Stihie

Totul a început cu un fapt care şi-ar fi putut găsi o explicaţie banală. În timp ce dormea, Silvia îşi simţise spatele rece, ca atins de o piatră plată luată de pe fundul unui pârâu. Cum fereastra era deschisă, aerul nopţii putea servi drept cauză suficientă. Răcoarea era însoţită însă de o anumită apăsare discretă, ceva o tot împingea uşor, dar fata dormea prea profund ca să se sinchisească. Se retrase doar mai aproape de marginea patului. Când mai avea puţin până să cadă pe podea, se întoarse să-şi recapete poziţia iniţială. Atunci simţi o rezistenţă. Îşi coborî mâna dreaptă, dar aceasta rămase suspendată, aşezată deasupra unui corp solid.

Fata deschise ochii speriată. Puţina lumină venită de afară cădea asupra unei umflături aflate între pătură şi cearşaf, chiar lângă ea. Sări cuprinsă de o spaimă şi mai rece decât ce simţise adineaori pe spinare. În cădere, se lovi de un corp tare cu unghiuri drepte; tăblia măsuţei. Se urcă instinctiv pe aceasta, uşurată să se afle într-un punct mai înalt decât acel ceva.

Sub talpa goală, simţi marginile unui obiect rece, tare şi alungit: cuţitul pe care-l lăsase acolo în acea seară. Calcâiul celuilalt picior doborî o sticlă de plastic care se rostogoli pe jos, şi după ce devie de perete, ajunse în dreptunghiul de lumină albăstrie a lunii. Peticul de lumină se întindea dinaintea ferestrei, descoperind şi o porţiune din pat, dar lăsând măsuţa ascunsă întunericului. Asta era un avantaj pentru Silvia, întrucât putea observa, fără a fi la rândul ei observată. Razele lunii urmăreau conturul unui corp aflat sub pătura albă. Părea uman, cel puţin ca formă.

Paloarea fricii îi cuprinse chipul, trimiţând sângele către membre, ca un şuvoi ale cărui ape sunt redirecţionate. Pentru câteva clipe, Silvia deveni un foc iute. Ridică talpa de pe cuţit, îl apucă în mâna dreaptă; şi apoi se aruncă asupra acelui trup străin, înfigând metalul ascuţit deasupra şoldului stâng, apoi îl împinse înăuntru cu ambele mâini pentru a se asigura că pătrunsese cât mai adânc. Când îl scoase, sânge întunecat şiroi prin pânza luminată albăstriu. Pentru ea, negrul acela reprezenta tot răul ce se scurge din rană.

Simţi la rândul ei un junghi chiar deasupra propriului şold, dar în acea descărcare de adrenalină învigorantă, nu-i dădu mai multă atenţie decât unei mâncărimi sub unghie. Răsufla puternic ca un animal rănit în luptă, deşi tot ce resimţise fusese doar un val de emoţii puternice.

Doar un moment îi luase pentru a depăşi o barieră interioară grea ca un drug de fier, facând ceva ce nu şi-ar fi imaginat niciodată; iar acum trebuia să vadă rezultatul acelei străduinţe. ,,Dacă e întradevăr un om acolo? Atunci de ce n-a ţipat? Poate e un strigoi, o stihie. Strigoii ţipă oare sau ei nu mai simt durerea? Dacă e om, o să-mi pară rău; dacă e altceva… „

Apucă pânza albă cu vârfurile degetelor mâinii stângi; o îngrozea gândul că ar putea atinge un corp mort. În cealaltă mână ţinea cuţitul, pregatită de atac. Trase de pătură încet, foarte încet, apoi o azvârli brusc. Ţinea mânerul armei albe în ambele mâini, cu vârful îndreptat în jos, unde…

Unde nu se afla nimic. ,,Cum?” Inima îi stătea în loc, oprită în mijlocul unei bătăi. Mintea ei anticipă atunci un alt pericol: dacă acel ceva era întradevăr o stihie, şi-ar fi putut schimba forma? Se scursese poate ca o picătură de argint viu şi acum zăcea în alt colţ al camerei…

Privi lama cuţitului strălucind intens în lumina lunii, de parcă sursa acelei energi venea dinăuntru. Era curată.

 

#

Traversă camera cu inima ceva mai uşoară. Aprinzând lumina, se simţea mai mult năucită decât altceva. ,,E oare posibil ca sângele să se fi scurs de pe cuţit?” Pătura fusese aruncată de izbelişte şi aterizase pe măsuţă. Ţesătura era sfâşiată violent în locul unde intrase cuţitul, dar totul era de un alb curat precum zăpadă ce nu s-a lăsat pătată de noroi. Nici urmă de pete stacojii sau negre.

O miră agresivitatea de care dăduse dovadă. Urmele existenţei vreunui intrus, fie el om sau strigoi, se topiseră în lumina becului de 100 W, dar rămânea în urmă dovada nebuniei ei. Se aşeză pe marginea patului şi pipăi cearşaful. Nu mai simţea răcoarea. ,,Să-mi fi pierdut minţile, chiar şi pentru câteva clipe? Să fi fost doar un coşmar, unul mai viu decât altele?” Anomalia stătea în faptul că pe toată durata acelui vis ea avusese ochii deschişi şi muşchii încordaţi la maxim.

Rămase privind în gol, dar cu cât stătea mai mult aşa, imobilă, cu atât imaginile acelei scene îi reveneau în minte, vrând parcă să o convingă de realitatea lor. De fiecare dată când întorcea privirea spre pătura şifonată, se aştepta să vadă sânge negru mustind din gaură, mult, fără opririe, până albul avea să dispară, apoi o baltă uriaşă avea să se formeze în mijlocul camerei, prelingându-se către margini, până totul va deveni negru iar ea se va scufunda …

Luă pătura, o făcu ghem şi o înghesui întrun colţ al dormitorului, între dulap şi calorifer. Apucă apoi un coş cu haine murdare şi-l răsturnă peste aceasta ca să n-o mai vadă. Dacă mai stătea aşa fără activitate, frisoanele fricii aveau s-o cuprindă din nou. Trebuia să-şi ocupe timpul cumva. Cât despre somn, nici nu intra în discuţie.

Pe măsuţa dreptunghiulară din lemn se găseau coji de mere, cotorul şi o pungă mare de snacksuri pe care o cumpărase de la un magazin în acea seară. O sticlă de plastic de jumătate de litru era lângă perete, razele lunii schimbând nuanţa sucului portocaliu în verzui.

Lama cuţitului nu mai strălucea atât de intens. Îl luase cu ea în dormitor ca să decojească mărul; nu era mofturoasă la fructe, dar se temea de pesticidele din pieliţă. Cu acel cuţit putea să despice burta unui peşte sau pe cea a unui om, aşa că era cam nepotrivit pentru acea îndeletnicire măruntă, dar era singurul pe care-l avea în casă.

Ronţăi câteva snacksuri de pe fundul pungii, bău puţinul suc rămas, apoi adună cojile, le puse în punga goală şi cu petul în cealaltă mână, se îndreptă spre bucătărie. Se mai liniştise. Aruncă resturile la gunoi şi căută o doză de suc în frigider; mai avea doar un energizant Monster, într-o cutie neagră cu violet. Oricum, n-avea de gând să doarmă prea curând.

Înapoi în dormitor, se aşeză în mijlocul patului cu picioarele sub ea şi cu laptopul în poală. Avea chef să vadă orice, mai puţin filme de groază. În ultima lună începuse s-o intereseze stilul J-Horror; îi plăcea să privească atât originalul cât şi varianta americană şi apoi să le compare între ele. Se întrebă dacă de aici i se trăgea spaima de mai devreme. Puţin probabil, îşi răspunse singură, ultimul film de acest gen pe care îl vizionase, i se păruse slăbuţ ca o bere fără alcool.

Mai mult o speriau cazurile de la ştiri, subiectele reale. Dacă se ascundeau undeva duhurile întunecate, acolo o făceau. Mintea Silviei era poate prea permeabilă, iar răul se scurgea din cuvântul scris sau rostit în conştiinţa ei ca în porii unui material absorbant. Se manifesta apoi sub formă de insomnii, sau ca… un sânge negru şiroind din trupul unei fantome. Poate aici se afla răspunsul pentru dilema acelei nopţi.

Imaginile îi reveniră în minte. Mâna începu să îi tremure în jurul dozei de energizant, aşa că o aşeză pe măsuţă pentru a nu vărsa băutura pe tastatură. Tremurăturile o apucaseră dintr-o dată, când se crezuse mai liniştită.

Ar fi mers la un psiholog, dar pentru asta îi trebuiau bani, iar ea era doar o fată de douăzeci şi patru de ani care schimbase mai multe slujbe în ultimul timp. N-avea cu ce să-şi clădească un viitor. Pe lângă asta, mai trăia şi singură. Se găsea şi aici o altă posibilă explicaţie pentru starea ei mentală fragilă. Solitudinea ar fi putut potenţia imaginile întunecate ale zilei în stihile nopţii.

Se hotărî să sune o prietenă. Nu pentru a-i explica ce se întâmplase, ci doar ca să-i audă vocea caldă. Nu voia să fie considerată nebună. ,,Cam ciudată” era de-ajuns. 2:03, atât arăta displayul telefonului. Trebuia să găsească un subiect de discuţie. Cel mai bine era să spună o jumătate de adevăr, asta ar fi aşezat-o undeva între ,,cam ciudată” şi ,,nebună”.

— Alo! Care mă suni?

Alexandra avea de obicei o voce liniştitoare, dar trezită din somn, avea o iritare în glas.

— Silvia.

— Tu te-ai uitat cât e ceasul?

— Da, ştiu …

— În timpul zilei nu prea mă suni, dar te găsişi acum. Cum vine asta?

Aici avea dreptate. Silvia înghiţi în sec.

— Ei bine, nu pot să dorm.

— Aşa că te-ai gândit să nu laşi nici pe alţii.

— Scuze, nu asta era intenţia mea.

— Hai, spune ce-ai de spus!

— Am coşmaruri, de-alea urâte rău.

— O fi de la prostiile ălea de cărţi pe care le citeşti.

Răspunsul o dezamăgi. Nu o sunase pe Alexandra ca să-i fie judecate gusturile literare.

— Asta-i tot? continuă prietena ei.

— Mda.

— Nu ştiu, nu-s psiholog să am vreun sfat la îndemână. Poate te-ai culcat pe faţa greşită a pernei, poate ai adormit cu vreun gând care nu-ţi dădea pace, io ştiu, aerul în cameră o fi fost stătut.

— Da, un gând care nu-mi dădea pace…E posibil.

— Hai, acum lasă-mă să mă culc!

— Mulţumesc!

— N-ai pentru ce, nebuno.

Închise.

Începu să citească despre cele mai noi apariţii literare fantasy. Ca un făcut, cele care i se păreau mai interesante aveau toate tentă horror. Somnul încerca să-şi tragă draperiile peste ochii ei. Silvia se aplecă peste pat ca să aşeze laptopul pe masă şi atunci dădu cu ochii de cuţit. Uitase să-l ducă la bucătărie. Îl luă de jos şi îl aşeză sub pernă. Îi dădea un oarecare sentiment de siguranţă.

 

#

Se trezi din tumultul unei zvâcniri violente. Mâna i se lăsase purtată în mişcări haotice, cuprinsă parcă de o voinţă separată de trup. Cuţitul era înfipt în pernă. Unul sau doi centimetri mai aproape şi i-ar fi străpuns obrazul.

Rămase în palme şi genunchi, încercând să-şi recapete suflul. Lenjeria ei albă de noapte era transpirată. În mai multe locuri, smocuri de material ieşeau din saltea. Ceva încercase s-o omoare în somn? Îi trecu un fior prin tot corpul. Îşi dădu apoi seama că propriul braţ făcuse acele mişcări bezmetice. Încercase să se ucidă singură? Da, din câte se pare; totuşi nu fusese voinţa ei.

Primul lucru la care se gândi când îşi mai reveni în fire era că trebuia să scape de acel cuţit. Nu fusese judecata ei cea mai bună să-l ţină în pat. Vârful străpunsese perna, înfingându-se în saltea. Îl scoase, dar nu ştia ce să facă cu el, unde să-l arunce. Îi trecu prin minte că acea nălucă s-ar mai fi putut afla în cameră, gată să-şi însuşească arma. ,,Poate acum chestia aia stă ascunsă, pândindu-mi fiecare mişcare.”

Se repezi la întrerupător. Căzuse curentul. Întinse mâinile după telefon şi laptop fără se ridice din pat. Descărcate amândouă. Doar luna mai rămăsese credincioasă şi-i trimitea razele sale. ,,Trebuie să arunc cuţitul pe fereastră.”

Afara, priveliştea era simultan stranie şi familiară. Parcă un regizor luase aceleaşi elemente pe care le văzuse tot timpul şi adăugând un efect de fum şi lumini, obţinuse ceva nou. Doar blocul ei şi cele alăturate erau lipsite de curent.

Noaptea părea incandescentă. Ceaţa groasă nu atenua lumina portocalie venintă dinspre stâlpi, ci mai degrabă o împrăştia uniform şi o intensifica. Părea că nişte proiectoare erau ascunse undeva. Densitatea vaporilor condensaţi făcea maşinile şi copacii să pară învăluiţi într-un fel de spumă. Becurile felinarelor păreau globuri de energie.

Marginile clădirilor arătau roase de ceaţă iar trăsăturilor zidurilor erau şterse. Dădeau impresia unor uriaşi monoliţi înconjuraţi de un fum sub care ardea un imens foc.

Un ochi albastru străpunse portocaliul. Era lumina de la o fereastră, dar conturul pătratului era neclar din cauza ceţii. Un altul, de data aceasta verde, apăru mai la stânga. Deşi de culori diferite, erau aşezaţi simetric unul faţă de altul, precum ochii heterocromi ai unei pisici. Parcă o priveau. Erau totuşi morţi, artificiali.

La nivelul străzii, cam pe la mijlocul distanţei dintre cele două ferestre, se vedea o figură întunecată. În ciuda imaginii neclare, puteau fi distinse proporţile unui corp uman. Individul stătea nemişcat ca o statuie. Silviei i se păru că vede o aură roşie subţire înconjurându-l şi simţi o energie negativă emanând din direcţia lui. Simţea că e privită, deşi nu-i vedea chipul.

Trânti fereastra şi se coborî sub pervaz. Îşi ţinea mâinile pe genunchi, capul aplecat, părul lung şi negru căzându-i peste faţă. Îl dădu la o parte. Trebuia să fie atentă la tot ce se putea ascunde în întuneric. Se mulţumea să rămână în acea zonă de lumină până când avea să vină dimineaţa. Luna avea să-i ţină paza.

,,Cuţitul!” Nu apucase să-l arunce, îi scăpase undeva pe jos când privise afară. Era singura ei armă cu care s-ar fi putut apăra. Nu îl găsi nici lângă ea, nici sub pat. N-ar fi îndrăznit să iasă din lumină; singurul loc în care mai spera să-l găsească era sub calorifer.

Îşi întinse mâna prin pânza de păianjen şi praf, pielea de pe braţ răzuindu-se uşor de barele de fier. În poziţia asta era foarte dezavantajată, de-abia ar fi avut timp să se ridice în caz de pericol. Încerca să se întindă ca o pisică ce-şi bagă lăbuţa pe sub uşă. Vârfurile degetelor se loviră în sfârşit de ceva tare şi ascuţit. Îl găsise, acum trebuia să reuşească să-l şi apuce, dar fără să facă vreo greşeală care să-l trimită şi mai mult în spate.

Îi reuşise. Îşi rezemă spatele de perete, cuţitul strâns lângă ea. Acum trebuia să nu adoarmă până dimineaţă.

 

#

Dum, dum, dum-dum. Apoi schimba ritmul. Dum, dum-dum-dum, dum, dum-dum. Aşa încercase să rămână trează, bătând ritmuri în perete sau formând litere şi simboluri. Un cerc, un soare, o cruce, un peşte. S-I-L-V-I-A. A-L-E-X-A-N-D-R-A. La un moment dat, desenase figura unui ştreang, ca la spânzurătoarea, dar nu ştia de ce. Începu să fredoneze. Riff-uri de piese rock, melodii clasice sau din reclame, altele inventate pe loc. După un timp, procesul devenise aproape inconştient, ca al unei păpuşi mecanice cântând la un pian fără clape.

Nu putea s-o ţină aşa până la cântatul cocoşilor. Trecuse o oră, poate două, iar în felul ăsta avea să-şi piardă minţile în acel amestec de spaimă, plictiseală, repetiţie şi anticipaţie imaginativă. Mai erau şi capricile naturii; un nor ar fi putut să se întrepătrundă oricând între ea şi Lună şi atunci ar fi rămas complet prada întunericului.

Trebuia să plece de acolo, dar unde? Afară? Unde o aştepta ,,el” ? Trebuia să găsească o altă sursă de lumină şi de căldură în casă. În vechime, oamenii credeau că focul ţine duhurile rele departe. Nu era niciun motiv pentru care n-ar putea s-o facă şi acum.

Îşi adună tot curajul din puţinele rezerve care nu secătuiseră. Mai avea suficient cât să se ridice din loc. Făcu mai multe tăieturi prin aer, semnale de ameninţare pentru un duşman invizibil. Ţâşni pe uşă direct în hol şi din câţiva paşi intră în bucătărie. Se simţea de parcă ar fi cucerit un punct strategic.

Durase poate mai puţin de o secundă, dar când trecuse pe lângă baie colţul ochiului capturase o imagine ce dispăru imediat, ca un segment îngust dintr-o poză văzută prin uşa uşor întredeschisă. N-avusese timp nici să se întipărească în memoria vizuală şi totuşi fusese de-ajuns să-i trimită un fior prin tot corpul, urcând prima dată pe şirea spinării şi rămânând apoi ca o crustă îngheţată şi subţire pe sub piele.

Bucătăria îngustă era destul de bine luminată de afară. Geamul era acoperit cu un strat foarte subţire de picături condensate. Nu-i fu greu să găsească o cutie de chibrituri. Flacăra aragazului părea o floare cu petale albastre. Răceala din carne începu să se topească. Silvia evită să se gândească la ce văzuse, tot aşa cum evita să privească afară. Lăsă cuţitul pe masă; acum doar focul o mai interesa.

Îşi aminti cât de mult îi plăcea când era copil, la ţară, să-şi rumenească palmele deasupra ochiului deschis al plitei şi cum le ducea apoi la obraji ca să-i încălzească. Aşa făcu şi acum, simţindu-se parcă ceva mai liniştită; suficient cât să reflecteze dacă coşmarul nu era cumva doar rezultatul percepţilor ei năucite. Poate avusese nevoie de căldura unui trup viu. Straniul vizitator se născuse poate din singurătatea ei, o viziune deformată a unui loc gol în pat.

Meditând asftel, deveni neatentă la părul ce îi atârna deasupra aragazului. Marginile flăcării se înălţară brusc, nu mult, dar îndeajuns ca un vlăstar de foc să se desprindă din tulpina principală şi să urce spre faţa ei. Silvia fugi la chiuvetă, unde dădu drumul unui jet de apă rece sub care-şi udă părul. Scăpase uşor, doar cu vârfurile arse.

Îşi turnă un pahar cu apă rece şi-l duse cu mâinile tremurânde la buzele uscate. Lichidul învigorant era foarte bine venit, deşi stomacul părea să-l respingă, tensionat din cauza succesiunii de stări prin care trecuse corpul fetei. Vomită, după care încercă să se hidrateze din nou. Apoi îşi aminti să nu exagereze, întrucât voia să evite baia.

În acest timp, avusese loc ceva neprevăzut, deşi aparent nesemnificativ în comparaţie cu alte întâmplări din aceeaşi noapte. Deşi geamul era închis, flacăra aragazului se stinsese singură. Din nou, acea teamă de ceva nevăzut. Silvia luă cutia de chibrituri, dar când trecu pe lângă fereastra închisă simţi un frig cumplit.

Nu era ceva firesc, părea să existe doar în acel loc specific, o prezenţă de sine-stătătoare. Avu suficientă stăpânire de sine doar cât să închidă robinetul pentru a nu permite o scurgere de gaz. Scăpă chibriturile pe jos şi luă cuţitul de pe masă. Simţea că nu e singură în bucătărie. Frigul acela părea viu, o entitate invizibilă de energie negativă. Ce-ar fi ptutut să facă ea? Să se năpustească asupra lui, când nici măcar nu vedea o formă sau un corp în care să-şi înfigă tăişul? Ieşi pe hol. Atunci îşi aminti că ceva o aştepta şi acolo.

 

#

Silvia se simţea ca o pradă încercuită. Răul putea să apară din spatele oricăreia dintre cele trei uşi ale apartamentului. Simţurile îi erau ascuţite la maxim, îşi punea cea mai mare încredere în auz, în acelaşi timp fiind gata să reacţioneze la orice schimbare de presiune sau de temperatură. Cu toate astea, privirea ei era aţintită într-o singură direcţie: uşa băii care se mişca în vânt, se tot deschidea şi se închidea, dar de fiecare dată doar câte puţin.

O briză puternică trebuie să fi intrat pe geamul din spate, trântind uşa de toc, lovind lemn în lemn, jucându-se cu mintea ei. Desigur, ea nu şi-ar fi dorit cu adevărat să vadă dincolo, dacă n-ar fi existat acest joc înebunitor care-i captase toată atenţia şi despre care spera să se termine odată, indiferent cum.

De parcă nu era de-ajuns, nenorocitele de balamale mai şi scârţâiau. Repetivitatea acelui dute-vino al uşii şi sunetele ce-l însoţeau nu făceau decât să-i accentueze neliniştea. Mâinile îi transpirau pe mânerul cuţitului. Scrâşnea din dinţi parcă în unison cu balamalele. Din când în când, deschizătura se lărgea puţin mai mult, dar apoi vântul trântea uşa la loc, luând totul de la capăt. O bătaie de joc. Silviei i se adunase salivă în gură, aşa că scuipă. Îi era de-ajuns, avea să se ducă singură să vadă ce era de văzut. Îşi şterse transpiraţia de pe palme şi făcu primul pas.

Uşa se trânti de perete, scoţând un zgomot care-i răsună până-n miezul creierului. Şocul îl resimţise de parcă o lovise în plin. Se împiedică, alunecă în fund şi apoi sări câţiva paşi în direcţia opusă, fără să se mai uite înapoi. Nu mai părea aşa de curajoasă. Stătea rezemată de perete, încercând să-şi recapete suflul. Uşa rămăsese deschisă.

Lumina splendidă a lunii dezvăluia toate suprafeţele albe ale băii: chiuveta, pereţii, faianţa, cada, mătasea cămăşii de noapte şi pielea de cadavru. Era o fată cam de vârsta Silviei, aproape la fel de înaltă, cu părul închis la culoare. Spânzurătoarea era improvizată dintr-o bară de fier montată deasupra căzii şi un cearşaf făcut frânghie. Chipul ei era ca o ceramică chinezească în lumina selenară. O cunoştea foarte bine. Era chiar ea.

Vântul sufla blând printre firele de păr negru şi flutura uşor mânecile cămăşii de noapte ale spânzuratei. De cealaltă parte a uşii, Silvia se lăsase să cadă în genunchi. Chipul ei albise atât de mult, încât cele două fete, aşezate una lângă alta, ar fi fost aproape imposibil de deosebit.

Îşi atinse un obraz cu palma; pielea feţei era elastică ca o cocă de pâine dar amorţită. Se rezemă de tocul uşii, străduindu-se să se ridice. Duse cuţitul la vârful unui deget şi se înţepă. Picătura de sânge căzu pe duşumeaua băii. Curse cu uşurinţă, semn al vieţii.

Spaima nu dispăruse, se cristalizase doar, coborând undeva mai adânc. Îşi simţea membrele în continuare reci. Se îndreptă spre sora ei geamănă, soră pe care nu o mai întâlnise şi alături de care nu se aflase în pântecul mamei. Desfăşură sfoara improvizată dintr-un cearşaf şi o aşeză pe cealaltă fată în cadă. N-avu nicio reţinere faţă de ea, doar era propriul ei trup. O lacrimă căzu pe obrazul alb-vineţiu. Cealaltă avea părul murdar şi încâlcit de praf, aşa că Silvia luă duşul şi începu să i-l spele. Nu se întrebă de ce se găsea acolo, aşa cum nu se întrebă nici de ce n-auzise nimic tot timpul acela. Pur şi simplu apăruse, ca şi corpul de sub pătură.

Duse mâna deasupra şoldului stâng al celei din cadă şi căută o rană de cuţit. Îşi dăduse seama de ceva: când atacase cu sălbăticie acel trup, simţise ea însăşi un junghi chiar în locul corespunzător. Fusese de scurtă durată şi datorită adrenalinei îl ignorase. Încercă să-şi aducă aminte de forma întrezărită sub razele lunii. Era forma unui şold şi a unui picior de fată. Îi era acum clar că nu fusese un strigoi sau o stafie, ci tot ea, o altă ea, o copie.

Încercă să pună imaginile acelei nopţi cap la cap: primul trup, individul acela văzut de la fereastră, ea însăşi în ştreang… Ajunse la concluzia că ceva sau cineva voia ca ea să-şi vadă propria moarte iar şi iar, de acea îi prezenta acele copi. Imaginea celui văzut de la fereastră, nemişcat ca o statuie, energia întunecată pe care i-o transmisese… ,,El trebuie să fie. Tot ce s-a întâmplat în această noapte are legătură cu el. Am simţit că mă privea. Am simţit ceva malefic.” Ştiu atunci că nu mai există decât o cale de urmat. Trebuia să-l înfrunte, chiar dacă ar fi însemnat propria ei pieire. Doar aşa putea scăpa de acea tortură mentală la care mintea ei era supusă.

 

#

Îmbrăcă o geacă scurtă, galbenă peste ţesătura subţire a cămăşii de noapte. Cuţitul n-avea loc în niciunul dintre buzunarele din faţă, aşa că fu nevoită să-l ţină în mână, ascuns între cele două straturi de material. Bucata de metal îi apăsa pe piept de fiecare dată când tresălta.

Se privi în oglindă de parcă s-ar fi dus la o simplă întâlnire. Părul îi era cam zburlit, dar nu-l aranjă. Hotărârea i se citea în trăsăturile feţei, dar frica stătea pitită în pupile. În timp ce cobora scările, părea o pasăre cu o aripă frântă.

Noaptea era luminată portocaliu. I se părea că simte miros de fum de la torţe ascunse în ceaţă şi că aude tobe de război, dar era doar oraşul şi inima ei. Ochii electrici erau cu toţii stinşi. Totul era în zadar dacă ,,el” s-ar fi prezentat în stare de spirit pur, dar ea spera să i se arate şi în trup uman.

— Arată-te, dacă ţi-am ghicit jocul!

Înaintă, simţindu-se chemată. Din ceaţă începu să se desprindă o formă umană. ,,El trebuie să fie”. Îi rostea ceva, nişte vorbe pe care nu le putea desluşi.

— Tot cu vrăji de-astea umblaţi? Nu v-aţi mai modernizat şi voi? rosti Silvia pe un ton batjocoritor pentru a-şi ascunde frica ce se aduna în pieptul ei.

Vocea ei era atât de scăzută şi nesigură, încât era doar o şoaptă ce nici măcar liniştea nopţii n-o putea amplifica. Groaza şi imboldul pentru acţiune se luptau înăuntrul fetei. Cu fiecare pas, teama ei creştea, dar în acelaşi timp determinarea o împingea înainte. Parcă voinţa ei era subordonată celor două stări care-i controlau corpul, luptându-se ba să-l ţină pe loc, ba să-l arunce înaintea pericolului. Fiecare pas se lupta să răzbată, coborând apoi cu hotărâre pe pavajul de ciment din faţa blocului.

— Doamnă, aţi păţit ceva? Mă auziţi?

Când ajunse suficient de aproape, scoase cuţitul de sub geacă şi-l înfipse cu ambele mâni în străinul din faţa ei, apoi îl împinse cu toată puterea şi-l răsuci, sfâşiind ţesut, şi simţând sângele fierbinte cum se prelinge pe mâna ei. Era o senzaţie revigorantă în răceala nopţii, ca atunci când, sus în apartament, se simţise încălzită de flacără şi gândurile i se eliberaseră de nelinişti pentru câteva clipe. Auzi un ţipăt urmat de bolboroseli, apoi corpul acela căzu din picioare şi o trase după el, în jos. Trupul ei era acum căzut peste al lui şi simţea sângele cald umezindu-i cămaşa de noapte albă şi subţire. ,,De ce a murit atât de uşor? De ce n-a luptat?” Îi trecu prin minte că poate omorâse un neputincios nevinovat. Un coşmar se terminase, un altul tocmai începea.

Despre Mădălin BOBOC

Mădălin BOBOC a scris 1 articole în Revista de suspans.

Boboc Mădălin este din Craiova. Scopul lui este de-a crea lumi pornind de la imaginile din mintea sa, de-a pune cititorul în mijlocul unor întâmplări care sfidează rutina vieţii de zi cu zi şi de a da viaţă unor personaje care îşi pun aceleaşi întrebări ca şi el.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *