Zece

Chivulescu își aranjează cravata.

‒ Ce părere ai?

‒ Omule, nu-i ca și cum am fi la o întâlnire amoroasă, îl mustră Hristache. Suntem aici să schimbăm o vorbă, două.

Ion Chivulescu ar vrea să mai zică ceva, dar ușa de la intrare se crapă, așa că el își înghite cuvintele. Bătrânul îi invită înăuntru. Peste tot, lucruri simple, odată interesante, poate chiar valoroase la vremea lor, acum doar vechituri. Un fel de materii cu încărcătură emoțională. Un bibelou crăpat și lipit cu ojă nu poate să reziste în vitrina cuiva decât dacă e cadou de la nu știu care neam ori cunoștință.

Toate sunt vechi, dar puse la locul potrivit. Par că au ordinea lor firească, nu-s lăsate pradă colbului. Asta-i de bine, își spun polițiștii în sinea lor. Mai ales pentru un octogenar văduv. Detaliile de genul ăsta spun multe despre oameni.

‒ Luați loc, vă rog! își arată bătrânul apucăturile de gazdă bună. O cafea?

Ambii polițai scutură din cap. Doi de nu taciturni.

‒ O tărie? insistă moșul. Haideți, chiar nimic? Ce Dumnezeu, până și fierul nu trage fără ulei.

‒ O cafea, cere Hristache.

Ion e reținut, de fel, dar pofta de-un rachiu ‒ cel puțin asta speră să primească ‒ dovedește reținerea.

‒ O tărie. Da’ puțină. Mai mult de gust, spune Chivulescu.

‒ Așa mai merge! se bucură bătrânul. Numai un minut.

După ceva minute bune moșul revine cu tratațiile. Cafea pentru Hristache, rachiu pentru Chivulescu ‒ care mustăcește, mulțumit ‒ și-un șpriț pentru el. Lejer. De vară.

‒ Și, cum mai merg treburile prin Miliție? rupe bătrânul tăcerea.

Pensionarul pare ironic, iar oaspeții nepăsători. Îl tratează cu o ridicătură de umăr:

‒ Ne descurcăm. Cam puțină forță de muncă. De restul nu ne plângem.

‒ Aham! Asta-i bine.

‒ Domnule Bălan, zice Hristache, dacă nu vă supărați, am vrea să grăbim puțin lucrurile. Știți, timpul, ne cam ține din scurt.

‒ Da’ se poate? Chiar vă rog.

Însă oricât de mult caută Gheorghe Bălan să s-arate înțelegător, nu prea-i iese actoria. Ca orișicare bătrânel, zace sub povara pensiei și-a singurătății. Pentru el, graba și vorba nu fac casă bună. Vremea trece altfel, de la o vârstă – zice lumea – și ochii moșului o cam arată. Polițistul Hristache scoate un dosar. Îl așază pe masă.

‒ Am adus o copie. În cazul în care doriți să aruncați o privire prin el. Poate că unele detalii vă sunt neclare. Au trecut, totuși, niște ani.

Bălan desface dosarul plic. Trece peste zecile de foi imprimate, ticsite cu detalii în cuvinte sofisticate. Se oprește asupra uneia dintre pozele anexate. Veche, nu-i de cea mai bună calitate. Făcută în vara lui ’90. Asta spune colțul din dreapta pozei și, chiar dacă n-ar spune-o, moșul tot ar ști-o.

‒ Doamne! Douăzeci și cinci de ani încheiați și totul pare ca ieri.

Polițiștii îl măsoară din priviri, intrigați. Deși-s presați de timp, dar și de curiozitate, se străduiesc să nu-l grăbească pe bătrân. Așteaptă ca vorbele să vină de la sine, să curgă natural. Oricine cunoaște asta, mai ales un polițist, fie el și pensionat.

‒ Precum un câmp de luptă! Așa arăta locul, îi zăpăcește moșul cu aerul lui de povestitor. Își lasă ciolanele în grija spetezei scaunului. Soarbe din șpriț. Precum un câmp de luptă! murmură el, pierdut.

 

  • ••

 

Smocurile de iarbă se zburleau sălbatice, în toate direcțiile. Și dac-ar fi fost doar asta. Dar nenorocita de pajiște era împânzită de mărăciniș. Șopronul se ridica tocmai hăt în mijlocul câmpului și lăsa impresia c-ar fi fost păzit de un teren minat, care ținuse lumea departe ani și ani la rând. Mărăcini cât vedeai cu ochii. Scaiul-dracului și turiță. Lăstăriș sau foi bătrâne, toate cu țepi lungi și scânteietori, precum oțelul în bătaia soarelui.

Bălan Gheorghe, copoi vechi, pricepu treaba numaidecât. Nu se avântă ca nebunul. Stătu o vreme, își aruncă ochii tocmai înspre sfârșitul câmpului. Trecu linia orizontului dintr-o parte în alta și gândi treaba în felul lui. Cuminte. Calculat. Din oricare parte căuta să dovedească o intrare ușoară, era gata să pună rămășag, n-ar fi putut găsi alta mai bună. Alta decât aia, care oricum avea să le aducă destulă bătaie de cap.

‒ Ioane, nu mai bate toba pe uscat, îi zise el ageamiului. Tot p-aicea trebuie să ne încercăm norocul.

‒ Bre nea Gheorghe, spuse Pavelică, stai olecuțică. Își făcu podul palmei cozoroc, pentru că soarele necăjea rău mărgelele de culoarea castanelor coapte. Cu prilejul ăsta, muchia palmei mai sfărâmă și din bobii de sudoare. Nu ne batem noi capul geaba prin câmpul ăsta?

‒ Vedem, Pavelică, vedem, tată! Hai, pune mâna pe târșiță și dă-i bătăi. Vedem noi la urmă cum stă treaba.

Pavelică apucă sapa și se puse pe treabă. Bătu cu sete la rădăcina ciorchinilor de scaiul-dracului, de-a coasta lui Gheorghe, de-l apucară toate apele. Asuda și tata Bălan și, deși era cu treizeci de ani mai trecut decât milițianul ageamiu, curcanul nu se lăsa mai prejos. Ziua era lungă, timpul era scurt. Nici nu știau când avea să lovească din nou mâna criminală și le trebuiau probe. Solide. Mai tari ca piatra de râu.

‒ Da’ ce te face, bre, pe matale să crezi că acolo-i ceva de văzut? se frământă Pavelică printre smuciturile de braț. Ale dracului mărăcini, că tare greu se mai lasă, se-mbufnă milițianul holtei.

‒ Zic și eu, măi băiete. Ăsta-i singurul loc uitat de lume din preajma satelor astea. Singurul pe care nu l-am controlat, vreau să spun, și mă gândesc că n-a fi rău să dăm o uitătură. Să dispară așa de multe muieri și să nu mai dai în niciun chip de ele… se miră Bălan, mai mult pentru el decât pentru urechile ageamiului. Undeva trebuie să-și fi găsit și ele sfârșitul, nu crezi?

‒ Cred și nici nu zic nu. Da’ de ce tocmai acolo?

‒ Păi hai să-ți spui eu și de ce. Pentru că ăla de-a făcut treaba asta ne-a luat de proști. Și, drept s-o spun, a cam zis-o p-aia bună, că uite acuma se face luna și el tot siluiește muieri, le face felul bine și pe urmă scapă de leșuri, iar noi ne stoarcem creierii cu necazul neamurilor. Unde-i Marioara? Gheorghe Bălan făcu o mutră de parcă chiar s-ar fi pus pe jeluit dispărutele. Unde-i Zinica? Unde-i Arghira?

‒ Unde-s, bre? se trezi Pavelică vorbind.

Copoiul bătrân se opri din nenorocit spinăriș. Suflă greu și sorbi o gură zdravănă de apă. Își trecu palma peste frunte. Se văită că prea-l necăjea cravata, că cine mama naibii l-o mai fi pus să și-o mai atârne și p-aia de gât, mai ales într-o zi toridă de iulie, apoi râse:

‒ Uite! arătă înspre șopronul năpustit. Acolo-s cu toatele!

‒ Haide, bre, că n-oi fi matale Mafalda. Să le știi așa, ca din bobi.

‒ Ei, n-ai să vezi, îl necăji Gheorghe.

Însă șopronul era departe, în inima câmpului, și le mai trebuiau minute bune până când se puteau ei lămuri, căci s-o mai spună și p-aia dreaptă nici Bălan nu fusese tare sigur de bănuiala lui. Dar se gândise el așa, cum că ăla era singurul loc necăutat, și nu c-ar fi mers el la sigur, dar o idee tot avea. Se mai gândise că, deși nu prea s-auzise prin locurile alea, poate c-ar fi fost vreun criminal în serie. Unul dintre ăia de căsăpesc pentru plăcere și care nu umblă după tâlhărit. Văzuse el în vreo câteva filme americane că au nărav să-și păstreze morții, nu să caute să scape de ei. Dar astea erau numai gânduri, și într-un fel sperase ca totul să rămână așa, numai în capul lui.

 

  • ••

 

‒ Zece! nu poate Pavelescu să se abțină.

Hristache îi înfige un cot în coaste. Colegul icnește. Moșul nici măcar nu-i vede, se uită pierdut la poză. În schimb, aude icnitura polițistului.

‒ Toate, până la ultima, zice moșul și suflă a regret. Zece taică, zece!

‒ Și, cum a fost? nu se dezminte Pavelescu să mai aibă răbdare.

‒ Nu prea bine, se vaită Bălan. Prima dată ne-a izbit duhoarea. Puțea de nu-ți stătea nasul în loc. Da’ ce mama dracului să-i faci? Că nu era ca acuma, cu măști și alte d-astea. Noroc c-aveam batistă. Mi-am prins-o și eu cum am putut, de bot, să am mâinile slobode.

‒ Trebuie să fi fost groaznic, se-ncumetă Hristache, care nu-și mai putea ține nici el răbdarea în frâu.

 

  • ••

 

Ageamiul trăsese a potcă, iar Gheorghe îl simțise, chiar și numai după cum se uitase la el. Numai după cum strâmbase din nas. Numai după cum plescăise din buza de jos.

‒ Bre, nu-i a bună! se încordă Pavelescu. Bre, pute de-ți ia nasu’ din loc.

Bălan nu zise nimic. Se uită când la cearșafuri, când la holtei. Nu-i plăcu ce văzu și nici nu vru să se înduplece să-și dea dreptate, deși tare-l ardea o spaimă că era tocmai cum credea.

‒ Și ce-ai vrea, mă, să-ți fac? Trage și tu o cârpă peste nas, poate ți-o mai îndulci aerul.

‒ Ce să-ndulcească bre, că aicea-i rost de mortăciune.

Ușa hambarului cârâise rău când se proptiseră în ea, dar pe urmă înțepeni o vreme, strâmbă, după cum bătuseră cu tălpile-n ea. Aducea o umbră, una care semăna c-o mână de om. Dar nu era altceva decât umbriș lipsit de folos. Presupusa palmă se sprijinea de-un colț de cearșaf, stătea bleagă, sau mai zvâcnea când și când, după cum o mai strunea vreo adiere de vânt.

‒ Nu le dăm îndărăt? spuse moale, tânărul milițian.

‒ Păi, ce avem să facem?

Gheorghe Bălan s-apropie de pânză. Curată ca spuma laptelui. Nu putea să vadă ce-i în dosul ei, dar simțea mirosul. De când se știa el, de țânc, după cum îl tot necăjise babai-său, fusese cam tare de nas. Nu prinsese el niciodată finețuri. Dar dacă adulmecase asta, nu putea să-i fie mai limpede. Acolo era rost de mortăciuni, vorba holteiului.

 

  • ••

 

‒ Presupun că v-a fost tare greu, zice Hristache.

‒ Al dracului de greu! Erau exact cum le vedeți în poză. Nouă aranjate în cerc și una pusă-n centru. O fetișcană tânără și frumoasă foc. Mare păcat de tinerețile ei. Cristoșii mă-sii de scrântit. Ce-o fi fost în mintea lui, s-o schimonosească-n halul ăla? Să pui tu sărmanei fete zăbală din sârmă cu țepi! M-a tăiat la inimă s-o văd așa. Serios v-o zic! Cât despre treaba cu bicicleta, v-o jur pe sfânta cruce, nu mi-a fost dat să mai văd una ca asta.

‒ Din păcate, poza-i veche, nu foarte clară. Scapă multe detalii, iar faptul că-i în alb și negru strică și mai mult imaginea de ansamblu, se arată nemulțumit Hristache.

‒ Da’ la ce v-ar fi de folos toată munca asta? zice bătrânul curios. Gavrilescu mi-a spus că veniți, dar nu și pentru care motiv e truda.

Polițiștii se uită unul la altul. Chivulescu dă să spună ceva, Hristache i-o ia pe dinainte. Îl lasă cu vorba în cerul gurii.

‒ Un volum de carte de specialitate. Știți, vremurile nu mai sunt ce-au fost odată. Lumea s-a schimbat. Dăm peste omoruri urâte din ce în ce mai des și ne-am gândit că n-ar fi rău să facem o culegere cu cele mai interesante cazuri de pe la noi, ca să le zic așa. Să le punem într-o carte și să fie material de lucru în școlile de poliție.

‒ Nu-i rău, taică, nu-i rău. Lumea a luat-o din loc. Faceți bine. Bravo vouă!

‒ Dacă nu v-ar deranja, poate ne povestiți mai pe îndelete felul în care ați găsit-o? se arată Hristache interesat. Ne-ar fi de mare ajutor la definirea concluziilor.

‒ Da’ cum să nu, tată, se poate așa ceva?! Cum vă spuneam, era pusă rău, cade moșul iar în visare. Adică nu rău ca și poziție, că era pusă dreaptă, ci tare schingiuită. Fierătania era și ea dreaptă ‒ bicicleta vreau să zic ‒ dar fata, Doamne ferește! (moșul face o cruce leneșă), trasă de gât c-un laț din sârmă și priponit bine de grinda șopronului. Încheieturile de la mâini și de la picioare prinse și ele. Tot cu sârmă cu țepi. De coarne și de pedale. Șoldurile la fel. Un tur de sârmă la două noduri. Proptită în șa. Stătea dreaptă, subțirică ca un stâlp de oțel, pe bicicletă, din pricina sârmei bine trase, iar restul de nouă muieri dimprejurul ei, îngenunchiate. Văzusem nebuni la viața mea, dar ăsta-i întrecea pe toți.

‒ Cu toate astea, tot nu aveați nimic să vă ducă pe urmele lui, sare Chivulescu.

‒ Nu. Nimic. Nici măcar o idee. Bine, treaba se făcea altfel pe-atunci. Fără sofisticării. Prafuri de amprente, căutări în raze nu mai știu de care. Neam! strâmbă moșul din nas și mai soarbe din șpriț o gură sănătoasă. Pe vremea aia era musai să ai nas. Ca un ogar. Să știi să adulmeci. Problema era că nu prea aveam ce.

‒ Și? nu rezistă Hristache tentației.

‒ Și ne-am legat și noi de ce-am putut.

Bălan lasă poza din mână. Ia alta. O cântărește bine din priviri. Trage câte-un cerc imaginar cu inelarul. Urmărește linia neclară a cauciucului.

‒ Ne-am legat de asta. Da! aprobă moșul de unul singur.

Aruncă hârtia pe masă. În alb și negru, zace vechiul stâlp de iluminat din centrul Imeștiului. Afară-i noapte, lampa țipă înspre țărână. Un O mare, luminos, stă desenat la baza piciorului din fier. Plutește ceva prin aer, suspendat, dinaintea stâlpului, dar tustrei știu că-i la mijloc un fir de sârmă oțelită. Dacă n-ai ști despre ce-i vorba n-ai prea pricepe bine ce atârnă, dar chiar și-așa, mijindu-ți ochii, trudindu-ți creierii și cu-n strop de intuiție, n-ar trebui să te coste mai mult de câteva minute ca să bănuiești că acolo, prinsă bine de-o sârmă, la două noduri zdravene, atârnă o bicicletă. Asta spune și umbra din mijlocul cercului de lumină și o știu și polițiștii. Bicicleta lui Gicu Poștașul, care sărmanul nici nu pricepuse că-i fusese șparlită, căci era mai mult beat ziua și treaz noaptea. Și atunci pentru că dormea.

‒ A fost răzbunarea lui, se mânie moșul, fața-i pare julită de furie. Felul lui să ne-arate că-i mai priceput ca noi.

‒ Asta a fost după ce i-ați descoperit ascunzătoarea? zice Hristache.

‒ Și l-ați prins pe ticălos! o ia pe dinaintea veteranului, Ion Chivulescu.

Moșul își mușcă buzele. Roade furia în el. Oasele îl dor de cât se frământă.

‒ L-am prins. Nichițel Vulpoi era singurul din sat care avusese așa o scară. Una destul de lungă, una cât să poată propti bicicleta tocmai la dracu-n vârfu’ stâlpului.

‒ Singurul argument? întoarce Hristache cuțitul în rană.

‒ Ascultă băiete, ai avut vreodată povara și durerea a zece familii în spinare?

Hristache dă din umeri, șovăielnic.

‒ Bravo! Așa mă gândeam și eu. Când te știi cu nădragii în vine, ai nevoie de răspunsuri. Ai mare nevoie de răspunsuri. Nu poți să dai din umeri în fața a treizeci de oameni, așa cum ai făcut dumneata acum. Să le spui că habar n-ai. Zici că puteam să greșim că l-am săltat pe Nichițel Vulpoi? Nu spun că nu, dar uite că n-am făcut-o. Am zis s-o facem și p-asta, să-l aruncăm în carceră fără să-l avem bine la mână, și uite că rău n-am făcut deloc, că n-a mai murit niciuna pe urmă. Ororile s-au oprit. Poți să spui că n-a fost de ajuns? Din ce motiv? C-o ținea morțiș că n-a fost el? Da-i primul care-o face și n-o recunoaște? Și-n plus, Vulpoi nu era tocmai apă de izvor. Avea destule bube-n cap, pentru care-l păsuisem. Erau ele găinării, dar asta pentru că fusese mereu oprit la timp. Ba de-un consătean, ba de mine, ba de Pavelică. Era cam ranchiunos de fel, ca să nu mai spun cum făcea după jumate de rachiu.

‒ Știți, ne-am tot întrebat, spune Castravete nedumerit, cum de n-a intrat Securitatea pe fir?

‒ Disparițiile au fost din scurt. În mai puțin de-o lună toate zece. Am făcut eforturi destul de mari să ținem lumea în frâu. Norocul a făcut ca, atunci când ajunsesem să trăim ca-ntr-o oală sub presiune, să dăm peste grozăvia din șopron. N-am avut încotro și a trebuit să dăm de știre la București, dar pericolul cel mare trecuse, cel puțin pentru noi. Din moment ce găsisem vinovatul, nu riscam să fim luați drept incompetenți. Pentru mine, s-o spun franc ‒ nu zic că nu fusesem atins de necazul familiilor îndoliate ‒ dar cu doi copii de crescut, era lucru mare să am leafă la stat. Și oricât de tare mă durea sufletul de-ai lor, mai tare mi se rupea inima de-ai mei.

Polițiștii se ridică din hăul fotoliilor damblagite. Mulțumesc pentru tratații. Sunt gata de plecare.

‒ Măi băieți, le mai spune moșul, faceți treabă bună. Spuneți tot, acolo, în cartea voastră. Că poate nu s-or mai pomeni asemenea nenorociri.

‒ Sigur, îl asigură ei pe bătrân.

Ies pe ușă. Urcă în Dacia de serviciu și rămân locului, în scaune. Hristache, care obișnuiește să conducă, nu pornește motorul. Lasă copia dosarului pe poale și privește, la fel de gânditor, poza pe care Chivulescu o ține dinaintea ochilor, cea pe care colegul doar ce-o scosese din torpedoul mașinii, imediat ce urcase. București 2012, spune colțul din dreapta. Și, spre deosebire de cea veche de douăzeci și cinci de ani, asta-i în culori.

‒ Nu înțeleg de ce bicicletă.

‒ Presupun că vrea să transmită ceva, analizează Hristache.

Asemenea moșului, Hristache își trece inelarul peste roțile din imagine.

‒ Continuitatea cercului, se afundă polițistul în analiză. Continuum existențial și balanță bine-rău. Două roți. Dualitate. Zic și eu, se scuză Hristache în avans, pentru o eventuală interpretare eronată. Poate că-și pedepsește victimele pentru presupuse nereguli. Și poate că el, în nebunia lui, nu crede în finalul în care se-ncrede pleava.

‒ N-are cum să fie același individ, se arată Ion Chivulescu nedumerit. Cât să fi avut în ’87? Pe puțin douăzeci de ani, altfel n-ar fi putut să le dovedească. Ai nevoie ceva vână să duci la capăt o așa trudă. Și nu-i vârsta, cât mă miră cei douăzeci și cinci de ani de cumințenie. Chiar să fi răbdat atât de mult?

Hristache ridică din umeri, neștiutor.

‒ Te pui cu nebunul?

Caroseria Daciei tremură sub imboldul ralantiului. Hristache se asigură, își semnalizează intenția de-a se angaja în trafic și cauciucurile uscate, roase inegal, urnesc leneșe mormanul de tablă vopsită în alb, care ascunde în interiorul lui, pe lângă cele câteva zeci de piese de metal, jumătate de tonă de plastic ieftin.

Chivulescu pune poza la locul ei, în torpedo. Înainte să plesnească trapa precum capacul unui tomberon, o mai privește o dată. Tot noapte. Stâlpul e altul. Modern. Bicicleta la fel, destul de îngrijită. Până și linia sârmei de care atârnă sare în ochi. Blițul a transformat-o într-un fir fluorescent de mătase. Multe detalii sunt la vedere. Amănunte pe care fotograful de acum douăzeci și cinci de ani nici măcar nu visase să le prindă vreodată, dar destul de banale pentru cel ce-o pozase cu aproape o lună în urmă. O bicicletă atârnată de-o sârmă, sârma de-un stâlp, pare-se la întâmplare, pe-o stradă din Ferentari. O glumă banală și pe deasupra și proastă, la adresa posesorului unei superbe biciclete de-un roșu aprins. Delict nu la fel de ieftin în ochii lui Daniel Hristache și-ai lui Ion Chivulescu, criminaliști cu ceva vechime, care zăboviseră o vreme asupra cazului Nichițel Vulpoi, mai mult din întâmplare ‒ căci auziseră ei despre vechile minunății de pe vremea Securității. Condamnat care între timp trecuse în lumea celor drepți și care nu-și recunoscuse fapta nici în ruptul capului, chiar și pe patul de moarte, când oricum n-ar mai fi fost nimic de pierdut. Cel puțin în ceea ce-l privea.

Despre Florin Purluca

Florin Purluca a scris 5 articole în Revista de suspans.

Florin Purluca este autor de proză scurtă, îndeosebi ficțiune speculativă, apărută în revistele de gen din România: Gazeta SF, Nautilus, Ficțiuni, Argos, Helion SF. În 2015, proza scurtă ,,Observatorul”, a fost nominalizată în cadrul festivalului Romcon la categoria ,,Cea mai bună proză scurtă de ficțiune speculativă publicată în anul 2014”.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *