Trimite un Înger al Morţii

Erau amândoi în supermarket, trǎgând dupǎ ei coşul. Kate îl luǎ pe Alain de dupǎ gât și îl sărută apăsat pe gură, apoi se lipi de el, drǎgǎstoasǎ.

Asta pentru cea fost? Nu cumva pentru cǎ…

Nu cumva pentru cǎ… îl îngânǎ ea. Uite-aşa. De ce crezi cǎ ar exista vreun motiv?

Pǎi… Ia sǎ vedem. În ce datǎ suntem azi? Mm? fǎcu el.

În 23?

Corect. Și în ce lunǎ?

Noiembrie, rǎspunse ea rapid.

Ei, şi nu-ţi spune nimic data asta?

Nimic, zise ea, ridicând din umeri.

Alain îi aruncǎ o privire dezamǎgitǎ. Kate se strâmbǎ la el, în glumǎ.

— Te-am pǎcǎlit. Crezi cǎ nu ştiu… cǎ facem azi un an de când suntem împreunǎ?

— Am crezut pentru o clipǎ c-ai uitat, zise el, rǎsuflând uşurat.

— Chiar aşa?

— Dar doar pentru o clipǎ. Cred cǎ de la cursul ǎsta de actorie ţi se trage. Ai învǎţat sǎ te prefaci foarte bine. Sigur vei face o carierǎ strǎlucitǎ pe Broadway.

Ea îl strânse în braţe, neţinând cont de pachetele care-i stǎteau în drum şi pe care reuşi sǎ le turteascǎ într-o mǎsurǎ destul de mare.

— Iar eu voi fi foarte mândru de performanţa ta actoriceascǎ ieşitǎ din comun…

— Lasǎ asta.

— Despre care toţi criticii vor scrie nişte cronici fabuloase…

— Terminǎ, zise ea, râzând. Zi mai bine unde mergem sǎ sǎrbǎtorim? Smoke of Dreams?

El stǎtu puţin sǎ se gândeascǎ.

— Hai mai bine în Testify, propuse în final.

— Testify? întrebǎ ea, surprinsǎ. Dar de când îţi place ţie acolo? Parcǎ nu te prea omorai dupǎ locul ǎsta.

— Știu cǎ ţie îţi place, aşa cǎ… ce-ţi place ţie e bun şi pentru mine, zise el şi o apucǎ strâns de mânǎ. Și-apoi, ce, n-are voie omul sǎ-şi mai schimbe gusturile?

— OK, Testify sǎ fie, zise Kate, bine dispusǎ. Și în semn de deplinǎ aprobare îşi fluturǎ de câteva ori pe sub nasul lui genele lungi care-i acopereau ochii mari, cǎprui.

Tot sporovǎind veseli, ajunserǎ în faţa casieriei. Alain îndesǎ cumpǎrǎturile în douǎ pungi mari, le luǎ în câte o mânǎ şi îi spuse, în timp ce se îndrepta spre ieşire:

— Rǎmâi tu sǎ plǎteşti. Eu o iau înainte. Ne vedem la maşinǎ.

Îl privi grijulie cum iese din magazin şi un zâmbet îi înflori pe faţǎ. Era o searǎ specialǎ pentru ei şi era sigurǎ cǎ aveau să se simtă grozav. De fapt, Alain ştia tot timpul cum sǎ facǎ atmosferǎ, cum s-o facǎ pe ea sǎ se simtǎ bine. Câteodatǎ avea impresia cǎ asta era principala lui preocupare: să o mulţumeascǎ pe ea. Se socotea norocoasǎ cǎ-l întâlnise pe Alain. Kate ridicǎ ochii şi privi prin geamul magazinului. Vǎzu cum lumea începea sǎ se strângǎ. Deodatǎ, simţi în inimǎ un fior îngheţat, ca un suflu al morţii. Dǎdu buzna afarǎ, alergând spre mulţime, și îşi fǎcu loc cu greu printre cei adunaţi pânǎ când ajunse în mijlocul lor, unde zǎcea nemişcat, întins pe trotuar, Alain. Un fir de sânge i se prelingea din cap. Pachetele erau împrǎştiate peste tot în jurul trupului sǎu inert.

— L-a lovit un individ pe o motocicletǎ, auzi ea pe cineva vorbind. A venit în vitezǎ şi l-a proiectat cu capul în stâlp.

Kate aruncǎ o privire rǎtǎcitǎ spre individul care vorbise.

— L-aţi vǎzut? L-aţi vǎzut pe cel care l-a lovit? Cum arǎta? Cine era?

Omul o privi lung şi bâigui încurcat câteva cuvinte:

— Nu i-am vǎzut faţa, domnişoarǎ. Purta cascǎ. Dar avea o motocicletǎ masivǎ cu roţi duble. A venit în vitezǎ şi…

Salvarea veni curând şi îl luǎ pe Alain. Ea se urcǎ lângǎ el. Tot drumul pânǎ la spital îl ţinu strâns de mânǎ. Nu-i dǎdu drumul nici în timp ce paramedicii încercau, fǎrǎ rezultat, sǎ-l resusciteze.

— Are o ranǎ urâtǎ la cap. Mǎ tem cǎ… zise unul dintre ei.

Dar Kate nu-l asculta. Privirea ei era aţintitǎ pe pǎrul lui des, castaniu, care acum era nǎclǎit de sânge. Nu înţelegea ce se întâmpla. Refuza sǎ înţeleagǎ. Se alesese praful de aniversarea lor…

*

Cu motorul aburind de la setea cu care fusese mânat, un motociclist opri într-o parcare din afara oraşului. Prin preajmǎ nu era nimeni. Motociclistul, un ins greoi, coborî din şa şi îşi dǎdu jos casca. Pǎrul grizonat îi ţâşni zburlit de sub ea. Se aplecǎ şi cercetǎ farurile, apoi, cu mâneca puloverului care-i ieşea de sub geaca neagrǎ de piele, şterse petele de sânge de pe bord. Îşi scuturǎ capul de câteva ori şi porni în mers cadenţat spre intrarea unui club din preajmǎ, din interiorul cǎruia rǎzbǎtea zvon de muzicǎ şi de glasuri. Clubul Wild Dogs era binecunoscut în comunitatea riderilor din zonǎ. La ora aceea nu era multǎ lume, de obicei începeau sǎ se strângǎ dupǎ orele 22. Intrǎ şi merse glonţ la bar. Se rezemǎ de tejghea cu familiaritate şi îşi puse casca alǎturi. Când îl vǎzu, barmanul, un tip înalt și uscățiv, veni imediat la el.

— Hei, Eric. Pe unde-ai umblat, cǎ nu te-am mai vǎzut în ultima vreme?

— M-am învârtit, în stânga, în dreapta, zise Eric, fǎrǎ prea mult chef de vorbǎ. Îşi tot pipǎia bǎrbia, în timp ce degetele lui bǎteau nervoase în metalul tejghelei. Din când în când, se întorcea şi mai arunca câte o privire cercetǎtoare în jur.

— Cu ce sǎ te servesc? Ca de obicei? întrebǎ barmanul.

— Nu. N-am timp sǎ stau. De fapt… am o problemǎ.

Barmanul veni aproape de el.

— Ce problemǎ? întrebă el, aruncând pe tejghea șervetul pe care îl ținea pe umăr.

— Am un far spart.

— Cum l-ai spart? se interesǎ barmanul.

— Am lovit ceva venind încoace. Cred cǎ era o cǎprioarǎ.

Barmanul îl privi fǎrǎ prea multǎ convingere.

— Aha.

— Ce-ar fi sǎ-l suni pe amicul ǎla al tǎu şi sǎ-i spui cǎ vin?

— OK. Dar te costǎ, sǎ ştii.

— Știu, ştiu, mormǎi înciudat Eric…

*

Peste trei zile Alain muri. Intrase într-o comǎ profundǎ din care medicii, în ciuda tuturor stǎruinţelor nu mai reuşiserǎ sǎ-l scoatǎ. Poliţia începu cercetǎrile. În zonǎ erau câţiva deţinǎtori de motociclete cu cauciucuri duble care, rând pe rând, fuseseră luaţi la întrebǎri. Cei câţiva martori fuseseră şi ei chemaţi. Printre cei bǎnuiţi se afla şi Eric. El chiar fusese semnalat de unul dintre martori care declarase cǎ semnalmentele lui ar fi corespuns cu cele ale fǎptaşului. Dar cum tipul negase categoric acuzaţiile, în final, martorul renunțase sǎ îşi mai susţinǎ declaraţia. Poliţia conveni cǎ înǎlţimea sau constituţia corporalǎ nu puteau constitui probe de sine stǎtǎtoare în lipsa unui indiciu facial. Fǎptaşul avusese casca pe cap şi nimeni nu-i vǎzuse faţa.  Dupǎ ce fusese reţinut o vreme, Eric fusese eliberat din lipsǎ de probe. Lui Kate, poliţiştii îi spuseseră cǎ vor continua investigaţiile, dar se exprimaseră fǎrǎ prea mult entuziasm. Cel mai probabil dosarul urma sǎ fie clasat.

Kate se cunfundase într-un soi de muţenie din care nu reuşeau să o scoatǎ nici familia, nici prietenii. Devenise  o singuratică. Sǎrbǎtorile de iarnǎ trecurǎ fǎrǎ sǎ le simtǎ. Alain plecase şi lǎsase în urmă un gol imens. Câteodatǎ, în somnul ei cu vise agitate îi apǎrea Alain. Se fǎcea cǎ erau amândoi pe o corabie cu pânze. La un moment dat, Alain urca în vârful catargului şi, de-acolo, îşi lua zborul. Atunci se cǎţǎra şi ea în vârful catargului şi întindea mâinile, încercând sǎ-l aducǎ pe Alain înapoi, dar el se îndepǎrta plutind în aer. Iar apoi Kate vedea că pe cer erau o mulțime de oameni zburǎtori ca şi Alain. Numai ea nu putea sǎ zboare şi rǎmânea singurǎ pe corabie. Atunci se trezea înfrigurată și, cel mai adesea, o podidea plânsul.

Alteori, petrecea ore în şir în faţa ferestrei din dormitorul ei privind cum plouǎ, sau cum ninge, sau cum tremurǎ frunzele iederei veşnic verzi în bǎtaia vântului. Pur şi simplu nu înţelegea. Nu înţelegea cum se întâmplaseră toate şi de ce. Dar, mai ales, o întrebare stǎruia, chinuitoare, tulburându-i nopţile lungi când nu reușea să adoarmă. Cine? Cine a fost cel care îi rǎpise iubitul, ducându-l dincolo de hotare pe care ea nu le putea trece, nici întrezări? Iar zilele se scurgeau, cenuşii, una dupǎ alta…

Veni şi luna lui marte. Era încǎ frig, deşi în aer se simţeau firave adieri primǎvǎratice. Dupǎ ce rǎtǎcise o vreme pe strǎzi cǎutând nici ea nu ştia ce, zǎri la un moment dat o cafenea în care intrǎ sǎ se mai încǎlzeascǎ. Îşi luǎ o cafea şi, pe când urma s-o plǎteascǎ, privirea îi fu atrasǎ ca de-un magnet de o stivǎ de cartonaşe publicitare, viu colorate, aflate la îndemâna clienţilor. Curioasǎ, luǎ unul şi citi: „Madam Zenaide Zentangle, clarvǎzǎtoare. Îţi spune tot ce vrei sǎ afli.” Anunţul era urmat de o adresǎ care se afla în apropiere, la vreo cinci minute de mers pe jos. Kate învârti, nehotǎrâtǎ, cartonaşul între degete, apoi îl bǎgǎ în buzunar, îşi plǎti consumaţia şi cǎutǎ o masǎ la care sǎ stea singurǎ. Sorbi încet din cafea, inspirând pe nǎrile îngheţate aburii fierbinţi şi aromaţi; licoarea caldǎ îi înmuie trupul. Cartonaşul cu reclama îl pusese în faţa ei, pe masǎ. Se aşezǎ mai bine în scaun şi astfel trecu un sfert de orǎ, uitându-se absentǎ la cei din jur. Din când în când mai privea cartonaşul. Apoi, cum îşi terminase cafeaua şi nu dorea să mai consume ceva, se ridicǎ şi se îndreptǎ spre uşǎ. Afarǎ, aerul rece o întâmpinǎ aspru, fǎcând-o sǎ se zgribuleascǎ. Dar Kate nu alese drumul spre casǎ. Se îndreptǎ hotǎrâtǎ în direcţie opusǎ. Peste cinci minute, ajungea la adresa indicatǎ în reclamǎ şi se oprea în faţa uşii Zenaidei Zentangle.

Clǎdirea, de secol nouǎsprezece, avea un singur etaj şi la parter mai erau câteva magazinaşe cochete de suveniruri şi parfumuri. Cu câteva luni în urmǎ le-ar fi luat la rând pe toate. Acum, abia dacǎ aruncǎ o privire, şi aceea grǎbitǎ, asupra vitrinelor. Îşi fǎcu puțin curaj şi intrǎ. Datoritǎ mişcǎrii ușii, clopoţeii de alamǎ atârnaţi la intrare scoaserǎ un clinchet melodios. Kate se pomeni într-un mic vestibul cu pereţii pictaţi în nuanţe liliachii. Încăperea era sumar mobilată. Doar în centru se găsea o masǎ rotundǎ, joasǎ, din lemn de cireș, încadrată de douǎ scaune. Pe masǎ se afla o ţesǎturǎ roşie, din catifea, cu un pentaclu auriu în mijloc. În aer persistau mirosuri amestecate de ambrǎ şi opium provenind de la beţişoare arse. O lustrǎ din cristal de aragonit, cu trei becuri, dispusǎ chiar deasupra mesei, proiecta în încǎpere o luminǎ gǎlbuie.

Kate înaintǎ pânǎ în dreptul mesei şi se aşezǎ, sfioasă, pe scaun. În scurt timp, auzi paşi uşori în încǎperea alǎturatǎ. Uşa se deschise şi madam Zentangle îşi fǎcu apariţia, împrǎştiind în jurul siluetei sale înalte și subţiri un parfum exotic, marca Olivier Mallemouche. Purta un soi de capot din mǎtase vişinie cu cordonul strâns în jurul taliei. Avea pǎrul negru lucios, cu bretonul tuns în V, puţin deasupra sprâncenelor frumos arcuite. Ochii aureolaţi de fardul fumuriu de pe pleoape se fixarǎ, pǎtrunzǎtori, asupra noii-venite. Kate se ridicǎ de pe scaun. Zenaide îi adresǎ un surâs fermecǎtor şi cu o mişcare graţioasǎ a mâinii îi fǎcu semn sǎ stea jos. Apoi se aşezǎ şi ea şi scoţând din buzunarul capotului un teanc de cǎrţi de tarot, îl puse pe masǎ. Kate deschise gura sǎ spunǎ ceva dar Zenaide o opri:

— Înainte de a spune ceva, alege trei cǎrţi, îi spuse ea, susurând din buzele perfect rujate în culoarea carneolului.

Kate se concentrǎ câteva secunde, sub privirile stǎruitoare ale Zenaidei. Simţi, ca prin farmec, cum toatǎ tensiunea dinǎuntrul ei se risipeşte. Liniştitǎ, întinse mâna şi scoase trei cǎrţi. Madam Zentangle le luǎ şi le puse dinaintea ei pe masǎ.

— Ai suferit de curând o pierdere grea. Aşa e, draga mea? Ai pierdut pe cineva apropiat.

Vorbea cu un ușor accent slav, iar vocea ei gravă îi răscolea toate amintirile dureroase ale ultimelor luni.

— Da. Prietenul meu a…

— De-atunci simți o durere interioarǎ intensǎ, provocatǎ de neputinţa ta în faţa unei situaţii pe care nu o poţi rezolva.

Auzindu-i vorbele, Kate nu se mai stăpâni și scoase un oftat adânc. Zenaide îi luǎ mâinile într-ale sale şi dupǎ ce stǎtu o vreme cu ochii închişi, continuǎ sǎ-i vorbeascǎ:

— Ai venit aici sǎ afli rǎspunsul la o întrebare. Nu-i aşa, Kate?

Când o auzi rostindu-i numele, un fior o străbătu și îşi trase speriatǎ mâinile din strânsoarea celor ale Zenaidei. Dar clarvǎzǎtoarea nu se opri. Fixând-o cu ochii ei negri, tulburǎtori, spuse mai departe:

— Dilema ta, Kate, este ce vei vrea sǎ faci dupǎ ce îţi voi da rǎspunsul.

— Cum adicǎ? întrebǎ Kate, nedumerită.

— Te vei mulţumi doar sǎ-i ştii numele? Nu vrei sǎ-l vezi pedepsit? Gândeşte-te bine ce vrei.

Kate revǎzu în minte scena accidentului, cu trupul lui Alain lungit pe asfaltul

pǎtat de sângele care i se scurgea din rană şi ţipǎ în sine de durere.

— Vreau sǎ fie pedepsit, rosti cu voce înǎbuşitǎ.

Cuvintele îi ieşirǎ din gurǎ, aproape fǎrǎ voia ei. Madam Zentangle o privi în tǎcere câteva clipe apoi zise:

— Eşti sigurǎ? Absolut sigurǎ?

Kate dǎdu hotǎrâtǎ din cap.

— Te previn. Odatǎ pornitǎ pe drumul ǎsta, nu mai poţi opri ce urmeazǎ sǎ se întâmple.

— Ce urmeazǎ sǎ se întâmple?

Zenaide îşi înfipse privirea ochilor ei negri în cei ai lui Kate şi îi spuse fǎrǎ sǎ-i rǎspundǎ la întrebare:

— Acum, du-te acasǎ, Kate.

— Cât, cât mǎ costǎ? întrebǎ ea.

— Lasǎ. Vom vorbi despre asta în zilele urmǎtoare, îi zise Zenaide pe un ton liniştit.

Se ridicarǎ amândouǎ şi clarvǎzǎtoarea o conduse spre ieşire.

— Îţi dau un sfat. Sǎ nu ieşi nicǎieri în noaptea asta. Culcǎ-te devreme, îi mai spuse Madam Zentangle înainte de a închide uşa în urma ei.

Kate ajunse acasǎ. Era foarte tulburatǎ de tot ce îi spusese Madam Zentangle. Îi urmǎ întocmai sfatul şi merse devreme la culcare.

 

*

 

În toiul nopţii, pe jumǎtate goalǎ, Zenaide dansa într-o dezlănțuire de bacantă în jurul unui altar, înconjuratǎ de flǎcǎrile lumânǎrilor de cearǎ neagrǎ, chemând pe nume — un nume doar de ea știut — un demon al morţii îndelung adormit. Incantaţiile ei îl trezeau acum din somnul greu, de plumb. Împreunǎ cu ea dansau umbre roșiatice pe pereţi, nedeslușite nǎluci cu gheare şi aripi cu zimţi, dintre care una se mǎrea vǎzând cu ochii, înghiţindu-le pe celelalte, pânǎ când ajunse cât peretele încǎperii de înaltǎ. Atunci nǎluca nǎscutǎ din fum de lumânare neagrǎ îşi desfǎcu larg aripile solzoase. Umbra ei se prelungi dincolo de acoperişul vechii clǎdiri, topindu-se în întunericul nopţii.

*

Eric goli paharul, dându-l peste cap dintr-o sorbiturǎ, şi râgâi scurt de douǎ ori. În local nu mai era loc sǎ arunci un ac. Îşi fǎcuse planul: o sǎ agaţe o pipiţǎ şi o sǎ se distreze cu ea pânǎ în zori. Pusese ochii pe una, mai roşcovanǎ, de la masa de-alǎturi. Când se duse lângǎ ea şi începu să-i facă avansuri, roşcovana îl plesni peste mânǎ.

— Du-te dracu, grǎsanule. N-am timp de tine.

Dar când voi să o punǎ la punct, insul de lângǎ ea se ridicǎ în picioare şi îi arǎtǎ pumnul.

— Da, chiar aşa. N-ai auzit ce-a spus doamna? E ocupatǎ, n-are timp de tine.

Bǎrbatul era mai înalt şi mai spǎtos decât el. Eric n-avea chef de scandal în noaptea asta.

— Idiot, se mulțumi el să-l injure printre dinți și îi întoarse spatele.

Brusc, localul nu-i mai conveni. Îl cuprinse un soi de furie. Se repezi afarǎ, îmbrâncind în stânga şi-n dreapta pe toţi cei din drumul lui.

— Mai încet, brutǎ ordinarǎ! ţipǎ dupǎ el o fatǎ pe care o cǎlcase din greşealǎ pe-o botinǎ.

Eric dǎdu din mâini a lehamite. Aerul rece care-l izbi în ochi îi mai risipi din aburii alcoolului. Va merge în Wild Dogs, chiar dacǎ asta presupune sǎ iasǎ pe autostradǎ, hotǎrî el. Poate că acolo va avea mai mult noroc la dame. În fond, nu-s decât douǎzeci de kilometri, îşi zise el. Va merge acolo.

Gonea pe autostrada pustie de vreo douǎzeci de minute. Ciudat era cǎ nu vedea localul. Ar fi trebuit sǎ ajungǎ deja. Poate cǎ am trecut pe lângǎ el şi nu l-am vǎzut, se gândi Eric. Puse frânǎ motorului vrând sǎ se întoarcǎ. Dar când sǎ-şi punǎ gândul în aplicare, motorul nu mai porni.

— Ce naiba are? înjurǎ el.

Mai încercǎ de câteva ori, dar fǎrǎ rezultat. Îşi cercetǎ rezervorul, dar era pe trei sferturi plin. Se aplecǎ mai mult ca sǎ vadǎ motorul mai îndeaproape. Situaţia nu-i plǎcea deloc şi pustietatea în care se afla îi plǎcea şi mai puţin. De fapt, locul acela îi cam dǎdea rǎcori; își dorea sǎ se urneascǎ de-acolo cât mai repede. Deodatǎ, venind parcǎ sǎ-i confirme temerile, i se pǎru cǎ aude nişte lovituri de baros undeva în spatele lui, pe şosea. Se uitǎ, cu teamă, într-acolo dar ceaţa deasǎ îl împiedica sǎ vadǎ clar. Se auzea de parcǎ cineva ar fi bǎtut piroane în asfalt. Simţi cǎ transpirǎ de fricǎ. Încercǎ disperat sǎ-şi porneascǎ motorul, dar degeaba. Motorul era mort. Atunci, chiar în spatele lui se auzi o trosniturǎ. Se întoarse încet, tremurând din toate încheieturile şi ceea ce vǎzu nu avu deloc darul sǎ-l linişteascǎ. Dimpotrivǎ, îi îngheţǎ de tot sângele în vine. Chiar în faţa lui, la micǎ distanţǎ de el, apǎruse o arǎtare îngrozitoare, cu un trup uman înalt de aproape trei metri, acoperit de păr scurt de culoare închisă. Capul îi era cuprins de flǎcǎri şi, din mijlocul lor, îl priveau cu rǎutate doi ochi verzi. Bǎrbatul abia avu puterea sǎ îngaime:

— Ci…cine… eşti? Ce… vrei… de la… mine?

Când începu sǎ-i vorbeascǎ, aerul se umplu de miros de smoalǎ încinsǎ. Eric o asculta cu ochii ieşiţi din orbite.

— Eşti al meu. Mi-ai fost dat mie, grohǎi arǎtarea.

Cuvintele îi furǎ însoţite de un hohot de râs sǎlbatic. Apoi, o mână prevăzută cu gheare lungi îl prinse de gât pe Eric, care se zbǎtea inutil sǎ scape, şi-l târî pe asfalt câţiva metri. Acolo îl trânti la pǎmânt şi se azvârli asupra lui. Într-o clipǎ, bǎrbatul se trezi cu mâinile şi picioarele prinse în cǎtuşe de fier care ieşeau din asfalt.

— Ce faci? Ce… înseamnǎ… asta? bolborosi Eric, izbindu-se cu capul de asfalt, în încercarea deznǎdǎjduitǎ de a se smulge din cǎtuşe.

Arǎtarea se depǎrtǎ liniştitǎ, surdǎ la vǎicǎrelile şi la urletele bǎrbatului care se zvârcolea în cǎtuşele de fier, şi încǎlecǎ pe motocicleta rămasă în mijlocul şoselei.

— Nu vreau sǎ mor, te rog! Fac orice! Ai îndurare…

Motocicleta porni de la prima cheie. Arǎtarea rânji şi începu sǎ ambaleze motorul, apǎsând pe pedalǎ.

— Ce-am fǎcut? Ce-am fǎcut? bâiguia Eric, cu spinarea leoarcă de sudoare lipitǎ de asfaltul rece ca gheaţa.

— Ai şi uitat? îl întrebǎ arǎtarea, iar glasul ei răscolitor părea că vine din străvechi caverne ale pământului, acolo unde, mistuitor, arde focul veșnic al Gheenei.

— Îţi jur cǎ nu l-am vǎzut. Nu l-am vǎzut, gemu Eric.

— E prea târziu acum, rosti demonul, înălțându-și aripile negre, solzoase, în timp ce limbi prelungi de foc îi ieșeau din gurǎ.

Și, în urletele deznǎdǎjduite ale nefericitului înlǎnţuit, porni în goanǎ turbatǎ, cǎlǎrind motocicleta care scuipa scântei şi flǎcǎri de sub roţi. Trecu peste trupul condamnatului, lăsând în urmă o brazdă de pneuri fierbinţi. Cu o secundă înainte să moară, Eric avu viziunea unui crater încins. Apoi se aşternu liniştea şi o ceaţă adâncǎ acoperi totul.

Înspre dimineaţǎ, un camion ce rula pe autostradǎ frânǎ brusc şi opri în scrâşnetul roţilor. Șoferul coborî din cabinǎ şi merse sǎ vadǎ din care pricinǎ din asfalt ieşeau aburi. Îşi fǎcu cruce. Niciodatǎ nu-i mai fusese dat sǎ vadǎ o asemenea grozǎvie. Pe o dârǎ lungǎ de vreo douǎzeci de metri, asfaltul era topit, iar la capǎt se afla cadavrul unui om, cu picioarele şi braţele prinse în cătușe. Mai rǎmǎseserǎ din el doar extremitǎţile. Restul era diform, zdrobit şi înfundat în asfalt. În locul capului era o bǎltoacǎ de creier topit. Locul mirosea a smoalǎ încinsǎ şi carne arsǎ. Pe marginea şoselei zǎcea, rǎsturnatǎ, o motocicletǎ cu roţi duble. Omul se abţinu cu greu sǎ nu vomite. Merse, împleticindu-se, în cabinǎ şi sunǎ la numǎrul de intervenţii.

Kate aflǎ totul la buletinul de ştiri. Era acasǎ, în living. Închise ochii îngrozitǎ şi se întinse pe canapea. Deci asta urma sǎ se întâmple. Ceea ce îi spusese Madam Zentangle. Madam Zentangle… Capul începu sǎ-i vâjâie şi tâmplele îi palpitau convulsiv. Din când în când mai ajungeau pânǎ la ea frânturi din reportaj:

— Cadavrul, cel mai probabil, aparţine proprietarului motocicletei, Eric Malkovski… sǎ încerce sǎ-l identifice… Cauzele nu pot fi, deocamdatǎ, explicate…

Ce preţ are un înger al morţii, se întreba Kate, în timp ce mergea, agale, pe stradă. Va afla curând răspunsul, cu siguranță. Își făcea curaj gândindu-se că fusese îndreptățită să facă ceea ce făcuse. Alain trebuia răzbunat. Nu-i părea rău. Într-un fel, se resemnase în faţa sorţii. Se opri în dreptul uşii Zenaidei. Pânǎ sǎ se hotǎrascǎ ea sǎ batǎ, uşa se deschise şi în prag apǎru Madam Zentangle, fixând-o cu privirea ei de jǎratic.

— Kate! Te-așteptam. Știam c-o sǎ vii. Intrǎ…

Kate îi urmǎri mişcarea molaticǎ a buzelor roşii. Unde mǎ duc?… În abis?… În…?

Pǎşi, clǎtinându-se pe picioare, dincolo de prag.

Despre Antoanett OLDRIH

Antoanett OLDRIH a scris 1 articole în Revista de suspans.

Biolog, născută în Târgu Jiu, studiile efectuate în Cluj-Napoca. Pasionată de mitologie și graphic design. Genuri literare practicate: SF, fantasy, fiction noir și literatură pentru copii. Colaboratoare la Poveștile Cristinei.ro unde a văzut lumina tiparului electronic un fantasy pentru copii.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *