Trecu de nişte copăcei şi în spatele unor arbori doborâţi de vânt zări ceva care îi atrase atenţia. Se uită în jur şi nu văzu pe nimeni. Vântul se oprise şi era un frig de crăpau pietrele. Ȋnaintă câţiva paşi până când văzu mai bine ce se afla acolo. Era o sanie şi încă una nouă. Ȋncepu să râdă să se prăpădească. Să vezi că m-oi fi ascuns pe undeva să fac un pipi şi mi-am lăsat sania aici, se gândi el din nou. Puse mâna pe ea şi o întoarse pe toate feţele. Avea spătar şi era toată numai lemn lăcuit. Pe tălpi avea prinsă o şină metalică de-ţi lua ochii. Când se întoarse, ceilalţi nu-şi crezură ochilor şi se frecară bine cu zăpadă pe faţă.

— O să moară Marcel de oftică, strigă Jumară, trecându-şi palma peste spătar. Mă laşi să o ţin eu până la pârtie?

Se uitară pe rând la ea şi o învârtiră pe toate părţile. O rază de soare luci cu subînţeles în şina de metal. Cercetară cu luare aminte trunchiul gorunului. Nu se vedea nimic neobişnuit.

— Uitaţi-vă acolo. Ciotul ăla, vă spun eu, adineauri era mai mare, strigă Antenă arătându-ne un nod crescut cam în dreptul primelor crengi.

— Gorunul vostru nu e bun de nimic, spuse ţiganul.

— Poate ar trebui să lăsăm şi noi ceva aici, zise Jumară.

— Lasă că a lăsat ţiganul acolo în tufe.

— N-am fi venit aici, dacă nu era o treabă de viaţă şi de moarte. Eu cred că tot mâna gorunului a fost. Să lăsăm şi noi ceva pentru cine o mai veni pe aici.

— Să n-am parte de lumina ochilor, dacă nu m-ai înduioşat, îşi frânse mâinile ţiganul. Dar n-am nimic prin buzunare.

Ȋncepură să-şi controleze dedesubturile hainelor. Boabă şi Jumară ridicară din umeri. Antenă se îmbujoră.

— Hai, scoate, spuse Ovarian. Un tribut pentru Leşcu al vostru.

— Dar n-am ce să-ţi dau, ridică palmele Antenă.

Jumară se repezi să facă o percheziţie corporală. Celălalt se feri şi până la urmă scoase ceva de subraţ.

— E îndoită cu apă. Şi nici n-am apucat să iau decât o gură.

Scoase la iveală o sticluţă plată. O aşeză într-o scobitură din trunchiul gorunului. Scorbura înghiţi, iar sticla cu ţuică dispăru în măruntaiele lemnului.

De câtva timp Antenă începuse să tragă la măsea. Avusese de la cine deprinde tainele meseriei. Bunicul lui era campionul en titre pe comună. Mulţumiră Gorunului lui Moş Leşcu şi porniră către sat. Ovarian trăgea mândru de noua lui sanie. După un timp, să auziră chiotele celor de pe pârtie. Grupul se aşeză la pândă. Căutară cu privirea fata cu fes roşu. O aştepta jos pe prietena ei care urca pe schiuri, cu paşi mărunţi. Țiganul merse înainte şi ajunse la ea. Fata se întoarse, privi sania şi schimbară câteva cuvinte. Ovarian rămase un timp nemişcat, apoi se întoarse îngândurat. Ceilalţi aşteptau cu sufletul la gură să afle cum decursese întâlnirea.

— M-a întrebat de unde am furat-o! făcu el amărât.

Despre Bogdan ANDRONACHE

Bogdan ANDRONACHE a scris 5 articole în Revista de suspans.

Mi-ar plăcea să locuiesc într-un tablou al pictorului Aert van der Neer. Pânzele lui arată momentul acela în care ziua se îngână cu noaptea, în care lumina capătă accente ciudate, gotice, în care se aude urlet de lup ca-n prozele lui Voiculescu, în care ai vrea să fii mai degrabă îndărătul geamului decât dincolo de el. E amurg şi nu ştii de unde bate lumina, încotro s-a ascuns luna sau de ce te sperii întrezărind silueta aceea care vrea cu tot dinadinsul să rămână în umbră. Mă simt fericit atunci când tună şi când cerul parcă înnebuneşte. Lumina stranie care cade peste dealul din spatele casei de la ţară înaintea unei furtuni este cea mai frumoasă culoare din lume. Dacă mai aud şi ceva crengi uscate trosnind în pădure sau zgomote îndepărtate, parcă visez cu ochii deschişi.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *