Sânge de pasăre pe haine (fragment de roman)

Patru

Se auzea doar bâzâitul neonului. Încăperea avea tavanul înalt şi împânzit de mucegai. Un detaliu legat de acel tavan îi confiscase atenţia: putea jura că fix în momentul în care clipea, petele de mucegai îşi schimbau rapid locul între ele.

― Aşadar, domnule… Cum vă cheamă? Jaaa… Jaaa-rek… s-o luăm uşor şi de la capăt… îi spuse plictisit, trosnindu-şi degetele, bărbatul fălcos şi chel care stătea de cealaltă parte a mesei.

Pe masă, lângă cotul bărbatului, se afla o carte: „Zamolxe arianul”, de Pavel Coruţ.

Dawid încerca din răsputeri să se adune, dar suspiciunea cu care acel bărbat îl cântărea din priviri îl făcea să se simtă idiot şi neputincios. Se afla de o oră în sediul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Brăila, într-o încăpere neaerisită şi friguroasă, străduindu-se să explice că a fost victima unui atac, poate chiar a unei tentative de omor, unui poliţist care nu doar că îl privea ca pe un om nebun, dar afişa şi o atitudine dispreţuitoare. Era confuz şi obosit, sorbea dintr-un pahar de plastic o apă fiartă, maronie şi amară, care ar fi trebuit să fie o cafea, iar decorul sărăcăcios al biroului – un televizor, un cuier-trepied din fier, un dulap din fier, două scaune din lemn şi o canapea veche din piele artificială – îi accentua parcă şi mai tare confuzia, lăsându-i impresia că în orice moment poliţistul îl va plesni cu dosul palmei peste faţă şi-i va urla cât îl vor ţine plămânii: „Reacţionar nenorocit, are Tovarăşul Nicolae Ceauşescu ac şi pentru cojocul tău!”

― Deci, spuneţi-mi încă o dată unde va aflaţi când aţi fost atacat, şi de data asta, vă rog, fiţi cât se poate de coerent. Doar nu ne putem permite să ne jucăm cu treburi atât de serioase!

Poliţistul lăsă pixul din mână. Se ridică de la masa de lucru, făcu câţiva paşi prin încăpere, după care se aşeză pe canapea picior peste picior şi începu să bată toba cu unghiile pe braţul canapelei.


Copyright © 2013, Cristofor Arts


Dawid se străduia să-şi păstreze cumpătul. Prin urmare, luă de la capăt relatarea, cu răbdare:

― După cum v-am spus, aveam o noapte albă şi, neputând să adorm, am hotărât să iau o gură de aer, motiv pentru care am ieşit la o plimbare. Necunoscând oraşul, m-am rătăcit. Pe undeva, prin port, în apropiere de clădirea Căpităniei. La un moment dat, m-am luat după nişte urme de cauciuc şi am ajuns pe un vad, cel de aici, din apropiere de Inspectorat. Ei bine, după cum v-am mai spus de patru ori până acum, totul s-a întâmplat pe acel vad. În timp ce urcam, am fost cuprins din senin de o cruntă somnolenţă. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva, să adorm în plină stradă… Aşadar, simţind că-mi pierd echilibrul, m-am rezemat de un stâlp şi, fără realizez când ochii mi s-au închis, am adormit. Pur şi simplu, am adormit, aşa cum adoarme un animal împuşcat cu un glonte tranchilizant. Repriza de somn a fost una scurtă, iar când m-am trezit, ei bine, atunci am fost atacat de…

Fu întrerupt de strănutul poliţistului, care, după ce îşi suflă nasul într-un şerveţel, blestemă:

― Lua-i-ar dracu’ să-i ia, cu iarna lor cu tot! Deci, domnule Jarek, corectaţi-mă dacă greşesc: susţineţi că nu aţi reţinut din semnalmentele atacatorului decât faptul că, citez: „părea un copil”. Corect?

― Da.

― Deci da, deci corect. Aşadar, mai departe. Susţineţi că aţi fost atacat cu bestialitate de acest aşa-zis „copil” şi că, în urma loviturilor pe care le-aţi primit, v-aţi pierdut cunoştinţa. Corect?

― Da.

― Deci da, deci corect. Atunci, vă întreb eu, cum se face că nu aveţi nicio urmă de lovitură pe faţă? Nu ştiu, eu doar întreb, vorba aia, nu dau cu paru’.

Întrebarea poliţistului îl şocă.

Ridicându-se cu teamă de pe scaun, întrebă:

― Aveţi cumva o oglindă?

― Am una acolo, lângă cuier. Daţi geaca aia la o parte.

Se apropie de cuier şi dădu geaca la o parte.

Trecu un timp.

Un timp necuantificabil, deoarece, odată postat în faţa oglinzii, Dawid încremenise. Spatele lui se umpluse de mici puncte fierbinţi, care porneau de jos, din noadă, şi se împrăştiau apoi spre înaltul cervicalei. Începură să i se prelingă pe gât broboane subţiri de sudoare. Din oglindă îl privea, cu ochii crăpaţi de somn şi cu tenul străveziu, un chip intact, ca lustruit cu ceară, fără nici cel mai mic indiciu de vătămare. Nu mai avea puterea să clipească. Năucit de ceea ce descoperise, scoase pachetul de ţigări, fără a-şi îndepărta chipul din oglindă, şi-i rupse poleiala cu un gest greoi, ca pe sub apă. Chipul lui din oglindă, privindu-l fix în ochi pe cel din spatele oglinzii, îşi lipi o ţigară pe buza inferioară. Dawid din spatele oglinzii apăsă pe rotiţa unei brichete, scânteia produsă intră în contact cu gazul eliberat, iar chipul din oglindă îşi supse obrajii, trăgând primul fum din ţigară, un fum lung, care ieşi apoi pe nări. Chipul din oglindă îşi mută privirea de pe el însuşi pe poliţist, care, apropiindu-se de fereastră, trăsese perdeaua la o parte şi blestema:

― Lua-i-ar dracu’ să-i ia, cu iarna lor cu tot! Domnule, Jarek, să văd spun ce cred eu că s-a întâmplat… Mi-aţi zis că sunteţi regizor, nu? Deci da, deci eu cred că, la fel ca orice artist, sunteţi un om foarte creativ şi că, poate pe fondul oboselii sau, vorba aia, aşa, ca orice bărbat, poate aţi avut şi dumneavoastră un păhărel în plus, că, de!, arta cam cere sacrificii, nu? Aşadar, mintea a cam început să vă joace feste, dar…

Restul cuvintelor nu mai ajunseră la el, ci se pierdură în toiul unei explozii de întuneric, în care nu exista decât chipul lui din oglindă şi dâra de fum a ţigării, în care nu auzea decât propria lui voce spartă în şoapte şi şoaptele sparte în ecouri: „Ce naiba se întâmplă cu tine?! Ce cauţi aici? Dawid, adună-te! Să-ţi fi pierdut oare minţile? Dar cum să fii nebun când ai fost victima unui atac atât de dur, atât de real?! Nu, nu încape nicio îndoială că acel… om… creatură… ce naiba a fost! există la fel ca paharul ăsta de cafea, ca speluca asta de birou, ca cerul şi maţele din tine! Da, acel, acel… Da, era un nenorocit de copil! Acel copil a vrut să te omoare cu toată fiinţa lui! Dar ura, de unde atâta ură în acei pumni? E ca şi când ar fi aşteptat o întreagă viaţă această ocazie, calculând pas cu pas fiecare detaliu, plănuind cu o atenţie diavolească momentul în care îi vei deveni pradă. Şi totuşi, de ce nu te-a omorât? A vrut să îţi dea doar un semn, să fii la curent cu faptul că există şi că de-acum încolo va trăi în umbra ta? Dawid, revino-ţi! Nu da crezare unor asemenea gânduri, e o prostie, eşti captiv într-o prostie banală, nu eşti vănat de nicio forţă malefică, eşti doar… obosit! Da, obosit! Simplu: O-BO-SEA-LĂ!  În plus…”

― Lua-i-ar dracu’ să-i ia, cu luna lor cu tot! Uite, asta e! I-auzi ce zic ăştia de la PRO TV!

Ţipătul poliţistului gonise şoaptele şi ecourile din capul lui, risipind întunericul. La televizor se difuza un buletin de ştiri. Prezentatorul vorbea despre un fenomen astral: „Aseară, românii au putut fi martorii unuia dintre cel mai mare purjeu lunar înregistrat în ultimi douăzeci de ani. Timp de aproximativ şase ore, luna a căpătat o dimensiune mai mare decât de obicei, aflându-se la o distanţă de numai 356.577 de kilometri faţă de planeta noastră. Specialiştii denumesc acest fenomen «iluzie lunară». De asemenea…”

Ecranul televizorului se făcu negru, iar figura poliţistului se însufleţi. Trântind telecomanda pe masă, bărbatul se apropie de Dawid, puse mâna pe umărul lui, conducându-l prin încăpere, şi-i zise cu blândeţe, transformându-se parcă într-un alt om:

― Vedeţi, domnule Jarek, asta este explicaţia: luna a fost de vină pentru tot! Eheee, cât de fraieri suntem! Eu le tot zic ăstora din secţie de-aici: Băi, oameni buni, aveţi grijă de sufletele voastre, că sfârşitul e aproape! Da’, ce, mă ia pe mine cineva în seamă! Domnule, dumneavoastră, vorba aia, sunteţi regizor, om-creator, deci ştiţi la fel de bine ca şi mine. Nu spune aşa la Bilblie, la capitolul Apocalipsa: „Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele?” Deci da, deci aşa zice. Păi, atunci, cum naiba, ptiu!, Doamne, iartă-mă, să nu fi fost luna de noaptea trecută un semn? Nu ştiu, eu doar întreb, vorba aia, nu dau cu paru’. Eu vă zic, că sunt om cinstit şi cu frică de Cel de Sus: toate astea sunt semne şi numai semne! Dumnezeu vrea să ne transmită că trebuie să ne pregătim pentru Judecata de Apoi. Păi să vedeţi ce va fi la primăvară: toată zapada asta se va topi şi vor începe inundaţiile aici, în Insulă. Şi să-i vezi atunci pe toţi cum vor sta cu toţii cocoţaţi ca maimuţele pe câte-o bucă de pământ şi se vor smiorcăi că apa le-a luat casele pe sus şi vor spune „Ce-am făcut eu ca să merit asta? Că doar sunt om corect!” Păi cum adică ce-ai făcut? L-ai mâniat pe Dumnezeu! Cu toţii l-am mâniat! Şi biciul asprei judecăţi ne va…

― Domnu’ Berceanu, vă caută jos domnu’ consilier Trifan.

În birou intrase pe neaşteptate o fată blondă, cu o cămăşuţă florată, strângând un dosar pântecos la subraţ. Văzând-o, poliţistul răbufni:

― Fă ameţito, ce ţi-am zis eu ţie să nu mai intri fără să baţi la uşă! Stai, Viorico, nu pleca, că te calc în picioare! Zi-i aşa din partea mea lu’ găozaru’ ăla de Trifan: Mă, Trifane, mă cac pe tine şi pe afacerea ta de doi bani! Eu nu vreau să fiu lovit de biciul dreptăţii!

Chipul lui Dawid dispăruse din pătratul oglinzii. Profitând de neatenţia poliţistului, ieşise ca un fulger din birou, izbindu-se de fată şi dărâmând-o din picioare.

Foi dactilografiate plutind în aer pentru câteva secunde.

Fugi.

Fugea.

A fugit de poliţist.

Holul inspectoratului i se părea interminabil. În urma lui auzea vocea poliţistului cu o încetineală care simţea că îl trage înapoi. Fiecare cuvânt se dilata monstruos, spărgându-se de pereţii holului cu un ecou lung şi asurzitor: Vioricooooooo, mi-aaaaaaaaiiiiiiii goniiiiiiiiiiiiiiiiit clieeeeeeeeeeeeentuuuuuulllllllllllll, făăăăăăăăăăă!

Încă o zi de ninsoare deasă.

Aer gri, zăpada gri.

Pe treptele Inspectoratului de Poliţie se depusese un strat gros de gheaţă. Ieşind în fugă pe uşa instituţiei, Dawid alunecă şi se lovi cu fundul de trepte, spre amuzamentul a doi bărbaţi care dădeau cu lopeţile zăpada din jurul unui Oltcit. Se ridică rapid în picioare şi se pierdu după colţul unei case, luând-o la nimereală pe o străduţă.

Nimerise pe străduţele pline de gunoaie din spatele Gărzii Financiare. Se simţea păcălit, profund păcălit. Să fi avut dreptate poliţistul, era el oare victima ridicolă a unei farse înscenate de un fenomen astral?

Mergea cu privirea în pământ şi, cu capul doldora de întrebări, rememora, secvenţă cu secvenţă: după ce îşi revenise din inconştienţă, se ridicase cu uşurinţă în picioare şi îşi scuturase zăpada de pe haine; după ce îşi scuturase zăpada de pe haine, netezise meticulos cu palma încreţiturile care apăruseră pe materialul paltonului în urma atacului; după ce îşi netezise paltonul, intrase într-un bar, degustase un pahar de coniac şi făcuse cinste cu băutură tuturor celor care se aflau la acea oră în local; după ce le făcuse cinste celor din bar, luase un ziar de pe tejgheaua barului şi se delectase cu un editorial şi râse cu poftă, hăhăit, citind opiniile editorialistului; după ce terminase de citit editorialul, ieşise în stradă şi întrebase un trecător: „Ştiţi cumva unde este secţia de Poliţie?” L-ar fi putut recomanda aceste detalii drept un om cu minţile pierdute? Ar fi fost dificil să spună nu: „Şi totuşi, faptul că privesc cu atâta luciditate ceea ce m-ar putea pune în lumina unui om nebun, ar trebui totuşi să-mi dea garanţia că mă aflu încă în deplinătatea facultăţilor mele mintale.” Dar de ce senzaţia că, în timp ce căuta să fugă din clădirea Inspectoratului de Poliţie, vocea poliţistului încerca să îl tragă înapoi, ca o gaură neagră? De ce, dintre toţi poliţiştii din lume, el a trebuit să ajungă faţă în faţă cu un schizofren? Dar el, putea el spune despre el însuşi că nu este schizofren sau că nu e încă închis într-un univers deformat pe fundul inconştienţei din care credea că se trezise: mai exact, că nu visează în acel univers deformat de pe fundul propriei inconştienţe: şi mai exact, că nu delirează în visul pe care îl visează în universul deformat de pe fundul propriei inconştienţe? Iar acea iluzie lunară, de ce avusese loc tocmai în noaptea în care el visase că îşi poseda verişoara? Şi de ce, sub lumina acelei iluzii lunare, îi veni în minte filmul lui Bergman? Şi de ce memoria lui scosese la suprafaţă filmul tocmai când în noapte bătea ora lupului? Ce răspuns i-ar fi dat raţiunea la aceste întrebări? I-ar fi spus ea că exagerează, că se lasă condus ca o marionetă de o situaţie în care nu supoziţia unei întâmplări kafkiene ar trebui să decidă, ci o explicaţie cât se poate de simplă, aceea că are nevoie de odihnă, de multă odihnă, căci în absenţa odihnei creierul plăsmuieşte ipoteze primejdioase? Însă nu era aceea doar explicaţie psihologică, adică ceva egal cu zero? Dar sufletul, el ce răspuns i-ar fi dat?  Nu i-ar fi spus sufletul că toate acele „de ce”-uri sunt doar tentative de-a îngropa adânc în el faptul că de când mama lui murise întreaga lui viaţă plutea din derivă în derivă? Şi, cel mai important, de ce insista să creadă că atacatorul există cu adevărat, că acel copil e pretutindeni şi îl va, îl va…

― Mă ameţitule, uită-te pe unde mergi!

Patru roţi frânaseră brusc.

 (Freacă, Dawid, freacă bine, să iasă tot sângele!)

Iarna – frigul – vântul – visul – luna – ora lupului – rătăcirea prin port – somnolenţa – atacul – poliţistul schizofren – şirul de întrebări: toate aceste piese îi păreau a compune intriga lipsită de sens a unui roman de mâna a doua în care destinul e redus doar la un cumul de premoniţii ridicole.

Furia creştea, i se adunase toată în vârful limbii şi îi provoca o dorinţă nebună de a înjura.

*

În clopotniţa Bisericii „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” băteau clopotele. Trecând prin dreptul lăcaşului, văzu prin haosul de fulgi mărunţi o bătrână defecând în spatele bisericii, în timp ce, râzând în hohote, un copil căuta s-o facă să-şi piardă echilibrul, aruncând cu bulgări în ea.

― Dawid, stai!

Tresări. Se întoarse şi, jos, la încheietura mâinii, observă o mănuşă neagră de piele, strângându-l. Îşi ridică încet privirea, lăsându-se purtat de linia braţului, care urca pe o mânecă de palton cadrilat. Puţin mai sus, sub o glugă lăbărţată, descoperi un chip pe jumătate acoperit de un fular negru, deasupra căruia clipeau rar doi ochi mari şi căprui, cu arcadele uşor căzute, ca la clovni. Îi trase lent gluga – de sub care ieşi un păr roşu platinat, scurt şi ciufulit -, apoi fularul.

― Alina…

― Dawid, eşti bine?

― …

― Dawid, ce este, ce s-a întâmplat?

― Nu mai vorbi. Doar du-mă acasă…

Alina îl apucă cu ambele mâini de un braţ, culcuşindu-se în el. Crivăţul bătea atât de năprasnic, încât nu puteau înainta decât încovoiaţi.

De la îndepărtare, Piaţa Traian, pe care o străbăteau acum, îşi pierdea treptat conturul, odată cu paşii lor, ca şi când fulgii, goniţi de rafalele viscolului, ar fi devorat totul, lăsând în urmă doar un alb înceţoşat în care siluetele lor fuseseră reduse la stadiul unor arătări.

Peste un sfert de oră, un întrerupător răsună într-o încăpere, iar în tavan se aprinseră becurile unei lustre cu franjuri de sticlă. Ajunseseră în apartamentul lui. Dawid se urcă îmbrăcat în pat şi se ghemui pe o margine, lipindu-şi palmele între genunchi.

Zise:

― Trebuie să dorm, Alina. Îmi trebuie un somn adânc în care să cad ca într-un puţ.

Alina era speriată de aerul lui cadaveric. Stinse lumnia şi se urcă şi ea în pat, tot îmbrăcată. Ferestrele camerei aveau jaluzelele trase. Alina întinse o mână în întuneric, apăsând pe butonul unui alt întrerupător, şi veioza cu abajur de pe noptieră se aprinse.

― Tu mă vezi, zise Dawid, dar eu nu sunt aici. Eu sunt căzut în iarbă, într-o pădure cu miros de urzică…

Se simţi tras cu putere, nasul şi o jumătate din chip i se afundară în paltonului ei. Prin ţesătura materialului răzbea un miros discret de parfum. Alina îl strângea cu putere în braţe, iar el îi spunea să îl strângă mai tare, mult mai tare. Rămas la suprafaţă, împietrit precum un ochi de păpuşă, pe cealaltă jumătate de chip ochiul lui se holba la orificiile unui nasture. Aşternuturile foşneau, iar din când în când, încheieturile patului trosneau. Corpul ei se lipise atât de febril de corpul lui, încât el avea impresia că trupul Alinei căuta să se muleze pe trupul lui ca o umbră.

Stătură aşa câteva secunde, până când ochiul ce rămăsese la suprafaţă dispăru. Dawid îşi înfundase şi cealaltă jumătate de chip în paltonul Alinei. Ea scoase din buzunar o cutiuţă de carton, pe care scria Bien Dormir, şi, introducând două degete, trase afară un flacon cu pastile. Luând două pastile în căuşul palmei, îi zise:

― Ia-le, vei adormi instantaneu de la ele. Îţi garantez. E somniferul pe care îl folosesc şi eu în astfel de zile nasoale.

― Promite-mi că nu vei pleca după ce adorm.

― Îţi promit! Nu voi pleca.

Dawid dădu pe toboganul gâtului cele două pastile, fără apă, după care Alina trase plapuma peste ei şi stinse veioza.

Întuneric.

Întuneric şi respiraţii.

Nu trecu mult timp şi adormi buştean.

Alina închise şi ea ochii şi fu rapid furată de somn. Însă, deodată, sări în capul oaselor, înecându-se cu propria respiraţie. Vru să ţipe, dar ezită. Ce anume se întâmplase nu ştia precis. Se gândea că, poate, fusese un coşmar fulgerător şi fără imagini. Aprinse veioza, ieşi de sub plapumă şi începu să-l cerceteze amănunţit cu privirea pe Dawid. Ochii, se uită atent la ochii lui: pleoapele, colţurile, comisura interioară – căuta un indiciu de trezie. Bătu din palme la urechea lui, însă el nu avu nicio reacţie, părea cufundat într-un somn impenetrabil. Încercă să se adune, dar nu reuşi. Ceva o hărţuia, acţionând în spatele frunţii. Avea un gol teribil în cap, iar golul din cap nu tăcea.

Înjură, apoi plecă.

Fugi.

I se făcuse frică, frică pură, cumplită.

De cum dădu piept cu aerul tăios de afară, fu cuprinsă de o tuse seacă, dar nu se opri din fugă.

Golul teribil din cap repeta, ca o placă stricată, neobosit, aceleaşi cuvinte.

Înserarea se lăsa peste oraş, iar ninsoarea nu dădea semne că va înceta. Alina fugi aproape cinci sute de metri, după care dădu un colţ şi nimeri într-un loc gărduit şi acoperit complet de zăpadă: Grădina Publică. Intră. Trecu pe lângă un castel de apă cu pereţii fisuraţi şi geamurile sparte şi se aşeză pe o bancuţă de lemn. Se afla pe buza unui terasament. Jos, în vastitatea unui pustiu de gheaţă, se întindea peisajul părăginit al portului. Prinzându-şi coatele cu palmele, începu să se legene nervos, scuturându-şi capul. Dar golul teribil din cap repeta: „Voi face ce vreau cu tine, fetiţo…”

Acestea fuseseră cuvintele pe care avea impresia că le auzise limpede în ureche, şoptite, făcând-o să sară din somn cu inima sugrumată.

Apelă un număr pe telefonul mobil. La capătul celălalt, îi răspunse o voce de femeie, iar ea îi spuse:

― Melania, mă primeşti la tine?

― Ce este, s-a întâmplat ceva grav?

― Da, s-a întâmplat ceva grav…

― Vino imediat!

Era sigură că Dawid rostise acele cuvinte şi nu o voce anonimă dintr-un posibil vis.

Dar ea ştia că nu acest lucru o speriase, ci altceva, ce implica, în profunzime, simţurile ei.

Despre Liviu G. STAN

Liviu G. STAN a scris 1 articole în Revista de suspans.

Liviu G. Stan s-a născut la 8 martie 1987 în Brăila.
A publicat: „Yima”, poeme, Ed. Brumar, 2008; prezent în antologia „Alertă de gradul zero în proza scurtă românească”, Ed. Herg Benet, 2011.
A fost redactor al revistei „Obiectiv Cultural”.
Activitate publicistică: interviuri, editoriale, eseu, cronici literare, antropologie urbană, poezie, proză în „Obiectiv Cultural”, „Orizont”, „Cultura”, „Tiuk”, „Europa”, „Timpul” etc.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *