Roman-foileton: Codul rupestru (3)

Continuare din numărul trecut

C a p i t o l u l  I I

Într-o dimineaţă, când cartierul clocotea de obişnuita-i forfotă diurnă, Bazavriuk privea cu ciudă o factură, încercând pentru a nu ştiu câta oară să o descifreze, cu tot mai sublima certitudine că nu va reuşi niciodată să se descurce în mecanismul încâlcit al industriei şuruburilor şi rulmenţilor, naiba să-i ia. Tatăl său, de profesie inginer constructor, patron al unei firme de profil, deschisă cu zece ani în urmă, după disponibilizările masive care avuseseră locul în fabrica unde lucrase, îl dăscălea necontenit, într-un grobian stil de şantier, că trebuie de pe acum să desfacă iţele problemei, dacă va dori la un moment dat să preia afacerea şi să ducă un trai lipsit de griji. Motiv pentru care fusese expediat fără prea multă gingăşie la facultatea de studii economice, o instituţie echivalată cu un monument al ororii, în care Bazavriuk păşea cu teamă şi ură, pândit şi ameninţat la tot pasul de grafice obscene, sisteme de calcul şi profesori cu profil vulturesc, croncănind ceva despre stornări, diagrame, vectori, profil, intrări, ieşiri şi altele asemenea.

Intrări… ieşiri.

Intrări… ieşiri.

Palmele tânărului se acoperiră cu o peliculă acidă de transpiraţie. Şi le şterse ruşinat de factură, având impresia că oamenii care treceau grăbiţi pe alee îl priveau cu subînţeles, zâmbind batjocoritor, ca şi cum stropii de sudoare ar fi dat la iveală în detaliu imaginile care dansau tontoroiul în mintea sa.

Intrări… ieşiri.

Intrări… ieşiri.

Această asociere nu avea nici o semnificaţie contabilă, ci relaţiona direct cu trupul vecinei Cristina, admirabila felină cu parfum oriental şi ochi migdalaţi de la etajul cinci din cauza căreia Bazavriuk asuda în baie de câteva ori pe zi, încleştat în reverii erotice, muşcându-şi adeseori limba pentru a nu da drumul răgetului orgasmic menit să trezească întemeiate suspiciuni în mintea mamei sale.

Cristina.

Preţiosul său vis şi gingaşa sa poluţie nocturnă.

Din nefericire, domnişoara, cu excepţia drăgălăşeniei sale înnăscute şi a faptului că îl servea întotdeauna cu mâncare, a doua mare pasiune a Bazavriuk-ului, nu dădea nici un semn că ar reacţiona la privirile sale pofticioase, la oftaturile asemănătoare cu grohăitul porcului satisfăcut de o porţie dublă de lături, la plescăiturile care aduceau cu sunetul unei pietre aruncate într-o mocirlă cleioasă şi la transpiraţia abundentă care se prelingea de pe mâinile puhave pe covor şi de la rădăcina părului pe faţa durdulie şi roşietică. La douăzeci de ani amorezul căpătase deja proporţii pantagruelice şi se afla într-o nestăvilită dezvoltare porcină din cauza pasiunii obsesive pentru tot ceea ce putea fi mestecat şi înghiţit.


Copyright © 2013, Cristina Schek

Copyright © 2013, Cristina Schek


Când se simţea furnicat de nevoi, lua cu asalt apartamentul Cristinei, fără să-şi anunţe în prealabil apariţia. Ştia că, în general, tânăra era acasă după ora cinci. Pe la patru termina cu facultatea şi făcea cam o oră până acasă. Era cuminte şi ordonată, cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbăta, când dispărea, cine ştie pe unde şi cine ştie cu cine, stârnindu-i gelozii adânci şi insomnii punctate cu dese vizite la toaletă.

Îi deschidea întotdeauna mama Cristinei, care, din motive necunoscute, făcea ochii mari şi pufnea în râs, strigându-şi apoi odrasla fără să mai aştepte bâiguielile şi bâlbâielile tânărului.

― Iubitaaaaaaaa, ţi-a venit oaspetele permanent, mă duc să pregătesc mâncarea.

Din camera fetei se auzeau râsete, acompaniind chicotelile mamei care se volatiliza în bucătărie. Tânăra ieşea zglobie, într-unul din tricourile sale mulate, făcea două salturi până la uşă şi îl trăgea pe Bazavriuk înăuntru, apucându-l de mâneca hainei, niciodată de mână. Pentru Bazavriuk gestul era suficient, făcându-l să se simtă ca o meduză electrocutată, să elimine şuvoaie de transpiraţie şi încă ceva, neplăcut şi ruşinos. Insinuarea lascivă a parfumului, mirosul reavăn şi aspru de femeie tânără, pregătită pentru acuplare, şi rotunjimea sânilor tari şi proaspeţi îl scoteau din minţi pe Bazavriuk, provocându-i erecţie. Cristina se făcea că nu observă, muşcându-şi buzele ca să nu izbucnească în hohote. Îl aşeza pe scaun, într-un colţ, lângă măsuţa pe care urma să i se aducă mâncarea şi îşi vedea în continuare de activităţile întrerupte, ciripind banalităţi despre facultate şi profesori sau mici întâmplări cotidiene petrecute la cumpărături sau pur şi simplu la plimbare, unde, în treacăt fie spus, nu-l invitase niciodată. Bazavriuk tăcea şi înghiţea cu noduri, urmărind-o cum se zbate prin cameră ca o ştiucă în plasa pescarului sau cum dansează în ritmurile unor melodii îndrăcite şi bizare, agitându-şi fundul într-un frenetic ritual tribal. Bazavriuk ejaculase de câteva ori în pantaloni şi numai aparenta nepăsare a fetei îl împiedicase să se arunce pe fereastră. Singurul moment în care efuziunile erotice se mai domolea era când apărea mâncarea.

― E gata masa, anunţa mama, toată numai un zâmbet, depunând, aproape ceremonios, două, trei feluri de mâncare, inevitabil o ciorbă, felul doi, obligatoriu cu carne, şi un desert la fel de consistent.

La vederea bunătăţilor, indiferent de natura lor cărnoasă sau leguminoasă, chipul său se făcea altul. Ochii lui Bazavriuk se dilatau şi săreau din orbite ca şi cum cineva i-ar fi înfipt un par în partea dorsală. Figura i se schimonosea într-un rânjet de hienă care tocmai a dat peste cel mai viermănos şi suculent cadavru din viaţa ei, muntişorii de grăsime care îi alcătuiau bărbia tresăltau cu patimă, întregul corp mătăhălos se trezea la viaţă cu un soi de frenezie extatică, iar mâinile apucau cu o delicateţe aproape feciorelnică furculiţa, lingura sau cuţitul, adăstând cu sfiiciune, preţ de câteva clipe, asupra prăzii.

Apoi se dezlănţuia infernul.

Bazavriuk, ca o ceată de urubuşi ce se rotiseră cu răbdare deasupra câmpului de bătălie aşteptând deznodământul masacrului, înfigea cu furie furculiţa şi cuţitul în victima decedată şi începea să taie, să dezoseze, să macine, să dezmembreze, să mărunţească, să strivească, să despartă, să despieliţeze, să facă dumicaţi, să împrăştie, să răsucească, să întindă şi să încarce într-o sarabandă apocaliptică a dorinţei burţii, molfăind, plescăind ca un răţoi fudul într-o baltă, împroşcând cantităţi însemnate de salivă şi înghiţind mâncarea cu sunete care aminteau de curăţatul closetelor înfundate. Devoratorul nu se oprea până când farfuriile nu sclipeau, ca nişte oseminte în colbul drumului, spălate de intemperii până la albul absolut. Abia atunci, încheind asaltul, ofta ca un cazan cu aburi aflat sub presiune, icnea şi îşi pironea privirile asupra gazdelor. Femeile, ţepene ca nişte statui antice, făceau eforturi considerabile să nu dea drumul hohotelor nestăvilite. După câteva clipe concentrate de tăcere, Bazavriuk mulţumea frumos pentru masă, elogia cum putea el mai bine rafinamentul bucatelor, după care întreba, cu un glăscior firav, dacă era cumva posibil să i se mai aducă „măcar o bucăţică, vă rog, din minunata friptură, vă dau cuvântul meu că nici mama nu o găteşte mai bine”. Invariabil, momentul cererii coincidea cu dispariţia fulgerătoare a gazdelor în bucătărie, desigur nu pentru a îndeplini în cel mai scurt timp dorinţa mâncăului, ci pentru a se elibera de tensiunea râsului, care ameninţa să le înfierbânte trupul dincolo de limita suportabilului. După ce hohoteau fără oprire preţ de cinci minute, se întorceau solemne şi răcorite cu o nouă porţie de ciorbă sau friptură. Bazavriuk ar fi înfulecat oricât, pentru el saturaţia era o stare temporară, de moment, o scurtă acalmie înaintea unei noi furtuni gastronomice. Când era vorba de mâncare îşi pierdea orice urmă de ruşine şi ar fi înfulecat oricât i-ar fi oferit gazda.

Mototoli nervos factura, o aruncă în coşul verde, dreptunghiular, care flanca banca în partea dreaptă, marcând intrarea într-o alee secundară şi vârî calculatorul în buzunarul sacoului, hotărât să-i comunice tatălui său că vocaţia sa nu este calcularea TVA şi că orice insistenţe vor fi de acum înainte de prisos, el s-a săturat de firme şi fabrici, să fie bucuroşi dacă va reuşi să termine facultatea.

Tânărul suferea profund din pricina faptului că nu reuşea să-şi identifice destinul deşi îl simţea, îl putea pipăi chiar, în imaginaţie, iar destinul era negru şi catifelat. Însă oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să descopere nici un indiciu. Ştia cu certitudine ce nu va deveni – economist, patron sau altă specie hârţogară, înglodată în calcule incomensurabile. Scoase din haină un hamburger împachetat grijuliu într-o pungă de hârtie. Îndepărtă ambalajul şi începu să mestece meticulos. Ingurgitatul îi susţinea procesele cognitive. Când înfuleca, mintea începea să funcţioneze, la început greoi, cu salturi timide, ca mai apoi, pe măsură ce cantitatea înghiţită creştea, gândurile dezlânate şi haotice să prindă cheag şi să capete consistenţă…

*

Era o zi însorită de sâmbătă, trecuse de ora zece şi oamenii picoteau pe alee, încă vlăguiţi de  săptămâna care abia se sfârşise. Unii cărau sacoşe şi plase inscripţionate cu Profi, alţii îşi îndemnau la prudenţă puştii năbădăioşi care fugeau extaziaţi în cele mai năstruşnice direcţii, iar câţiva temerari se pregăteau să ia cu asalt pădurea Baciu.

Bazavriuk îi urmărea cu indiferenţă.

N-o mai văzuse de două săptămâni pe Cristina. Mama îl primise cu aceeaşi jovialitate, dar îl invitase la masă în bucătărie deoarece fata lipsea de acasă. Deşi la început crezuse povestea cu proiectul de la facultate, devenise suspicios când, după o masă prelungită, femeia îl informase discret că ar trebui să plece pentru este trecut de unsprezece şi a doua zi urma să meargă la serviciu devreme. Cristina nu apăruse şi mama sa nu părea neliniştită din această pricină.

Ştia, deci, unde se afla.

Nu insistase, dar a doua zi, după o lungă aşteptare, îl agăţase pe decan pe treptele facultăţii, întrebându-l daca există cea mai mică posibilitate ca anumite facultăţi – ca, de exemplu, filologia – să desfăşoare activităţi didactice până aproape de miezul nopţii. Decanul, aflat în toane bune, îl fixase câteva clipe, răspunzându-i apoi:

― Nici vorbă, domnule student, facultăţile nu au program nocturn, în schimb îl au membrii facultăţilor, iar ceea ce desfăşoară ei pe întuneric nu sunt, în nici un caz, activităţi didactice.

Interpelatul plecase râzând, lăsându-l şi mai nedumerit, deoarece nu putea în ruptul capului să-şi imagineze ce fel de activităţi putea să desfăşoare Cristina pe timp de noapte, dacă nu era la facultate.

Aşadar de două săptămâni şi câteva zile.

Deşi n-o vizitase niciodată în weekend se hotărî să meargă acum şi eventual să facă un efort supraomenesc şi să-i mărturisească iubirea lui.

Îl trecură fiori reci.

Părul i se zbârli pe braţe, iar ceafa îi înţepeni de groază. Fu cât pe ce să se înece cu ultima bucăţică de hamburger. Acest lucru era pe cât de simplu, pe atât de irealizabil. N-ar fi fost în stare în vecii vecilor să-şi deschidă fălcile pentru a rosti cuvintele fatale, iar un zâmbet, cât de mic, l-ar fi descurajat pentru totdeauna, aruncându-l în braţele disperării, mai ales acum, după ce încercarea eroică de a-i comunica tatălui său „irevocabila hotărâre” se sfârşise lamentabil. Fusese privit ca o fiinţă extraterestră care tocmai înghiţise un ou fierbinte de raţă, iar avântul verbal îi fusese retezat la jumătate cu un pumn în ceafă, urmat de „tu faci deocamdată ce-ţi spun eu, umflatu’ naibii, că altfel o să rămâi în curu’ gol pe marginea Someşului şi o să mănânci rahat cu iarbă, dacă te prind că împuşti la facultate note sub şapte, te pun la regim de rubarbă şi salată, până o să arăţi ca moaştele sfântului Andrei după zece şedinţe de fitness!”

Mai mult decât lovitura, desconsideraţia făţişă a tatălui, iubitor de sport şi drumeţii în pădure în puţinul timp liber, îi provocase o stare de adâncă scârba faţă de condiţia lui, antrenându-l într-un bizar proces de mea culpa, în care se jurase că o să slăbească şi o să devină ceva mai conştiincios în ceea ce priveşte asimilarea noţiunilor de contabilitate şi marketing. Evident, odată cu dispariţia tatălui din încăpere, senzaţia binecunoscută, pulsul atavic, ce i se răsucea în stomacul prea gol, îi alungase ca într-o tornadă ivită din senin hotărârile şi se năpustise asupra frigiderului bine garnisit de mama sa, care îi tolera şi întreţinea pasiunea, lăsându-se pradă destrăbălării gustative, cu mai multă furie că altă dată, trăind un soi de răzbunare indirectă asupra tatălui obscen şi necruţător.

În condiţiile date, refuzul Cristinei l-ar fi demontat iremediabil. Se urni cu greu de pe banca preferată, rotindu-şi tâmp ochii în jur, fără să perceapă figurile trecătorilor, chinuit de găsirea unei soluţii. Forţându-şi gândurile să spargă pâcla neagră de ceaţa care îi învelea creierul se trezi în faţa magazinului Profi, unde un anunţ ispitea grăitor muritorii:

PROMOŢIE – 50 LA SUTĂ REDUCERE LA SALAMUL SĂSESC!!!!

Mânat de instinct, Bazavriuk se aşeză răbdător la coada formată de amatorii de reduceri şi după o jumătate de oră părăsea fericit supermarketul cu un salam săsesc şi o franzelă mică. Fu întâmpinat la ieşire de cerşetorul Irimeş, care îi ceru un leu pentru mâncare. Cunoscându-i meteahna, îl admonestă părinteşte şi îl invită să deguste puţin din salam. Boschetarul mormăi, iritat că banul de rachiu se dusese pe apa sâmbetei, dar îl însoţi pe Bazavriuk pe malul Someşului. Nu cădea întotdeauna ceva comestibil pentru stomac. Înviorat după ce consumase jumătate din franzelă şi şapte felii de salam, i se confesă cerşetorului, care, înainte de a cădea în patima băuturii, fusese un respectat şi integru cadru universitar.

― Iubirea-i un lucru delicat, băiete. Iar femeile… niciodată nu poţi şti ce se învârte în căpşoarele lor drăgălaşe. Eu nu prea cred, sincer, că fata aceea superbă, doar o văd în fiecare zi în staţie, s-ar uita în acest mod la un obez ca tine. Dar, după cum am mai spus, nu poţi fi niciodată sigur. Trebuie să ai o atitudine fermă, să te impui, cum s-ar zice. Dacă o dai în bâlbâiala şi te înroşeşti ca un homar în tigaie, în afară de ironii n-ai să obţii nimic. În cel mai bun caz un refuz politicos. Iar cum tu n-ai în tine mai multă sânge decât o meduză leşinată, trebuie să-ţi faci curaj. Te duci frumuşel în staţie, în Acvariu, şi dai pe gât urgent o sută de votcă Prodvinalco. Pentru că nu eşti un veteran al băuturii, ai să capeţi destul curaj pentru a-ţi îndeplini misiunea. Bagi în gură o gumă Orbit şi te duci rapid s-o inviţi clar şi răspicat la cină. Deci… mergem?

Oricât de oribilă i s-ar fi părut sugestia Bazavriuk, care nu băuse în viaţa lui nici măcar un pahar cu bere, înţelese că nu are altă soluţie, tot aşa cum era mai mult decât evident că Irimeş dorea o mică atenţie lichidă pentru lecţia oferită.

Porniră spre Acvariu.

De îndată ce boschetarul deschise uşa, regretă hotărârea luată. Duhoarea de tutun, amestecată cu un miros greu de transpiraţie, urină şi dejecţii, îi provocă o stare de greaţă atât de profundă, încât pentru prima dată în viaţă simţi nevoia să verse. Se abţinu cu greu, gemu şi se sprijini de o masă. Irimeş rânji răutăcios.

― Aşa-i prima dată, bobocel, dă tu nişte bani că rezolv eu problema.

Se scormoni prin buzunare şi îi întinse zece lei.

― Sper că ajunge.

― Sigur, bibănel, încearcă să nu respiri prea des.

Şi, strângând mâinile arătărilor care populau birtul, se strecură până la tejgheaua din spatele căreia mocanul Vasile privea cu o scârbă nedisimulată către consumatorii decrepiţi.

― Două sute de Prodvin în două pahare şi un pahar de suc plus trei ţigări la bucată, că virginul de la masă nu fumează.

― Mai spală-te, putoarea dracului, că nu te mai las înăuntru.

― Pe vremea când eu mă scăldam în cele mai moderne băi din Europa tu îţi întindeai încă pe pâine brânză de pe penis, replică Irimeş, preluând comanda.

Nu mai stătu să asculte şuvoiul de înjurături grosolane.

Acvariul era un coşciug transparent, care îşi răsfrângea pestilenţa peste trecătorii paşnici. Înăuntru erau şase mese rotunde, placate cu pal odinioară alb, consumaţia se servea în picioare, conceptul fiind iniţial de „luat ceva la botul calului”. Dar clienţii permanenţi zăceau acolo cu orele, arareori mai putea fi văzut câte un muncitor care-şi consuma în grabă cafeaua sau „cincizeciul” de votcă. În viermuiala aceea eclectică aureolată de duhoare puteai găsi profesori universitari, ingineri, informaticieni, muncitori, meseriaşi de toate felurile, proxeneţi mărunţi, oameni de afaceri, mafioţi de cartier, boschetari, retardaţi mintal şi indivizi cu alte handicapuri, homosexuali, alcoolici cu doctorate, pensionari scofâlciţi, studenţi, elevi, cadre militare, directori de muzee, arhitecţi, artişti plastici şi târfele care făceau trotuarul puţin mai sus, bându-şi cafeaua la Acvariu sau racolând din când în când câte un cetăţean cu bani, prea beat ca să mai fie interesat de aspectul şi prospeţimea mărfii.

În general, plutea un spirit de voie-bună, glume grosolane şi teorii diluate în pahare de tărie, dar ceea ce îi conferea unicitate bombei era statutul nedeclarat de bazar şi oficiu al forţelor de muncă. În Acvariu puteai cumpăra şi vinde orice. Era suficient să intri să declari răspicat că vrei să achiziţionezi un notebook sau un telefon mobil sau orice altceva de uz intern sau extern şi în scurt timp primeai cel puţin un pont veritabil. Tot aşa în ceea ce priveşte piaţa imobiliară, cele mai ieftine chirii se găseau prin intermediul celor din Acvariu, iar pentru orice fel de muncă, de la amenajări interioare şi până la croitorie, birtul oferea mâna de lucru ieftină şi în general de calitate. Deşi beţivani notorii, meseriaşii puteau face treabă excelentă dacă solicitantul se deplasa dimineaţa la şase, în Acvariu, pentru a-i culege înainte de a trece de al doilea păhărel. Meşterii nu se prea omorau după onorarii consistente, aveau tarife mai mult decât rezonabile, cărora li se alătura cinstea făcută după încheierea unei zile de muncă. Deşi acest lucru nu era precizat la negocieri, clientul care nu îndeplinea ritualul nu mai era servit a doua oară. Deşi poşirca din bar, o serie veritabilă de tării cu diverse arome, de la prună la caisă, era extrem de ieftină, fiecare barman îşi avea caietul personal cu datornici, în care nota cu conştiinciozitate berile, sutele şi cincizeciurile sau ţigările la bucată, o mică infracţiune care cu câţiva ani în urmă se practica la scară largă în fiecare butic ataşat la scările de bloc. De acest serviciu beneficiau cu precădere cei care aveau un venit sigur, în genul salariului sau pensiei, sau mici întreprinzători care se achitau de datorii până la sfârşitul lunii, onorându-l şi pe barmanul binevoitor cu câte un bacşiş consistent. Era o viermuială de nedescris în ziua în care se dădeau pensiile, în celebrul interval de 10 – 14 ale lunii, în birt nu era loc nici măcar pentru un pui de vrabie şi ritualul se desfăşura identic în fiecare lună – se achitau datoriile trecute în catastif, iar apoi ce mai rămânea din pensie trecea tot în mâna barmanului pentru noi runde de băutură. De obicei, către seară, când capetele boşorogilor plesneau de prea multe sute de Doi Cai Frumoşi, faimoasele caiete deschideau noi linii de creditare.

În această atmosferă înălţătoare începu pregătirea lui Bazavriuk pentru peţit.

― Dă-l peste cap, băiete, şi apoi înfulecă rapid o gură de suc, să nu-ţi verşi maţele, psalmodie cu adânca înţelepciune Irimeş, iar ochii tulburi, rătăciţi în mocirla anilor de alcoolism, sclipiră enigmatic.

Tânărul execută comanda şi licoarea îi arse gâtlejul, explodând în stomac, lacrimile începură să-i curgă pe obrajii bucălaţi, iar rămăşiţele nedigerate se avântară pe esofag, ameninţând să iasă la lumină.

― Strânge tare din dinţi, bibănel, trimite haleala înapoi, că dacă borăşti o încasezi nasol de la Vasile.

Abia într-un târziu, după ce inspiră adânc şi reuşi să mai înghită o gură de suc, se simţi mai relaxat, cuprins chiar de o senzaţie de uşurare, o căldură plăcută şi o limpezime în gândire pe care n-o mai împărtăşise până atunci.

― Începutu-i mai greu, concluzionă savant Irimeş în timp ce mergea să mai comande o porţie.

După câteva ore în staţia de autobuz puteau fi văzuţi doi indivizi, un boschetar subnutrit şi un bărbat supraponderal, sprijinindu-se reciproc într-un cor de răgete şi urlete infernale. Căpăţâna lui Bazavriuk se clătina ca o geamandură în mijlocul furtunii, în timp ce încerca să se agaţe de Irimeş care se împleticea vârtos, în toate direcţiile, împroşcând bale şi guiţând ca un porc la tăiere imnul naţional. Cu toate că echilibrul îi devenise mai mult decât precar, Bazavriuk se simţea ca un Hercule modern, pregătit să înfrunte întreaga lume, nu numai o fetişcană cu caş la gură şi fiţe de domnişoară afectată.

Traversară cu greu strada, claxonaţi şi înjuraţi.

Lângă primul tufiş, Irimeş se desprinse din îmbrăţişarea confratelui şi se prăbuşi cu glorie pe iarbă.

Rămas singur, Bazavriuk se avântă ca un Panzer spre scara Cristinei.

Acum ori niciodată.

Respira ca un taur furios.

După ce o va lămuri pe fată, îşi va încheia socotelile şi cu tatăl său.

Da, chiar aşa.

O să-i arate lui, daaa, chiar şi cu ajutorul pumnului, cât de neclintit este el în hotărârile luate.

Încă un pas, doar doi metri îl mai despărţeau de cel mai eroic act din searbăda sa existenţă.

Se pregăti să sune, dar observă, cu toată percepţia distorsionată, că uşa era întredeschisă.

Îşi aminti vag că la ultima vizită, mama Cristinei pomenise ceva despre plecări în concediu.

Ce noroc nemaipomenit!

Încercarea de a împinge cu delicateţe uşa eşuă lamentabil şi aproape că se prăbuşi în hol. Se sprijinit în ultimul moment de perete, „nu trebuia să beau atâta”, îl fulgeră un gând şi dintr-o dată se simţi nesigur, vechile temeri îi reveniră şi atunci simţi mirosul de tutun fin, „precis din hainele mele vine, degeneraţii ăia fumau tot felul de porcării”, şi atunci auzi gemetele, vocea Cristinei, insinuantă, gravă, asemănătoare celor care însoţeau acrobaţiile sexuale pe care le devora pe internet noaptea târziu, şi încă una, masculină, sacadată, gâfâită şi extaziată. În primul moment fu tentat să se întoarcă să o ia la fugă, stăpânit de un sentiment negru al unei groaznice năpaste, dar o curiozitate nesănătoasă, împletită cu o voce abia şoptită ce i se strecurase în creierul total limpezit îl îndemnă să păşească înainte.

Cristina stătea în patru labe pe canapea, goală, cu  mâna stânga sprijinită de margine în timp ce degetele mâinii drepte fremătau în vagin, aplicând o masturbare frenetică. Un individ slab şi pletos o penetra – unde, oare? – cu o viteză demnă de un pichamăr. Tânăra deschise pentru o clipă ochii, zărindu-l pe Bazavriuk, şi scoase limba, lingându-şi lasciv buzele.

Acesta, plângând în hohote, ieşi în fugă din scara blocului.

Trecu strada fără să se asigure şi năvăli în Acvariu.

Nimeni nu-i oferi nici cea mai mică atenţie.

Comandă două sute cincizeci de votcă într-un pahar şi se retrase la o masă liberă, străduindu-se să devină cât mai mic, să nu-i citească nimeni jalea şi ruşinea, să nu îşi dea seamă cumva că ceea ce văzuse îl excitase teribil şi că blocase liftul, masturbându-se cu furie şi împrăştiindu-şi sămânţă pe  suprafaţa mată a cabinei.

Era deja beznă când fu dat afară de Vasile pentru că abia se mai putea ţine pe picioare. Se târî cu greu până la prima bancă şi se prăbuşi, lăsându-se pradă întunericului.

Vomă prelung, murdărindu-se.

În urechi îi răsunau hohote rău prevestitoare, labe reci cu gheare ascuţite îi căutau obrajii şi ceva năclăit, emanând o duhoare mlăştinoasă începu treptat să-i cuprindă picioarele, târându-se încet dar sigur către pântece.

Şi atunci…

O lumină puternică străpunse întunericul.

În mijlocul acesteia stătea un bărbat înalt, cu păr blond, auriu şi ochii mari, hipnotici, tulburători ca para focului. Era îmbrăcat într-o haină albă, ca de în curat. În mână avea o sabie. O întinse către tânărul stupefiat şi rosti:

― Eu sunt căpetenia oştirii Domnului şi îi voi răsplăti pe cei statornici!

Bazavriuk leşină, dar înainte de a se scufunda cu totul în întuneric, zări în nimbul arzător o sutană, o cruce şi sumedenie de puncte albe, mii şi mii valsând pe o perdea de beznă…

Despre Răzvan ȚUCULESCU

Răzvan ȚUCULESCU a scris 6 articole în Revista de suspans.

Răzvan Țuculescu s-a născut în 1975 la Cluj Napoca, oraș în care a urmat liceul Onisifor Ghibu și facultatea de Filosofie în cadrul UBB. A debutat în 1991 cu proza „Acheronia”, în revista Tribuna. A debutat editorial la editura Clusium cu volumul „Recviem pentru un gând însângerat”. Au urmat romanul „Eidolon” la editura Limes, în anul 2003, și volumul de proză intitulat „Cronicile întunericului”, precum și două volume de traduceri din limba germană, în colecția Buffnița a editurii Paralela 45. Este de patru ori laureat al marelui premiu național pentru proză scurtă Pavel Dan, în anii 1997, 2001, 2004 și 2008.

Print Friendly

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *