Timpul fără graniţe

Soarele blând căuta să îi încălzească mâinile înghețate care strângeau volanul. Cu fiecare kilometru parcurs, era tot mai tentat să dea drumul la căldură, însă pleoapele grele, ca de plumb, s-ar fi lăsat cu totul în grija unei atmosfere confortabile, ademenindu-l în lumea dulce a somnului.

Rațiunea ținea piept presiunilor corpului devenit străin de el, strângându-l cu încăpățânare din toate părțile asemenea unei cămăși de forță.

După trei zile şi trei nopţi de nesomn, făcea eforturi mari să se concentreze la drumul său, privind fix la șoseaua ce șerpuia printre văile însorite.

În partea stângă, râul alerga odată cu el, șoptind mesaje de neînțeles; dar nu era timp de ascultare. David nu reușea să iasă atât de ușor din vâltoarea evenimentelor zilnice. Mintea sa era preocupată să structureze discursul pe care urma să îl susțină la reuniunea de zece ani de la terminarea facultății. În calitate de şef al promoţiei şi la insistenţele celui mai bun prieten al său, acceptase această sarcină onorantă şi înspăimântătoare în acelaşi timp.

Ce cuvinte ar fi putut el să le spună unor oameni cu familii frumoase și afaceri de succes? El abia căpătase o garsonieră umilă, un pat de o singură persoană și o relație strânsă cu o profesie ce îi mânca nopțile, anii și viața. Deşi în facultate studiase cu sârguinţă managementul, destinul îl pricopsise cu o meserie cu care cochetase în vacanţele de vară şi care, până la urmă, ajunsese să îl prindă definitiv în mrejele ei.

De cele mai multe ori zorii zilei îl găseau pe balcon, traducând texte literare. Îi plăcea şi se pricepea să ofere emoţiilor cuvintele potrivite, însă în ultima perioadă o voce interioară îi reamintea frecvent că eşuase în gestionarea propriei vieţi.

Trecuseră doi ani de când iubita sa îl părăsise. Primise vestea despărţirii printr-o scrisoare la doar o lună după ce aceasta acceptase un post într-o companie din Suedia.

De atunci, David se ascunsese în carapacea lui din strada Eroilor, dedicându-se în totalitate poveştilor unor străini.

Fără să își dea seama existența sa devenise o cursă nebună și fără sens.

Trecea nepăsător pe lângă plaiurile ce se întindeau înaintea lui ca niște muze în lumină, dezvelindu-se pe furiș de veșmintele prețioase ale iernii. În zadar încercau să îl ademenească pe muritor în jocul lor. Numai Universul putea să pună la cale o experiență care să îi reamintească de frumusețea lucrurilor simple.

După patru ore de condus, răbdarea lui ajunsese la limita maximă. Stomacul îi bolborosea, dar nu voia să se oprească, pentru că asta ar fi însemnat să piardă treizeci de minute la masă. Gâtul îi era uscat, însă sticla cu apă căzuse sub scaun, iar după ce se străduise să facă depășiri spectaculoase, ar fi fost culmea să se oprească pentru a o căuta. Avea să aștepte până ajungea la destinație. Mai avea de răbdat o oră ca să fie în grafic.

Muzica, în schimb, îl mai scotea din amorțeală. Tocmai începuse o melodie care îi răsfăța simțurile, îndemnându-l să se lase în brațele destinului și să uite de presiunea timpului. Fredonă versurile timid: „it ain’t gonna hurt now if you open up your eyes… you’re making it worse now everytime you criticise…”

Fără să își dea seama, încetinise, savurând muzica și aruncând câte o privire către crestele însorite din depărtare. Din vârfurile cele mai ascuţite se întindeau sclipind fâşii albicioase, atrăgând atenţia asupra potecilor periculoase.

Se trezi pe un drum pietruit. Se opri câteva secunde și privi atent la indicațiile GPS-ului. Suspiciunile faţă de propunerile aparatului erau întemeiate, întrucât amânase de mai multe ori plata pentru actualizarea hărţilor. Deşi drumul era groaznic, strânse din dinţi şi înaintă, sperând ca doar o mică porţiune să fie distrusă.

Gropi şi denivelări îl întâmpinau la tot pasul. Nu avu timp să se răzgândească și să întoarcă mașina, căci o bubuitură puternică se auzi dedesubt.

Panica i se citea în privire. Se dădu jos, suflecându-și mânecile de parcă s-ar fi pregătit de o luptă, și se aplecă să identifice problema. Când văzu balta de ulei, înlemni.

Ahhhh! M-a pus dracu’ să o iau pe drumul ăsta! Sunt un idiot!

Ţipătul i se întoarse batjocoritor înapoi, natura rămânând mută la disperarea sa.

După toate nemulțumirile pe care evenimentul reuniunii le accentuase, dându-i sentimentul că era un ratat, defecțiunea la mașină reuşi să dezlănțuiască furia din el. Nu se putu abține să nu dea cu piciorul în toate pietrele pe care le întâlni în preajma sa.

După ce se calmă puțin, îl apelă pe prietenul său, Victor.

Alo!

Salut Victor. Am pățit-o cu mașina. Dă-mi și mie un număr de la un mecanic sau de la tractări și anunță că întârzii la reuniune. Dacă aş fi avut conexiune la internet la cucuiata din deal, nu aș mai fi pierdut timpul să te sun.

Ce ai pățit?

Cred că am spart baia de ulei.

Nasol. Hai că mă ocup să găsesc ceva repede, să te luăm de acolo. Unde ești?

Cred ca la…

Alo! Alo!

David rămase fără baterie la telefon.

Ahh cât ghinion pot să am azi?!

Se repezi la mașină să ia încărcătorul. Când văzu că nu era acolo, îl trecură toți fiorii şi  începu să caute disperat în toate colțurile, creând un haos: actele maşinii şi alte notiţe uitate prin torpedou atârnau pe scaune, în timp ce bancheta din spate era plină cu haine mototolite  pe care le aruncase din rucsac. În cele din urmă, David rămase neclintit cu mâinile în şold, privind neputincios la situaţia în care se afla. Nu îi venea să creadă că tocmai lui i se întâmpla asta.

La celălalt capăt al firului, Victor privea nedumerit telefonul, neștiind cum să acționeze pentru a-l ajuta pe prietenul său.

Unde e? întrebau cei din jurul lui care auziseră conversația.

Nu știu. Are telefonul închis.

Să îl căutăm!

Unde?

David ajunsese într-un loc uitat de lume. Abia când se aşeză pe marginea şoselei, aşteptând o mașină, conştientiză că mersese destul de mult prin acea pustietate cruntă, fără să întâlnească în drumul său vreo maşină, vreo benzinărie sau măcar un indicator, şi cu toate acestea el continuase inconştient să înainteze prin împărăţia ţinutului sălbatic, unde până şi gândul avea o voce mai puternică decât vântul.

Fără tehnologie, fără mașină, fără nimeni în jurul său, se simțea ca un refugiat.

După cincizeci de minute în care aşteptase să îi surâdă norocul, se hotărî să o ia la pas, sperând să găsească un sat în apropiere, de unde să dea un telefon.

În zona montană era destul de rece chiar și pentru un început de primăvară. Plecase la drum într-un palton subțire, cu un fular înfășurat după gât doar de dragul modei. Pantofii săi sofisticaţi, aleşi cu grijă pentru petrecere, erau complet scoși din peisaj. Mergea cu pași mărunți, cu capul în jos, suflând din când în când în palme. Le vâra apoi în buzunare și se scutura din toate încheieturile.

Mi-a trebuit mie să vin la țară. Ce să văd aici, drumuri de căruță? Așa se întâmplă când ești prost” bolborosea mergând pe mijlocul șoselei.

Când auzi în spate claxonul unei maşini, se lumină la faţă şi imediat ridică mâna să oprească mașina.

Bă, ești nebun! Ți-a luat maică-ta șosea!?

Camioneta îl ocoli în înjurăturile şoferului și își văzu de drum.

Hei, stai! Am o defecțiune la mașină! Hei!

Cuvintele se pierdură în aer în timp ce mașina coti pe un drum în câmp.

Trebuie să fie o localitate acolo!”

Când se apropie, observă un semn ruginit care abia mai stătea în picioare. Citi cu dificultate: „Spre Melceni”

Melceni? Pe bune?”

Trase adânc aer în piept, încercând să își păstreze calmul cu un exercițiu de respirație, dar nu reuşi să îşi ţină nervii în frâu. Se simţea abandonat, batjocorit de soartă; furios, se năpusti asupra indicatorului şi începu să tragă cu disperare de el, silindu-se să îl smulgă din pământ. Nu reuși decât să îl îndoaie. Își duse mâna plină de zgârieturi la gură, încercând să își lingă rănile, dar erau prea multe. Își înfășură fularul pe pumnul drept care sângera și porni spre dubiosul sat.

Un drum lung i se înfățișa înainte. De o parte și de alta a cărării iarba ieșise victorioasă deasupra stratului subțire de zăpadă. Soarele lumina câmpul, scoțând la apel firavii soldăței verzi.

David privea lung câmpul. Sclipea atât de liniștit și de frumos în lumina soarelui. Îşi înfipse picioarele înghețate în pământ. Simțea nevoia să se oprească, să respire, să privească cu ochii larg deschiși ceea ce i se rezervase în acea după amiază. Acel accident îl scosese din cutia lui modernă și îi arăta lumea altfel.

Plasa de diamant care îmbrăca ţinutul îl vărji, făcându-l să uite de griji şi de timp. Mergea lent, privind mereu în jurul său la peisajul fermecat. Vârfurile ascuțite ale munților se ascundeau în zăpadă, iar ceața dădea târcoale uriașilor făcându-i să pară niște fantome.

Se trezi că își caută telefonul în buzunare. Voia să facă o poză, să surprindă momentul. Îl pufni râsul când conștientiză dependența de aparatele deștepte.

Acele imagini frumoase erau doar în mintea sa. Un soi de egoism îl cuprinsese. Se bucura că este singur şi că nu are un telefon funcţional, aşa le putea păstra doar pentru el.

Îi îngheţă zâmbetul când auzi un lătrat din spate. Se ruga să nu fie vreun câine ciobănesc flămând, care să îl înghită cu totul.

Se întoarse uşor şi rămase nemişcat; în faţa lui, un dulău negru cu blana încâlcită îl privea fix, dezvelindu-și colţii ca să fie înţeles.

David evită să îl privească în ochi pentru a nu îl înfuria, însă animalul îi căută înadins privirea. Stătură câteva minute bune uitându-se unul la altul, fără a se mişca nici măcar un milimetru.

Câinele se agită brusc şi scoase un mârâit înainte de atac. David începu să îşi spună rugăciunea în gând. Când văzu labele uriaşe cum se despinseră cu putere de la pământ, închise ochii, aşteptând din clipă în clipă se le simtă pe pieptul său, să îl trântească în zăpada rece. Sângele avea să i se întindă pe câmpia albă. Aproape că îşi dorea o hemoragie internă, numai să nu murdărească albul minunat al zăpezii.

Simţi doar un curent pe lângă el şi, când se întoarse, văzu câinele alergând ca un nebun către niște case din ale căror hornuri ieşea fum.

Răsuflă uşurat din toată fiinţa sa şi, în acelaşi timp, se întrebă când apăruseră casele acolo. Oare să fi creat zăpada şi soarele un efect care l-a împiedicat să le vadă mai devreme?

Acesta trebuie să fie faimosul Melceni” îşi spuse zâmbind în sinea sa şi porni către civilizaţie.

Nici urmă de om pe uliţă. Obloanele caselor erau trase, doar fumul care ieşea din hornuri semnala că satul nu era părăsit. Rătăcea pe străduţele înguste, căutând cu privirea câinele, însă acesta dispăruse fără urmă.

Se opri în fața unei uși, privind insistent modelul inscripționat în lemnul masiv. Se strădui să traducă simbolurile aşezate armonios în cerc, dar  renunţă când îşi dădu seama că nu studiase acea limbă veche. Frustrat că nu poate desluşi mesajul, îşi îndreptă atenţia către crucea vopsită, prezentă pe toate casele. Era o spoială simplă, dar încărcată de  mister, oferindu-i o senzaţie de vulnerabilitate, mai ales că era singur în afara zidurilor protectoare.

În zadar bătu în uşă timp de câteva minute, nimeni nu ieşi din casă. Porni spre următoarea casă, dar nici acolo nu răspunse nimeni.

Hei! Mă poate ajuta cineva?”

În afară de sunetul clopotului de la biserică nu primi niciun răspuns. Porni spre fortăreața cu ziduri groase, pietruite, care semăna cu un refugiu pe timp de război. Poarta era deschisă.  Pătrunse înăuntru, călcând timid pe pietrele alunecoase. Îl întâmpinară multe lumânări aprinse, dar nici urmă de vreun sătean.

Bună ziua! Este cineva aici?

Glasul i se înălţă până la orga imensă de la etaj, întorcându-se fără răspuns. Îşi înghiţi cuvintele şi porni sfios către altar. Sub pașii lui, scârțâia podeaua acoperită cu preşuri lucrate manual în culori vii. Sfinţii pictaţi pe zidurile înalte îl priveau cu milă, în timp lumina îl pândea prin vitraliile prăfuite. Se uită cu tristeţe în jurul său la băncile goale, pe care enoriaşii lăsaseră deschise cărţi de rugăciune.

Când speranţa îşi pierdea ultima suflare, apăru în pragul altarului un bătrăn. Purta un veşmânt alb şi nimic altceva care să îi încarce trupul.

Bună ziua.

În sfârşit un om în ciudăţenia asta de sat. Mă puteţi ajuta? Mi s-a stricat maşina şi am rămas fără baterie la telefon.

Dar ai descoperit un drum nou.

Da, către Melceni. Foarte util. O să mai vin în vizită şi poate data viitoare îmi deschide cineva uşa.

Tinere, ai prea multe aşteptări de la lume.

Cât este ceasul?

Cât vrei dumneata să fie.

Nu are sens ce spui.

Tu dai sens la tot ceea ce există în jurul tău. Este timpul să te întorci la viaţa ta şi să o trăieşti altfel decât ai făcut-o până acum.

Ai dreptate. Nu e locul meu aici.

Ca să îţi încarci telefonul, ia-o pe prima stradă la dreapta pe lângă biserică. Mergi înainte şi vei găsi ce ai nevoie.

Mulţumesc!

David ieşi nerăbdător din biserică, urmând drumul indicat de bătrân.

Afară începea să se întunece. Soarele îşi făcuse potecă printre văi, lăsând în urmă o dâră trandafirie, care să îi ghideze pe străini. Munţii se pierdeau în umbră şi, o dată cu ei, orizontul devenea din ce în ce mai înspăimântător. Tânărul mai arunca din când câte o privire în spate. În afară de frigul care îi pătrunsese în oase, nimic nu îl mai urma în negura în care se aventurase.

Abia se mai vedea conturul satului Melceni. Vârful bisericii semăna cu o sabie ascuţită în care norii rămăseseră înfipţi.

Privi câteva secunde lupta ce se dădea între lumină şi întuneric, după care începu să alerge cât îl ţineau picioarele de tare, fiindu-i teamă să nu fie  prins în ghearele întunericului.

La un moment dat se opri brusc din alergat. Se frecă la ochi, sperând să se trezească din acel coşmar. În faţa lui era maşina, aşa cum o lăsase.

Imposibil!

Alergă către ea. O pipăi. Bătu în tablă să se asigure că nu visa.

Când îşi dădu seama că mersese în cerc şi ajunsese în acelaşi loc, la fel de neputincios, se aşeză ghemuit lângă maşină şi îşi acoperi ochii. Se afla în acel moment al vieţii în care nu ştia ce să facă, încotro să o ia.

Noaptea câştigase bătălia. Era beznă în jurul său. Departe se auzea urletul lupilor. Aştepta din clipă în clipă să îl sfâşie un animal al pădurii. Îşi aştepta moartea cu resemnare.

Era ciudat că nu i se derula viaţa prin faţă aşa cum se întâmpla în toate filmele cu final tragic. Se străduia să se gândească ce regreta, ce rămânea neterminat în urma sa, însă mintea nu îi genera nimic.

Deodată se aprinse ecranul telefonului şi intră mesageria vocală.

David, ne-am gândit că ai plecat prin apropiere să ceri ajutor localnicilor. Te rugăm, când îţi deschizi telefonul sună-ne. Suntem foarte îngrijoraţi”.

Se ridică şi o luă la fugă. După câţiva paşi se opri, se întoarse la telefon şi îl răsuci pe toate părţile. Bateria era încărcată 50%, nu avea cum să i se închidă. Se aplecă să se uite sub maşină şi se bucură să constate că defecţiunea era reală. Asta îi confirma că nu înebunise.

Se încuie în maşină, punându-şi pe el toate hainele pe care le avea pe bancheta din spate, tremurând din toate încheieturile.

Îl apelă pe Victor.

David, unde eşti?

Am baterie. Nu ştiu cum. Nu am încărcat-o. Am ajuns într-un sat Melceni, m-am întâlnit cu un preot şi m-a direcţionat pe un drum care m-a dus înapoi la maşină. Toate orele astea m-am învârtit în cerc şi când am ajuns la maşină…

Hei, respiră. Calmează-te, căci venim îndată să te luăm. Imediat te localizez. David?

Da.

Melceni nu există pe hartă.

Ba da, trebuie să fie. Am văzut eu indicator. Caută pe internet. Poate asta e vreo denumire veche.

Frate, am găsit ceva. Melceni a fost un sat care a ars acum 200 de ani. S-a transformat mai târziu în groapă de gunoi.

Nu are cum. Am văzut cum ieşea fumul pe hornurile caselor.

Se lăsase tăcerea. Prietenii care ascultau conversaţia înlemniseră. Sala de festivităţi devenise un loc de priveghi. Un ospătar se alătură grupului care stătea tăcut în jurul telefonului şi cu o vocea gravă spuse:

A intrat într-un câmp energetic. Sunt frecvenţe ciudate în zona aceea. Bine că nu s-a rătăcit definitiv.

David, mai eşti? Plecăm acum spre tine.

Mă găsiţi aici. Nu mă mai grăbesc nicăieri. Au apărut stelele. Cerul e superb!

Despre Alexandra COJOCARU

Alexandra COJOCARU a scris 1 articole în Revista de suspans.

Studii: Facultatea de Litere - Specializarea Jurnalism în cadrul Universității Ovidius din Constanța; - Masterat „Administrarea Relațiilor Publice și Asistență Managerială”, Universitatea din București. Lucrează în domeniul administrativ, iar în timpul liber se relaxează scriind. Repere bibliografice: - Redactor colaborator Cuget Liber (2011) - Redactor colaborator site Zenivers – (2016) - Proiect personal: roman în curs de elaborare

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *