Raniţa de soldat

― ’tu-i ceapa mamii ei de viaţă, că m-o udat de totu’ totului!… Ptiu!… Da ce mai toarnă, măi frate… potop, nu alta!… De parcă s-or rupt toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor, cum grăieşte sloava lui Dumnezeu… bodogănea Andrei al lui Frunză de sub deal, strângând  puternic coada toporului, de parcă se pregătea pentru luptă cu stihiile naturii ce-l amenințau din înaltul cerului.

Deşi nici nu se înserase bine, cerul era atât de întunecat, încât abia se zăreau norii înspăimântați rostogolindu-se, goniți parcă de tunete şi fulgere. Rafale de ploaie mânate de vântul ce urla ca o haită flămândă de lupi îi biciuiau fața, pieptul, picioarele… dar ce mai conta? Oricum era ud leoarcă, apa îi curgea şiroaie pe obraji, îi intra în ochi şi în gură, din când în când se scutura împrăştiind stropi în jurul său, cum fac câinii după ce ies din apă. Parcă îi venea mai uşor dacă arunca vorbe de obidă ploii, deşi nu prea i-ar fi păsat de ea, dacă nu ar fi fost tunetele care parcă zguduiau pământul din temelii. Îşi aduse aminte de Ilie a lui Ştroblea, cum îl trăsnise fulgerul, de l-au îngropat vecinii în pământ ca să scoată „corentul” din el, şi îşi făcu semnul crucii.

― No, Doamne fereşte!… Acuma de m-ar trăsni, cine ar şti de mine să mă îngroape ca să scoată corentu’ din mine?… Aici aş pieri, în mijlocul drumului ca un câine, m-ar găsi mâine dimineață şi ar cotcodăci muierile că am crăpat beat. Da eu de când am plecat de acasa, ia că poimâine o să fie şase luni, nu am pus gura pe uiagă şi la pădure-i lucru greu, ’tu-i ministeru’ mamii ei treabă!  sporovăia în continuare cu ploaia Andrei al lui Frunză de sub deal.

Simțea cu fiecare pas cum îi pier puterile, iar ranița din spate i se părea din ce în ce mai grea. Nu îi plăcea să umble cu desaga după el, cum făceau ceilalți țapinari. „Desaga-i treabă de muiere”, râdea deseori de ortacii săi.

„Ce-i drept, e bună de purtat frunze de buraci pentru porci în ea, da’ să mergi la lucru cu desaga?…”

Deşi ranița lui arăta ca vai de mama ei, peticită şi răspeticită, totuşi era o raniță, iar nu desagă, şi nu orice raniță, ci raniță de soldat din Armata Roşie! Despre asta mărturiseau curelele din piele pe care, când le ungea cu untură de bursuc, sclipeau la soare de îți e mare dragul să te uiți la ele.

Două zile a cosit lazul bătrânului Ştefan Pătrovai pentru raniță, două zile!

„Ai bolunzit de tot, măi bărbate! Pentru cârpa asta ai tras două zile la coasă, de parcă nu am avea desagi?… O să umbli cu ranița ca puşcătorii de iepuri”, îl certă Năstaca. Dar lui nici că îi păsa de vorbele muierii. Ce ştiu muierile? Numai desagi şi iar desagi. Bătrânul Pătrovai a făcut războiul cu această raniță în spate, iar Năstaca, una-două – „cârpă”, „’tu-i coropişnița mamii ei de treabă!”

Se şi certaseră cu bătrânul Pătrovai pentru raniță. Acesta după o săptămână începu să bată cărarea spre pârleazul lui şi să o ceară înapoi:

„Dă-mi ranița lu’ Frunză, ți-oi plăti bine pentru că mi-ai cosit, numa’ dă-mi-o îndărăt, fii bun!”

Credea că şi-a găsit nărodul, că al „lu’ Frunză de sub deal” e cocon mic să se joace cu el: „ia ranița, dă-mi ranița”.

„Moş Ştefane, nu mă colboti la cap, că nu ți-am cosit pentru bani, ştii bine! Târgu-i târg!”, reteză vorba bătrânului.

Dar bătrânul parcă nici nu-l auzea:

„De ai şti, al lu’ Frunză, cât de dragă mi-e ranița ceea… am luptat pe front cu ea, o țineam ca amintire, a-min-ti-re! Înțelegi, al lu’ Frunză? Am purtat în ea toate bucuriile şi necazurile, cât a ținut războiul…?” oftă din greu bătrânul.

„Dacă ți-o fo’ atât de dragă ranița, atunci de ce ministeru’ mamii mă-sii mi-a dat-o atât de ieftin?… Ți-aş fi cosit şi o săptămână pentru această a-min-ti-re!”, se răsti la bătrân.

„Nu te răscocora la mine, al lu’ Frunză, că-s om bătrân şi te-o bate Dumnezău! Nu ştiu unde mi-o fo’ capu’ când ți-am dat ranița?… De mi-o dai îndărăt, ți-oi plăti ca pentru o săptămână de coasă, ce zici, al lu’ Frunză?…”

„Eu zic că de îmi mai treci odată pârleazul să-mi ceri ranița, oi uita că eşti om bătrân ş-oi smulge un par din gard, asta zic moş Ştefane!…”

Bătrânul îşi şterse ochii cu mâneca cămăşii, smiorcăi de câteva ori din nas şi se duse. De atunci, nici la „Lăudăm pe Isus!” nu îi răspundea lui Andrei, numai ofta din greu trecând pe lângă el.

Deodată i se făcu milă de bătrân.

― ’tu-i ceapa mamii ei de raniță! De parcă nu puteam cumpăra de la alt veteran sau de la vreun puşcător?  Trebuia să i-o dau îndărăt şi gata! Da’ eu ca un prăpădit: „pun paru’ pe dum’ata, moş Ştefane! Da’ ce focu-i atât de grea ranița, de parcă aş căra droburi de sare în ea?… Că nu am decât o bucată de clisă, cinci kile de fărină, bocanci pentru ăl mic şi un svetăr pentru Năstaca. Bine că am învelit fărina în sac de nailon, da de nu s-o înmuia… Ptiu, ce vreme! Dar nu mai am mult, după Cotul Oblazului, trec puntea peste pârâu şi de acolo, deja cum aş fi acasă, îşi făcea curaj Andrei.

Apropiindu-se de Cotul Oblazului, auzi vuietul sălbatic al pârâului, pe care în zilele secetoase puteai să-l treci încălțat fără să-ți uzi încălțările. Iar acum, plescăind din valuri, ce se loveau de malurile abrupte, gemea ca o fiară turbată. La lumina fulgerelor, al lui Frunză văzu cum în goana sa nebună duce pe coamele valurilor copaci smulşi cu tot cu rădăcină, răgălii uriaşe de buşteni şi crengi, căpițe de fân şi Dumnezeu sfântul mai ştie ce… Văzu cum sălciile tremură legănate de vântul puternic şi îl apucă spaima.

Făcându-şi semnul crucii, părăsi drumul şi coborî poteca spre puntea ce trecea peste pârâul care împărțea satul aproape în două jumătăți egale. Dar în loc să simtă sub picioare lemnul punții, simți cum se prăbuşeşte în gol, cum îl trage adâncul şi îl înghit valurile învolburate, reci, murdare… Mâinile i se zbătură în gol încercând parcă să prindă întunericul, dar valurile l-au prins în dansul lor sălbatic, învârtindu-l ca pe un fir de pai.

„’tu-i ceapa mamii ei de viață!… Asta-i tot, pier!…”, gândi al lui Frunză cu o spaimă de nedescris, amestecată cu tristețe şi cu pustietate în suflet.

Dar în lupta cu moartea omul câteodată se dovedeşte capabil să atingă imposibilul. Când valurile l-au săltat în sus, el se aruncă cu toată puterea înainte, spre malul opus. Simți cum un buştean îi lovi cu putere ranița, însă în loc să-l tragă după el, l-a întors doar, astfel încât reuşi să se agațe cu mâinile de el. Asta a şi fost salvarea lui, căci buşteanul, împreună cu el, s-a întors de-a curmezişul pârâului, agățându-se cu vârful de rădăcinile salciilor, iar pe urmă se lipi de mal asemenea unei ambarcațiuni. Al lui Frunză lăsă buşteanul şi se prinse de rădăcinile salciei.

Dar asta încă nu însemna salvarea lui. Înspăimântat şi sleit de puteri, văzând doar cercuri luminoase jucându-i în fața ochilor, cu mâinile înțepenite de frig şi cu ranița grea ce îl trăgea la fund, de abia reuşea să se țină de rădăcini. Ah, dacă ar fi putut să se descotorosească de raniță, ar mai fi avut şanse. Dar pentru asta trebuia să-şi desprindă pe rând mâinile de pe rădăcini. Se temea că nu va putea să se țină cu o singură mână. Dar ce se întâmpla?… De undeva de sus, au început să cadă peste el pietricele amestecate cu nisip. Îşi ridică privirea în sus şi zări în întuneric o siluetă ce cobora spre el.

― Gata, s-a isprăvit, încep să bâigui! şopti cu spaimă al lui Frunză, aducându-şi aminte cum povesteau bătrânii că cei ce sunt în primejdie înainte de moarte bâguiesc văzând tot felul de izbăvitori. Strânse puternic ochii, apoi îi deschise din nou. Nu, nu bâguia. Cineva cobora la el să-l salveze. „Cine să fie?”, se întrebă, simțind cum prinde noi puteri. A reuşit să-şi elibereze umărul stâng din chinga raniței şi acum, ținându-se bine cu stânga, încerca să-şi elibereze şi umărul drept. Fără raniță şi cu ajutorul salvatorului ce cobora la el, avea şanse mari să se cațere pe mal. „Da’ cine o fi blagonosețul?”, îi trecu din nou prin minte, după ce se simți liber de povara raniței, care alunecă în valuri din spatele său.

Atunci la lumina fulgerului văzu deasupra sa chipul palid al bătrânului Ştefan Pătrovai. Al lui Frunză întinse mâna sigur că acesta îl va ajuta, dar bătrânul parcă nici nu îl văzu, sări şi se scufundă în valuri după raniță.

*

Când Andrei al lui Frunză de sub deal se trezi, soarele era sus pe cer, apropiindu-se de amiază. La început nu-şi dădu seama ce s-a întâmplat cu el, dar, dând cu ochii de ranița murdară şi udă, la fel ca şi hainele de pe el, şi-a adus aminte totul.

― O bolunzit de tăt moşu’ Ştefan, în loc să mă ajute pe mine să ies, s-a aruncat în valuri după raniță…, se bucura ca un copil, căci odată ce ranița e lângă el, înseamnă că bătrânul nu a pierit în valurile pârâului. Da’ pe mine cine focu’ m-o scos din pârâu?…

Al lui Frunză o luase spre casă prin grădinile oamenilor.

― Că doar nu oi mere ca o maimucă prin sat, cu hainele ude şi murdare de parcă m-aş fi sculat din mormânt, îşi şopti în barbă şi porni prin lanuri de porumb. Va merge aşa, pe urmă o va lua prin cimitir până la toloacă, iar dincolo de toloacă e casa lui.

Când ajunse în mijlocul cimitirului, zări un mormânt proaspăt.

― Cine o mai fi murit de când am plecat din sat, îşi spuse curios, apropiindu-se de mormânt, şi deodată împietri locului. Pe tăblița vopsită în negru, prinsă de lemnul crucii, cu litere de bronz argintiu scria:

AICI ODIHNEŞTE
ROBUL DOMNULUI
ŞTEFAN PĂTROVAI –
VETERAN DE RĂZBOI

Despre Mihai Hafia TRAISTA

Mihai Hafia TRAISTA a scris 5 articole în Revista de suspans.

Scriitor, jurnalist, n. 15.06.1965, Sighetu Marmaţiei, Maramureş; Licenţiat în filologie şi jurnalism; Redactor şef al revistei literare «Mantaua lui Gogol»; Secretar de redacţie la revista scriitorilor ucraineni din România «Naş holos»; Membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina. Carti publicate: 1). Simfonia ierbii de mătase, Editura Mustang, Bucureşti, 2001 (poezii). 2). Dimineţi azurii, Editura Mustang, Bucureşti, 2004 (proză scurtă). 3). Suflet de huţul, Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2008 (nuvele). 4). Nu da crezare ochilor tai, Editura RCR Editirial, Bucureşti, 2009 (proză umoristică). 5). Pe cărări de malin, Editura RCR Editorial, Bucuresti, 2009 (povestiri şi poveşti). 6). Puntea, Editura RCR Editorial, Bucuresti, 2010 (proza umoristică). 7) Ibovnice cu ochi de Maramures, 2011 ( teatru)

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *