Răzbunarea mută

expeditor: Helena Kiloa <helena.kiloa@hennifon.com>
destinatar: Antonia Antis <antonia.antis@bona-pisici.com>
data: 18 ianuarie 2013, 05.12 A.M
subiect: Urgent!!!! Bonă pentru Kathy!

 

Dragă Antonia,

Îmi pare rău că-ţi scriu pe nepusă masă, însă mă aflu într-o situaţie delicată, din care numai tu mă poţi ajuta să ies. Din pricina unui eveniment neprevăzut, am fost nevoită să părăsesc oraşul pentru câteva zile. Chestiuni deosebit de importante trebuie puse în ordine şi mă tem că îmi va lua ceva timp până când mă voi întoarce.

Din păcate, Kathy a rămas singură acasă, astfel că îmi pun toată speranţa în tine, că îţi vei face timp să treci pe la ea pentru a o hrăni şi a-i mai ţine de urât.

Nu ştiu cât va dura, însă nu mă aştept să mă întorc mai devreme de sfârşitul săptămânii viitoare. Nu-ţi face griji, am alimentat contul tău cu o sumă suficient de mare cât să acopere orice cheltuieli pe care le-ai putea avea cu Kathy.

Ştiu că este nedrept să-ţi cer asta fără să îţi fi verificat dinainte disponibilitatea, însă tu eşti singura persoană în grija căreia am încredere să o las pe Kathy. Sunt convinsă că o vei trata cu devotament şi profesionalism, ca şi până acum.

Cu mii de mulţumiri,

Helena Kiloa

P.S.: Am uitat să-ţi spun că ne-am mutat recent într-o casă mult mai spaţioasă, lângă lac. Imposibil să n-o ştii, este vechiul conac al familiei Antis. L-am instruit pe Thomás să-ţi aducă cheile şi, fiindcă drumul este mocirlos după atâta ploaie, să te ducă până acolo. Va veni să te ia astăzi la prânz.

*

Antonia mai citi o dată mesajul, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu fusese vorba despre o glumă proastă. Helena era, într-adevăr, cea mai veche clientă a ei, de care o lega o îndelungată şi plăcută colaborare, însă relaţia dintre ele nu ajunsese până acolo încât să permită cerinţe cu caracter obligatoriu. Nu se vizitau, nu-şi beau cafelele împreună şi, mai cu seamă, nu se contactau decât atunci când era nevoie de cineva care să aibă grijă de Kathy. Nici nu s-ar fi putut altfel, fiind vorba despre două firi atât de diferite încât deosebirile dintre ele mergeau până la limita compatibilităţii sociale. Helena era femeia de carieră prin definiţie – rece, organizată şi mereu preocupată de reuşita ideilor sale – pe când Antonia, din pricina profilului micii afaceri pe care o deţinea, ajungea de multe ori să fie catalogată drept o persoană superficială tocmai de cei care apelau la serviciile ei – majoritatea, oameni cu bani pentru care succesul în viaţă se măsura în mărimea conturilor bancare.

Dar lucrurile trebuie să fi stat cu adevărat rău de vreme ce Helena îi trimisese un mesaj atât de bizar, lăsându-i-o pe Kathy în grijă fără să se asigure de disponibilitatea ei. Dacă ar fi fost plecată din oraş sau, din diverse motive, nu şi-ar fi putut citi mesajele? Ce s-ar fi întâmplat atunci cu biata pisică, singură în casă pentru aproape două săptămâni? Antonia îşi scutură dezamăgită coama de păr castaniu. Câtă inconştienţă din partea acestei femei… Şi cât tupeu…

Mai de grabă ar fi trebuit să se îngrijoreze pentru clienta sa decât să o critice, însă felul în care aceasta îi transferase responsabilitatea de a o îngriji pe de Kathy îi ocupa toate gândurile, scoţând-o din sărite. Nicio explicaţie clară, nici măcar un cuvânt despre locul în care se află acum, ca să nu mai vorbească despre numărul ei de mobil, imposibil de accesat. Numai şi numai vorbe în vânt, menite să măgulească şi să oblige în acelaşi timp.

Ce-i drept, se ţinuse de cuvânt în ceea ce privea banii şi bărbatul care urma să-i aducă cheia, Thomás, dar până şi aceste aspecte aveau ceva neplăcut în ele. În primul rând, suma pe care o primise în cont era suficient de mare pentru a acoperi toate costurile nu pentru câte o vizită zilnică timp de două săptămâni, cum obişnuiau să procedeze înainte, ci pentru o jumătate de an de stat nonstop cu Kathy.

Cât despre Thomás, Antonia nu ştia ce să creadă, încă. Îl văzuse de când coborâse din maşină – un bărbat înalt cu barbă neagră şi deasă care-i punea mai mulţi ani în cârcă decât ar fi putut duce – şi i se păruse un pic cam ciudat. Mai aproape de profilul brutei cu minte puţină, decât de cel al şoferului unei femei bogate. La început, fusese politicos şi-i răspunsese răbdător la toate întrebările despre Helena, fără a-i da de înţeles că ar şti mai multe decât ea, însă, când încercase să scape de el, cerându-i cheile de la conac, se făcuse foc şi pară:

― Domnişoară, am fost instruit ca, în prima zi, să vă duc cu maşina şi să vă prezint regulile jocului. Doamna Kiloa ţine foarte mult ca ele să fie respectate întocmai.

Antoniei nu-i plăcu deloc cuvântul joc, aşa cum suna pe buzele lui groase, încadrate în rama de păr întunecat, însă nu era altă cale. De când citise primele cuvinte din mesajul Helenei avusese senzaţia că, indiferent de ce şi-ar fi dorit, tot urma să facă după cum îi cerea femeia. Era ca şi cum firele invizibile ale destinului ar fi legat-o ineluctabil de Kathy, făcând-o răspunzătoare de tot ce avea să i se întâmple acesteia de acum înainte. Şi-o imagina singură şi speriată în ditamai conacul – cu care, probabil, nici nu apucase să se familiarizeze – şi simţea că, dincolo de dragostea pentru animale care o împinsese să-şi aleagă meseria de bonă pentru pisici, se aflau şi alte motive, mai puţin altruiste şi nevinovate. În joc erau nu doar reputaţia şi credibilitatea afacerii pe care o conducea, ci şi propria conştiinţă. Să ştii, dar să nu faci nimic este o crimă.

*

În dreapta lor, oglindit în apele reci ale lacului era conacul, o clădire gri cu detalii arhitecturale în stil Art Nouveau, cu flori de piatră decolorată şi ferestre încadrate de ornamente. Lucrarea timpului – cu fisuri adânci şi tencuiala sfâşiată pe ziduri – nu era vizibilă de la distanţă, însă îi dădea un aer de clădire uitată şi tristă, asemenea unui om căruia nu ai nevoie să-i numeri ridurile ca să-ţi dai seama cât este de bătrân şi singur.

Drumul cu maşina durase mai puţin decât se așteptase Antonia. Degetele ei lungi abia reușiseră să încălzească mânerul dur al Berettei, strecurată cu prudență în buzunarul hanoracului. Din fericire, nu fusese nevoie să-o folosească, ba chiar ajunse la destinaţie cu vaga părere de rău că-l judecase greşit pe Thomás. Bărbatul cel păros şi bizar, pe care încăpăţânarea de a executa întocmai dispoziţiile Helenei i-l făcuse nesuferit, se dovedise, până la urmă, o companie neaşteptat de plăcută. Cât merseseră cu maşina, vorbise aproape fără oprire, făcând pauze scurte şi rare, atât cât i-ar fi fost ei necesar să-şi exprime părerea într-un mod concis şi inteligent. Deşi era obişnuită să deţină monopolul asupra discuţiilor de orice fel, pe Antonia nu o deranjase schimbarea de situaţie. Dimpotrivă, de când observase stângăcia replicilor pe care avea ocazia să le spună, era mulţumită că lucrurile se petreceau astfel. Thomás avea o voce joasă, caldă, numai bună de spus poveşti, iar întâmplările despre care vorbea erau atât de interesante încât nu l-ar fi întrerupt pentru nimic în lume. Află astfel că bărbatul se întorsese recent dintr-o cercetare a practicilor oculte în nu-ştiu-ce triburi sub-sahariene şi că Helena – care îi era o cunoştinţă din copilărie – îl ajuta să se integreze în selecta şi relativ închisa societate a orăşelului Hennifon, oferindu-i de lucru pe lângă conac. Cu ce anume se ocupa acum, Antoniei i-ar fi fost greu să spună. Oricât ar fi încercat să se concentreze asupra cuvintelor pe care le rostise el, se vedea nevoită să recunoască în sinea ei că primise discursul lui ca pe un val uriaş, pe care nu-l poţi înfrunta decât scufundându-te şi trecând pe sub el.  Îndată ce mașina se opri în mica parcare din fața conacului, Thomás tăcu brusc, lăsându-și trăsăturile să-și recapete gravitatea și autosuficiența obişnuite. Fără nicio introducere, ca un robot programat să execute un anumit program la oră fixă, îi enumeră regulile casei, după care îi înmână cheile împreună cu varianta tipărită din Cele zece porunci ale Helenei, după cum vestea maliţiosul titlu scris cu litere înflorite. Antonia ar fi preferat un final mai puțin abrupt, însă locul şoferului era gol. Cum-necum, bărbatul ajunsese deja în dreapta ei și acum îi ţinea portiera deschisă, cu o expresie plictisită, de majordom bătrân şi obosit. Nu era nimic curtenitor în gestul său rămas dintr-o altă epocă, asemenea conacului care se profila stingher în spatele lui, şi un vag sentiment de dezamăgire o încercă atunci când îşi dădu seama că atmosfera prietenească în care călătoriseră până aici nu fusese decât un simulacru.

Se conformă fără plăcere invitaţiei de a coborî din maşină. Oricât de ciudat i-ar fi părut Thomás, cu barba lui neîngrijită, de naufragiat, şi manierele lui necioplite, conacul era încă şi mai neliniştitor. Faţada de casă uitată, cu tencuiala coşcovită până la cărămida arsă, înnegrită de pânze de păianjeni şi găinaţi de ciori, nu era tocmai ce se aşteptase să vadă. Mai ales când o cunoştea pe Helena Kiloa drept o femeie modernă, pragmatică până la materialism şi absolut lipsită de nostalgii pentru secolele trecute sau artefactele lor. Clienta ei era genul de femeie care ar fi pus să se demoleze această casă fără să clipească din ochi, ba mai mult, ar fi manevrat ea însăşi buldozerul dacă ar fi fost nevoie. Chiar şi în cazul extrem în care ar fi găsit un motiv raţional pentru a o păstra în picioare, tot s-ar fi asigurat că este igienizată complet şi renovată impecabil înainte de a se muta în ea. Ceea ce – Antoniei îi era clar şi totuşi greu de crezut – nu se întâmplase.

Parcurse în silă cei câţiva paşi care o despărţeau de casă şi, după ce se chinui o vreme să descuie uşa, pătrunse înăuntru. O lumină blândă o întâmpină, filtrată prin perdele grele, de un alb imaculat. Recunoscu dintr-o privire canapeaua Helenei aşezată în dreptul unei ferestre panoramice cu vedere spre o grădină la fel de neîngrijită ca şi faţada casei. Însă interiorul – atât cât putea ea să cuprindă cu ochii din antreul îngust şi întunecat – era curat şi amenajat cu bun gust.

După ce se asigură că Thomás ajunsese suficient de departe pentru ca motorul maşinii sale abia să mai poată fi confundat cu un bâzâit de bondar, Antonia despături nerăbdătoare lista cu instrucţiuni. Înainte, prima ei grijă când intra în casa clientei sale era să-şi elibereze cât mai repede mâinile ca să o poată mângâia în voie pe Kathy care, de fiecare dată, o întâmpina arătându-i burta dolofană. Acum, însă, pisica nu se vedea pe nicăieri, de parcă schimbarea locuinţei venise la pachet cu reevaluarea încrederii pe care o avusese faţă de femeia care-i ţinea, uneori, de urât. Probabil era încă un semn că avusese dreptate să nu-i placă mesajul clientei sale, cu tot ce avea să aducă el. Fără îndoială că l-ar fi interpretat ca atare dacă nu ar fi ştiut că micile feline se ataşează mai mult de locuri decât de oameni.

Nu era, deci, un motiv de nelinişte absenţa lui Kathy, spre deosebire de hârtia lucioasă care îi tremura între degete. Îşi concentră privirea asupra ei, încercând să-şi amintească ce anume era atât de important la ea de vreme ce gândurile îi reveneau obsesiv la scena în care bărbosul îi recitase regulamentul, indicând cu degetele lui strâmbe fiecare dintre cele zece puncte. Trecu rapid peste programul de hrănire al pisicii, amplasarea litierelor, florile ce trebuiau udate şi cele câteva sarcini uşoare de menaj, până când ajunse la ultima cerinţă. Două şanţuri oblice i se adânciră între sprâncene când lista se termină abrupt după numărul nouă, ca şi cum titlul ei de prost gust, Cele 10 porunci ale Helenei, nu avea altă legătură cu ea decât aceea că, împreună, aveau să-i facă în ciudă cititorului. Şi reuşiseră la fix.

La naiba, ar fi putut să jure că-l auzise spunând 10: Atenţie la pianină!, ceea ce nu era nici pe departe o regulă, cât, mai degrabă, un avertisment bizar și, totodată, ridicol.

Hârtia se scofâlci în cleştele pumnilor, apoi alunecă pe podea. Ce glumă proastă! Ştia prea bine ce auzise, chiar dacă acum nu mai era sigură că vocea aceea îi aparţinuse într-adevăr lui Thomás. În amintirile ei, sunetele păreau să-i pătrundă direct în minte, ca şi cum cineva – care avea tot interesul să o facă să se îndoiască de ele – i-ar fi făcut o gaură minusculă în craniu şi i le-ar fi îndesat prin ea cu forţa. Probabil de vină era supralicitata intuiţie feminină – acel ţap ispăşitor al temerilor nefondate, al deciziilor şi concluziilor pripite, în plasa căruia i se întâmpla să mai pice din când în când, ca tot omul – sau poate că, pur şi simplu, bărbosul chiar rostise acele cuvinte, profitând de neatenţia ei. Oricum ar fi stat lucrurile – şi Antonia era convinsă că niciuna dintre variante nu era cea exactă – nu avea timp de pierdut cu speculaţii. Un ghem pufos, alb cu pete maro, i se freca de picioare, torcând insistent.

― Hei, Kathy. Pun pariu că ţi-e foame.

Se aplecă s-o scarpine după urechi şi sub bărbie, apoi se îndreptă spre bucătărie, urmată de mieunatul nerăbdător al animalului. Umplu în grabă cu apă şi hrană două boluri de ceramică, apoi se retrase în salon, mulțumită să se afle cât mai departe de pocnetul sec al oaselor zdrobite între fălcile puternice ale pisicii. Avea pretextul perfect pentru a cunoaște mai bine misteriosul conac ce urma să-i răpească un număr impresionant de ore în următoarele două săptămâni.

Începu cu salonul al cărui aer trist, de lucru doar pe jumătate terminat, contrasta puternic cu prima ei impresie. Mobilierul era puţin şi, exceptând canapeaua pe care o recunoscuse mai devreme, prost întreţinut. Singurele decoraţiuni – o puzderie de ghivece cu flori aliniate în dreptul ferestrelor panoramice – scoteau şi mai mult în evidenţă paragina grădinii. Nu era nimic interesant de explorat acolo – nici scrinuri cu sertare încuiate, nici portrete cu ochi mobili, care te urmăresc cu răutate peste tot, nici butoane ascunse în ziduri care fac legătura cu încăperi secrete. Singurul obiect cât de cât deosebit era vechea pianină aşezată cu grijă într-un colţ al încăperii. Şi asta numai datorită legăturii cu avertismentul pe care – Antonia putea să jure – îl auzise în maşina lui Thomas. Altfel, pianina părea mai potrivită ca suport pentru praf decât ca instrument muzical sau piesă de colecţie. Își trecu într-o doară degetele peste clapele ei îngălbenite de uzură, mângâind pudra aurie ce le acoperea. Un norişor o învălui pentru câteva secunde, apoi totul redeveni ca mai înainte. Apăsă mai tare, cu furie, pe fiecare dintre clape şi zeci de note distorsionate, scâlciate sub loviturile timpului, îi răspunseră într-un cor al reproșurilor. Doar nu era să mă tem de o pianină, îşi spuse în sinea ei ca scuză. Zâmbi complice, ca un copil care nu fusese prins cu boroboaţa şi se îndepărtă în vârful picioarelor spre bibliotecă.

După o vreme de citit titluri aurite, Antonia se dădu bătură. Parterul era cât se poate de obişnuit pentru o casă veche care abia începea să fie locuită, după foarte mulţi ani de părăsire. Ba chiar, dacă stătea bine să se gândească, era ceva la el care îi dădea o familiaritate vecină cu lipsa de cuviință. Cărţile, de pildă. Erau toate vechi de cel puţin optzeci de ani, însă putea să jure că le mai văzuse undeva, în aceleaşi ediţii, aşezate în exact aceeaşi ordine.

Apoi mai erau fotografiile trase în sepia, ce înfăţişau domni eleganți, îmbrăcați la costum și pălărie și fete tinere care păreau scoase dintr-o peliculă de film mut. Antonia nu-şi amintea să le fi văzut mai devreme pe pianina din salon, însă chipurile care o priveau cu seriozitate din interiorul ramelor negre îi erau atât de cunoscute, încât nici nu o surprindea că-i scăpaseră neobservate. Pe măsură ce ne obişnuim cu ele, toate lucrurile devin invizibile, îşi spuse luând aminte la una dintre pozele mai îndepărtate. Tinerii îmbrăcaţi în costume albe de tenis aduceau izbitor de mult cu Helena şi Thomás, aşa cum probabil ar fi arătau cu vreo douăzeci de ani în urmă, lipsiţi de griji şi aproape imorali cu zâmbetele lor îndrăzneţe.

Zăbovi o vreme şi asupra celorlalte fotografii, studiind pe îndelete fiecare trăsătură, fiecare curbură a trupurilor ce apăreau într-o cascadă de ţesături şi bijuterii opulente şi, pe măsură ce recunoştea personajele, adevărul îşi dezvelea goliciunea strâmbă şi hâdă. Chipul ei nu se regăsea printre ele, aşa cum morţii nu se mai află printre cei vii, ci zac uitaţi într-o cutie de carton legată cu sfoară, laolaltă cu cei ce li se aseamănă. Antonia îşi dădea seama de ridicolul gândurilor ei, mai ales că fotografiile aparţineau unor oameni care trăiseră în Hennifon acum mai bine de jumătate de secol, însă era ceva în adâncul fiinţei sale care îi şoptea că şi ea ar fi trebuit să apară în pozele alea, că era dreptul ei să fie acolo şi cineva i-l răpise.

O uşă trântită cu putere, undeva în spatele ei, o aduse cu brutalitate în prezent. Oare uitase s-o încuie? se întrebă pipăindu-şi buzunarul hanoracului în căutarea curburii familiare a pistolului.

― Ai venit la timp, draga mea verişoară, auzi o voce feminină. Dacă mai întârziai mult, Thomás şi cu mine plecam fără să te mai aşteptăm.

Timbrul, clar şi hotărât ca al uneia obişnuite să poruncească, îi era cunoscut, însă nu reuşi să-şi dea seama cui îi aparţine decât atunci când se întoarse cu faţa spre tânăra femeie care fuma sprijinită de tocul uşii. Purta o rochie lejeră, bej, şi părul aranjat într-un coc dintr-un alt timp, cu bucle blonde şi cărare întinsă pe mijloc, ceea ce-i dădea un veritabil aer de domnişoară aristocrată de la începutul secolului trecut. Părea dulce şi nevinovată, cum nu i-ar fi stat în fire unei Kiloa, dar nu era decât deşertăciune în surâsul ei roșu ca merele sfredelite de viermi.

Antonia o privi în tăcere, măsurând-o din creştet până în tălpi. Nici dacă l-ar fi avut în faţă pe dracul în carne şi oase nu ar fi fost mai surprinsă. Ce rost mai avuseseră mesajul ăla bizar şi întâlnirea cu Thomás dacă Helena era acasă, aşteptând-o? Poate se răzgândise între timp şi hotărâse să plece mai târziu sau poate chiar îşi anulase călătoria? încercă o altă ipoteză. Era exclus, doar îi scrisese negru pe alb că părăsise în grabă oraşul, lăsând de înţeles că pisica era singură de ceva timp, ceea ce, de altfel, justifica urgenţa mesajului. Sau poate că se întorsese totuși mai devreme?

Hotărât lucru, Helena avea un comportament atât de nepotrivit cu firea ei, iar hainele ei de midinetă şi portţigaretul lung cât o prăjină nu făceau decât să-i întărească impresia. Şi, de parcă toate astea nu ar fi fost dovezi suficiente, devenise brusc volubilă şi prietenoasă – o postură insolită pentru necruţătoarea femeie de afaceri. Ba chiar îi spusese „draga mea”, zâmbi Antonia cu aerul mândru al uneia care jinduise îndelung să i se spună astfel, încercând să ignore celălalt apelativ – „verişoară”. Ar fi fost absurd să-i dea prea mare importanţă acestui apelativ, dar iată că, fără să vrea, ajunsese să se gândească la el mai mult decât ar fi trebuit. Era ceva în sinea ei – un desiş de spini înfipţi în cele mai intime cotloane ale fiinţei – care îi dădea ghes să fie atentă în jur, să cântărească bine fiecare cuvânt şi să îl accepte ca atare, ca şi când aici şi acum ar fi fost singura ei realitate posibilă. Simţea o zbatere pe dinăuntru, de floare fragilă care luptă cu bezna pentru a fi îmbrăţişată de soare, dar ceea ce creştea în trupul ei îi era, cu fiecare zvârcolire, tot mai străin. Ca şi când o altă Antonia Antis îşi făcea tăcută loc spre lumină…

… O văzu întinsă într-o pâclă întunecată, iar trupul ei împodobit cu haine bogate, mai albe ca piscurile munţilor, era ţeapăn şi nesimţitor la ropotul de ţărână ce se auzea tot mai stins…

… Apoi cerul se despică în două şi mirosul de praf de puşcă amestecat cu sânge le umplu nările amândurora. Cealaltă zăcea pe-o parte, îmbrăţişând cu braţele miriştea rănită de moarte…

… Iar maşina se opri cu un huruit metalic la marginea drumeagului prăfuit şi atunci toate cântecele încetară…

Imaginile se succedau cu repeziciune, rostogolindu-se ca o rolă de film în proiector, până când ajunseră înapoi în salon. Atunci timpul îşi încetini curgerea, iar Helena o sărută pe amândoi obrajii şi râse în cascade povestindu-i cu însufleţire ultimele cancanuri. Antonia se prefăcu a-i asculta cu interes tirada, însă cuvintele abia ajungeau până la ea, distorsionate şi stinse, de parcă ar fi trăit sub ape.

Abia când tânărul din fotografie li se alătură, intrând în salon printr-una dintre ferestrele panoramice, vraja se destrămă ca o pânză mucedă în bătaia vântului. Arăta caraghios în postura de dandy în escapadă la ţară, cu barba proaspăt aranjată, părul uns spre creştetul capului şi pantalonii cu bretele, însă trupul Antoniei îl recunoştea cu mai multă precizie decât ar fi fost vreodată în stare mintea. Stomacul i se prefăcuse într-o spirală de foc care-i tăia răsuflarea.

― Gata de acţiune, domnişoarelor? le întrebă el, întorcându-se în profil pentru a le permite celor două tinere să admire puşca pe care şi-o agăţase de umăr, ca un adevărat vânător.

Helena îi răspunse fluturându-şi entuziastă pletele blonde, ciripind ca o vrabie primăvara. Doar Antonia parcă îngheţase în locul ei de lângă pianină, cu buzele încreţite într-o grimasă ca un bot de iepure. Scrâşnetul cerului despicat în două îi revenea obsesiv în memorie cu aceeaşi insistenţă nesuferită a cântecelor la modă.

Haide, Toni, o să ne distrăm, încercă s-o îmbuneze bărbatul. După ce o să vezi cum se foloseşte, nu-ţi va mai fi frică de ea.

Se aplecă asupra ei, cuprinzându-i tandru umerii, într-un gest protector.

― Fii rezonabilă, şi voi fi şi eu, îi şopti încetişor în ureche, ca şi cum i-ar fi împărtăşit o mare taină.

Însă nu mai era un secret pentru nimeni, îşi dădea seama, că logodnicul ei nu va fi vreodată rezonabil cu ea. Sărutul lui, depus mecanic pe gâtul ei alb, era mai rece decât fusese vreodată.

Şi reci îi erau mâinile care o cuprinseseră după umeri, conducând-o afară din conac, spre Monastella ce-i aştepta la peron, pregătită pentru vânătoare.

*

Maşina se opri cu un huruit metalic pe marginea drumeagului desfundat, lângă o tufă uscată. Chiuiturile şi cântecele vesele, care le ţinuseră de urât pasagerilor, muriră odată cu motorul. Şoferul coborî sprinten şi-şi trase şapca pe ceafă, descoperindu-şi fruntea brobonită. Cât putea cuprinde cu ochii, peisajul era neschimbat – mirişti galben-aurii, cu nori de plumb apăsând asupra lor. Nu mişca nimic dincolo de ele, ca şi cum întreaga natură ar fi încetat să mai respire. Era linişte. O linişte completă şi atât de însingurată, încât, dacă ar fi avut glas să-şi urle vidul pe care-l proteja, tot n-ar fi auzit-o nimeni. Cu excepţia lui, care ar fi recunoscut-o dintr-o mie, căci una singură era liniştea încordată dinaintea sfârșitului.

Galant, ajută cele două domnişoare să coboare din maşină şi să păşească peste clisa murdară de pe marginea drumului. Încăpăţânată, Antonia scutură din cap spre braţul întins peste şanţul de scurgere. Era rece şi umed, ca o blană de animal mort spălată de ploaie. Şi mirosea. A putrezeală şi minciună.

― Chiar aici este? auzi din spate ciripitul familiar al Helenei.

Venea alene spre ea, legănându-şi şoldurile ca într-o prezentare de modă, agăţată de braţului lui Thomás. Ca un scai prins de pantaloni. Fusese o vreme când lumea bună din Hennifon o suspectase pe Helena că făcuse o pasiune vecină cu nebunia pentru Thomás, însă bărbatul fusese întotdeauna rezervat faţă de admiratoarea sa, reuşind să impună aparenţa normalităţii şi a decenţei până şi în faţa celor mai vigilente bârfe. Oamenii ajunseseră să creadă nu doar în virtutea tinerei, convinşi că frumuseţea şi exuberanţa ei nu puteau fi susţinute decât de un spirit pur şi sincer, ci şi s-o compătimească pentru nedreptatea ce i se făcuse când moştenirea domeniului Antis îi revenise verişoarei ei. O femeie tânără şi frumoasă ar fi meritat să fie şi bogată, se şuşotea în oraş, pe când unei slute cu duhul sărăcit – şi mută, pe deasupra – la ce i-ar folosi atâta bănet? Oricum n-ar iubi-o nimeni nici dacă s-ar polei cu aur.

― Thomás? Dragule? vocea Helenei îşi pierduse brusc strălucirea nonşalantă. Tu o vezi cum se uită la noi?

― Îhî, rânji bărbatul, privind departe, spre punctul în care cerul şi miriştile se contopesc.

― Cred că ştie, proasta…

Helena tăcu brusc, intimidată, şi se zgribuli lângă Thomás. Privirea cu care o fixa Antonia îi făcuse pielea ca de găină. De când dracului devenise verişoară-sa atât de sigură pe ea?

― Şi ce dacă ştie? răspunse Thomás pe un ton indiferent. Este cu atât mai bine pentru noi, iubito. Ne scuteşte de o explicaţie.

― Atunci haide s-o sfârşim odată, îl rugă tânăra, iar teama îi făcea vocea să vibreze precum o coardă întinsă la maxim.

― Cum, nu vrei să-ţi iei adio de la verişoara ta? o tachină bărbatul. Pun pariu că o să-ţi lipsească enorm să-i ţii trena.

Helena îşi dădu ochii peste cap, iritată de glumă, însă nu-l contrazise. Thomás se dovedise capabil să stăpânească orice situaţie şi nu ar fi văzut de ce tocmai acum ar fi fost o excepţie. Erau înarmaţi, puternici şi inteligenţi, iar victima – înceată la minte şi mută. Scrâşnetul metalic ce spintecă liniştea miriştii veni ca o confirmare. Totul era pregătit. Avea să se sfârşească îndată.

În tot acest timp, Antonia îi studiase calmă, plimbându-şi privirile de la unul la altul, pătrunzând în gândurile lor. O fi fost ea mută şi înceată, dar surdă şi oarbă – nu. Niciodată nu-i scăpase vreun cuvânt pe care şi-l şoptiseră când credeau că sunt singuri și neștiuți de nimeni, aşa cum nu le trecuse cu vederea nici nevinovatele atingeri, de fluturi, întâmplătoare doar în aparenţă. Îi pândise tot timpul, chiar dacă nu ştiuse de la început ce însemnătate aveau toate tainele pe care le ascundeau şi îi luase multă vreme să ghicească ce puneau la cale. Numai un prost ar fi putut să creadă că un bărbat de viaţă, petrecăreţ şi risipitor, precum Thomás ar fi fost insensibil la nurii Helenei pentru că o iubea cu adevărat pe muta înceată la minte care moştenise averea familiei Antis. Ori muta, era doar înceată, nu şi proastă.

Cu o mişcare calculată, discretă, îşi strecură mâinile în buzunarul hanoracului. Forma rece, uşor curbată a pistolului îi dădea încredere și curaj. Hei, ia uitaţi ce v-am pregătit eu!, ar fi vrut să le strige, însă din gâtlejul ei uscat abia ieşi un hârâit stins, mult prea slab pentru a le acoperi cinicul schimb de replici. Dar dacă vocea ei nu se putea face auzită, atunci existau şi alte căi pentru a le atrage atenţia. Ochi şi armă.

Thomás tresări primul, fixând cu groază ţeava întunecată şi rece, ca un abis, ce îi rânjea în faţă.

― Toni, ce faci? şopti bărbatul. Poţi răni pe cineva.

Un zâmbet strâmb îi răspunse, însoţit de o uşoară mişcare a capului, şi ţeava pistolului se mută spre dreapta. Schimbase doar ţinta, nu şi ameninţarea.

― Nu, te rog… începu Helena, iar glasul ei altă dată vesel, de vrăbiuţă scăldată în razele soarelui, abia dacă mai semăna cu chiţăitul unui şoricel speriat.

Antonia îşi privi cu răceală verişoara trezită prea brusc din visele ei de parvenire. Avea ochii măriţi şi trupul împuţinat, dovadă că groaza poate stârni în acelaşi timp, unui singur om, două reacţii contrare – de răzvrătire şi de resemnare.

Ba da, răspunse muta în sinea ei, tocmai asta vreau şi, fără să clipească măcar, dorinţa i se îndeplini.

Pocnetul sec al pistolului spintecă miriştea şi un miros greţos de praf de puşcă amestecat cu sânge le umplu nările. Helena şovăi o clipă, doar, apoi se prăbuşi la pământ ca o păpuşă cu sforile tăiate. Un sfert de cap i se terciuise, scuipând în jur aşchii de os şi o pastă murdară, de carne şi creier sfârtecat. Din frumoasa ei faţă, limpede ca apa râului, nu mai rămăsese decât un crater adânc şi întunecat.

Thomás ţâşni ca un arc spre maşina oprită la marginea miriştii. Doar câţiva paşi îl despărţeau de ea, singura speranță, însă lui avea să-i ia o eternitate să ajungă acolo. Călca în gol, împleticindu-se ca beat prin vegetaţia pârjolită, cu urechile vâjâindu-i de parcă înseşi vânturile iadului îi picurau venin în ele. Iar la fiecare pas pe care-l făcea în loc, vederea îi era tot mai întunecată, ca şi cum o neagră furtună s-ar fi pregătit să-l străpungă cu câte o mie de fulgere odată. Şi se dezlănţui.

Primul glonţ abia-i atinsese gamba stângă, dar al doilea i se înfipsese direct în spate, secerându-l ca pe o buruiană. Miriştea aspră îi înăbuşi horcăielile, înfundându-i gura cu un căluş de pământ amar. Era prizonierul ei acum, condamnat la veşnică tăcere, aşa cum fusese cândva şi femeia fără glas, într-un alt trecut, care tocmai fusese rescris.

Despre Cezarina ANGHILAC

Cezarina ANGHILAC a scris 4 articole în Revista de suspans.

Cezarina Anghilac s-a născut pe 27 septembrie la Mangalia. A studiat sociologia şi antropologia în cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în prezent lucrează în marketing.

Dintotdeauna a fost atrasă de poveşti, fascinată de fantastic, intrigată de mistere şi şi-a dorit ca toate acestea să se poată integra în cotidian la fel de natural ca şi telefonul mobil… Iar singurul mod în care reuşeşte să-şi împlinească, zi după zi, visul este să scrie despre el.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *