Spune-mi Robert

 Lucian Dragos Bogdan– Spune-mi Robert. Pentru puţinul timp care ne-a fost dat să-l petrecem împreună, e suficient atât.

Astronautul se târî spre marginea adăpostului improvizat în peşteră. Piciorul zdrobit nu-i permisese să asambleze corect cortul de salvare. Izolaţia termică era deficitară, iar în cazul vreunei agresiuni n-ar fi făcut faţă. Din fericire, locul nu părea bântuit de creaturi ostile. Singurele prezenţe le constituiau pânzele diafane care fluturau uşor la două picioare de sol, asemenea unor aurore boreale miniaturizate.

Bărbatul ajunse la saltea. Se întinse pe ea, respirând precipitat. Îşi injectă o nouă doză de calmante. După aproape un minut răsuflă uşurat, iar grimasa de pe chip dispăru.

– Doare al naibii, se confesă el. Probabil că infecţia se răspândeşte prin corp chiar acum, în timp ce vorbim. Desigur, dacă mi-aş amputa piciorul şi aş cauteriza rana, aş mai avea o şansă. Dar n-am puterea să fac aşa ceva. Clătină din cap, apoi privi cu speranţă spre pânze: Nu vă pricepeţi cumva la aşa ceva, nu?

Faldurile transparente, galben-verzui, fluturau lent în curentul care străbătea peşterea de la intrare până la o galerie îndepărtată.

– Mă gândeam eu că nu, îşi răspunse Robert. Ei, asta e… Oricum cred că mă vor termina bacteriile de aici. Ştiţi… am scanat atmosfera înainte să mă prăbuşesc şi am găsit o compatibilitate de 99,99% cu cea normală. Da, înţeleg, voi credeţi că e de bine. Nu e, nu e deloc.

Făcu o pauză. Îşi aranjă pe saltea piciorul zdrobit, apoi muşcă dintr-un baton sintetic.

– Vedeţi voi, dacă atmosfera n-ar fi fost potrivită pentru mine, aş fi murit când s-a spart hubloul navetei. M-aş fi sufocat. Pe de altă parte, acel 0,01% rămas este suficient pentru a asigura existenţa unor agenţi patogeni împotriva cărora organismul meu nu ştie să lupte.

Prezenţele eterice fluturară mai energic, sub impulsul unei adieri.

– Cum? Credeţi că ar putea să mă ajute să mă vindec? Hmmm… Ar fi o posibilitate, aşa e, dar mult prea mică. Nu m-aş baza pe ea. Vă spun eu, mâine pe vremea asta o să încep să delirez, apoi voi intra în comă şi, peste încă o zi sau două, voi fi mort.

Cuvintele îi ieşea printre buze cu detaşare, efect al calmantului.

– Am trimis un semnal prin baliza ejectată pe orbită, dar nu-mi fac mari speranţe. Până recepţionează cineva semnalul folosind releele, până se face triangulaţia… o-ho! Din mine s-ar putea să nu mai rămână decât hainele şi o mână de oase.

Se uită lung la faldurile care se vălureau deasupra solului, plutind uşor în derivă.

– Nu ştiţi ceva cu care ne-am putea petrece timpul până atunci, nu? Bănuiam eu. Ei, dacă ar mai fi funcţionat computerul de bord, puteam să intru în vreun joc virtual, să-mi anesteziez simţurile. Chicoti: Bine, dacă ar mai fi funcţionat, n-aş fi ajuns aici. A trebuit să-l distrug, altfel mă termina el pe mine.

Deveni conştient de paradoxul faptului că, oricum, prăbuşirea însemna un final. Ridică din umeri.

– Aveţi timp să vă povestesc cum s-a ajuns la chestia asta? Da? Ok.

 

Totul a început pe vremea când eram laborant pe staţia Chica. E undeva, prin constelaţia Lebedei – deşi, în spaţiu, gruparea stelelor nu mai respectă normele de pe Pământ. Ceea ce, pe cerul planetei, apare sub forma unui desen anume, aici reprezintă aştrii despărţiţi de distanţe uriaşe.

Dar asta e irelevant.

La un moment dat, după ce mi-am terminat tura, m-am dus la laboratorul în care lucra Anna, prietena mea. Împreună cu echipa ei, încerca să sintetizeze o nouă substanţă. Fondurile pentru laboratoarele de pe staţii se obţin greu şi sunt condiţionate de rezultate. Proiectul în care era implicată putea asigura o gură de oxigen pentru o perioadă de timp. În câteva luni, trecuse de la stadiul primelor teorii la punerea în practică şi ajunsese, cum se spune, pe ultima sută de metri. Prin urmare, echipa muncea non-stop, ba chiar mânca şi dormea la serviciu.

La mine, lucrurile erau mai simple – aveam pe rol două proiecte care încă aduceau destui bani. La serviciu lucrurile se desfăşurau normal, dar nu şi acasă. Îmi era dor de Anna. Vorbeam deseori prin holoviziune, dar una e să fie omul lângă tine, alta să-i vezi doar proiecţia, oricât de realistă ar fi.

Prin urmare, am decis să merg s-o vizitez. S-a bucurat, dar se vedea pe ea că era stresată şi extrem de obosită. Ne-am ţinut un pic în braţe, ne-am sărutat, apoi m-a dus să-mi arate şi mie locul în care se străduiau să sintetizeze substanţa aceea minune. Era ceva despre care sperau să aibă efecte benefice asupra persoanelor predispuse la boli mentale. Un amestec menit să păstreze continuu conştiinţa la un nivel optim, evitând depresiile, atacurile de panică, demenţa şi toate celelalte nebunii.

De la distanţă, în spatele geamului de policarbonat, totul arăta la fel de banal ca orice proces chimic. Diferiţi produşi erau supuşi unor operaţii menite să-i ajute să reacţioneze în modul dorit de laboranţi. Mie nu-mi spunea mare lucru, mai ales că specialitatea mea e astrofizica, nu chimia. M-am uitat un pic la amestec, mă pregăteam să pun câteva întrebări prin care să simulez interesul, s-o mai ţin puţin în braţe pe Anna, apoi să plec înapoi în cabina noastră…

Ei bine, în clipa în care m-am uitat la ce era pe-acolo, substanţa s-a sintetizat. Am considerat asta o concidenţă, dar echipa s-a bucurat enorm şi a spus că i-am purtat noroc.

Substanţa s-a dovedit a avea caracteristicile deduse din teorie, laboratorul a reuşit să acceseze un nou grant, iar eu şi cu Anna ne-am putut întoarce la viaţa noastră obişnuită. Poate că totul s-ar fi oprit aici dacă iubita mea – susţinută de colegii ei – n-ar fi considerat că meritam şi eu un pic din amestecul a cărui sintetizare coincisese cu sosirea mea.

Pe scurt, începând de atunci, în cabina noastră aveam şi un mic recipient cu o suspenise rozalie din substanţa-minune...

 

*

 

– Cum?

Astronautul clipi de câteva ori, apoi privi buimac în jur. După stările care i se succedară pe chip era clar că visase, iar trezirea îl readusese într-un loc unde nu-şi dorea să fie. Îi luă câteva secunde să pună iarăşi informaţiile cap la cap, apoi încercă să se ridice într-o rână. Durerea din picior îl făcu să urle. Se prăbuşi înapoi pe saltea, cu fruntea îmbrobonită de sudoare, cu saliva adunată la colţul gurii. Respira precipitat, căutând să-şi recapete controlul de sine.

O atingere catifelată avu efectul unui sedativ asupra muşchilor încordaţi. Robert se destinse uşor, inima îşi domoli bătăile, respiraţia deveni mai uşoară.

– Acum e mai bine…

Deschise ochii şi ridică privirea. O auroră boreală plutea deasupra, plimbându-şi pe trupul lui faldurile pânzei ei lipsite de consistenţă – şi, totuşi, plăcute, liniştitoare.

– Mulţumesc, şopti omul.

Încercă să scruteze întunericul peşterii, căutând să vadă dacă, dincolo de intrarea mascată de o stâncă mare, era noapte sau zi. Irizaţia fiinţei imateriale şi a suratelor sale mai mici, precum şi lumina răspândită de lampa de campanie nu-i erau de folos. Pe cea din urmă ar fi putut s-o oprească, era lângă cotul său, dar nu dorea să rămână în beznă – nici măcar pentru câteva clipe. Căută, în schimb, un baton sintetic. Din geanta de urgenţă căzură pe jos şi fiolele cu calmante. Îşi dădu seama că nu avea nevoie de ele. Atingerea formei aceleia indigene îi atenuase durerile.

O privi mai atent. Era sensibil mai mare decât celelalte şi părea a fi mai consistentă.

– Ai vreun nume? Făcu o pauză, apoi reformulă: Eşti o fiinţă? Adică… trăieşti, ai conştiinţă… ceva?

Impasibilă, perdeaua vaporoasă flutura uşor înainte şi înapoi, atingându-l uşor. Surprinzător, contactul era perceput prin costumul termoizolant. Dădea o senzaţie răcoroasă, liniştitoare.

– Deja încep să aiurez, zâmbi amar omul. Mi se pare că te simt prin material…

Apăsă zona inghinală. Se strâmbă când junghiurile îi săgetară corpul.

– Urcă, bombăni el. Infecţia mă termină… Privi din nou spre intrarea invizibilă a peşterii: N-a venit nimeni să mă caute cât timp am fost inconştient, nu? Fireşte că nu, îşi răspunse singur. Presupunânând că baliza orbitală a orientat corect fasciculul pe tot traseul de relee până la cea mai apropiată staţie sau planetă, tot s-ar putea să dureze. Aprobări de zbor, calculul destinaţiei, drumul…

Lăsă capul pe spate şi admiră, tăcut, modelele fractalice care formau acoperişul incomplet închis al adăpostului. Era crunt să ştie că naufragiase în acel colţ sălbatic de univers, dar era devastator să ştie că nici măcar n-avea şanse să încerce să se salveze. Dacă ar fi fost întreg, ar fi putut face una, alta. Atmosfera respirabilă i-ar fi permis să economisească resurse, să se gospodărească în aşteptarea salvatorilor.

Ar fi avut o şansă la viaţă.

Sau dacă ar mai fi fost intact computerul de bord. Unul normal, nu cel infestat cu care zburase până acolo.

– Vrei să-ţi spun ce s-a întâmplat mai departe? Bine.

 

            Anna a fost cea care a sesizat diferenţa. Când treceam eu pe lângă recipient, suspensia se aera şi căpăta o culoare luminoasă, un roz deschis. Parcă lumina. O vreme, ne-am amuzat pe seama acestui lucru. Dar, odată, când făceam dragoste, tot Anna a văzut că suspensia se adunase, devenise groasă, tulbure, de un roz murdar.

Crezi că e geloasă? m-a întrebat după al şaselea episod de acest gen.

E doar un amestec chimic, am replicat. Cum să aibă sentimente?

Anna m-a contrazis, argumentând că stările noastre erau date de anumite concentraţii chimice din organism şi că substanţa fusese creată tocmai cu scopul de a ajuta în domeniul cu pricina.

Aici vorbim despre conştiinţă, i-am atras atenţia. E o problemă mai complexă.

Ne-am mai ciondănit o vreme pe subiectul ăsta, dar eu nu i-am dat importanţă. În schimb, pe Anna a afectat-o. La un moment dat, a refuzat să mai facem dragoste în cabina noastră şi m-a dus într-o toaletă publică. Mi se părea că exagerează. Dar, când am revenit în cameră, capacul recipientului a sărit şi câţiva stropi au împroşcat-o, provocându-i arsuri urâte pe faţă. Ea a ţipat, iar eu m-am blocat. Până să-mi revin, prietena mea luase recipientul şi-l izbise de perete, spărgându-l. Urla şi profera injurii la adresa substanţei despre care spunea că o atacase. A trebuit să chem forţele de ordine ale staţiei şi…

Of, e greu să vorbesc despre asta. Au sedat-o, apoi, după ce şi-a mai revenit, au încercat s-o consilieze. Fără şanse, din păcate. Anna o ţinea una şi bună că substanţa aceea mă dorea şi voia s-o elimine, ca să mă păstreze pentru ea. N-am avut ce face decât să-i las s-o închidă şi s-o trateze, în speranţa că era doar o formă de nebunie temporară.

Ce ironie a sorţii! Tocmai substanţa care ar fi putut s-o ajute să scape de problemele psihice era cea refuzată cu îndârjire de Anna! Nu se putea trece peste voinţa ei, n-ar fi fost deontologic, aşa că s-au încercat metodele clasice. Fără succes.

M-am întors singur în cabină. Fibrele inteligente ale peretului absorbiseră pata rămasă în urma impactului cu recipientul şi descompuseseră substanţa, reconvertind-o în… De fapt, aşa crezusem atunci, că era la fel ca în orice caz normal.

Din păcate, gestul violent al Annei a fost cel care a complicat lucrurile. N-am observat asta decât câteva zile mai târziu şi nici atunci n-am înţeles de la început cum stăteau lucrurile. Deşi… oricum nu le-aş fi putut schimba. Era deja prea târziu.

După aproximativ o săptămână, corpul medical al staţiei a suferit un scurtcircuit. Accesul în el a fost blocat şi, indiferent ce au făcut, programatorii n-au putut rescrie softul cu ajutorul computerului-mamă pentru a trece pe acţionare manuală decât după câteva ore.

Când echipa de intervenţie a reuşit să intre, a găsit personalul şi pacienţii în stare de inconştienţă. Rezerva de oxigen a corpului medical era aproape pe sfârşite. Totuşi, au fost recuperaţi toţi. Toţi, în afară de… Anna.

Cabina în care era tratată arăta înfiorător. Trupul iubitei mele fusese răstignit pe podea. Obiectele fixate în pereţi, pe care nicio forţă umană nu le-ar fi putut smulge, fuseseră scoase din lăcaşurile lor şi proiectate peste ea, strivind-o. Pielea îi era crestată peste tot, ochii îi fusesră scoşi din orbite, în cutia craniană spartă creierul fusese gelificat, pereţii erau împroşcaţi de sânge, iar din corpul eviscerat organele…

 

*

 

– Anna! Anna!

Robert se ridică în fund, răvăşit. Pe frunte i se prelingeau broboane mari de sudoare, iar ochii îi erau tulburi. Gâfâia, iar buzele îi erau uscate. Privi arătarea luminoasă care-l veghea.

– Anna…?

Degetele străvezii îi mângâiară duios dosul palmei, apoi se strânseră protector în jurul încheieturii. Astronautul clătină din cap.

– Anna nu mai e. A ucis-o. În clipa în care a fost absorbită de fibrele inteligente ale peretelui staţiei, substanţa a avut ocazia să înveţe cum să se transcrie în cod fractalic şi să invadeze computerul-mamă. De acolo, a avut acces la tot…

Se întrerupse şi încercă să zărească dincolo de fiinţa luminoasă. Privirea obosită nu reuşi să treacă mai departe de aurorele boreale miniaturale care pluteau la câţiva metri de sol.

– Nu s-a auzit nimic? Trebuie să văd dacă n-a venit vreo echipă de salvare, să le semna…

Încercă să se ridice, dar se prăbuşi înapoi, vlăguit, cu capul dat pe spate. Ochii larg deschişi se roteau agitaţi, căutând să se fixeze asupra unui model de pe peretele izolant al adăpostului. Din gura deschisă se scurgea un firicel de salivă.

Bărbatul se înecă, tuşi, scuipă, apoi se săltă într-o rână. Părea din nou conştient de ceea ce-l înconjura. Simţi palmele fine care-l mângâiau, încercând să-i aline suferinţa.

– Vrei să afli finalul? Cum am ajuns, de fapt, aici?

Fiinţa încuviinţă.

 

Când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, am decis să plec. Câtă vreme stăteam acolo, reprezentam un pericol pentru oricine de pe staţie. Anna avusese dreptate. Substanţa aceea nebună era legată de mine. În prezenţa mea se sintetizase – de fapt, cum mi-a spus chiar ea, ulterior – s-a născut din iubire pentru mine. Când mi-a simţit prezenţa, amestecul a reacţionat.

În primă fază, atacase fiinţa care-mi era cea mai apropiată. Dar cine ştia unde avea s-o conducă gelozia? Dacă urma să agreseze orice persoană cu care schimbam vreo vorbă, ori vreo privire? Totul doar ca să mă aibă pentru ea?

– Să distrugem universul şi să recreăm altul doar pentru noi doi! mi-a spus.

Nu atunci, după ce am plecat. Am demisionat, am închiriat o navetă cu economiile pe care le aveam şi am decis să fug cât mai departe, pe altă colonie. Pe moment, nu mi-a trecut prin gând că gestul meu putea să-i condamne la moarte pe cei rămaşi. În furia ei, substanţa devenită omnipotentă ar fi fost capabilă să distrugă staţia.

Din fericire pentru cei rămaşi acolo – şi din nefericire pentru mine – n-a rămas nici ea. S-a transferat în computerul de bord al navetei cu care am plecat. Acolo, în solitudinea spaţiului, mi-a vorbit pentru prima dată. N-aveam unde să mă ascund. I-am ascultat toate inepţiile, declaraţiile de iubire…

– Acum, în sfârşit, suntem împreună! mi-a spus, mi-a scris. Eu sunt substanţa creată de Tine, cea pe care ai făcut-o să fie… Eram doar un amestec, când ai apărut Tu. Din iubire faţă de Tine s-a realizat sinteza mea. Te iubeam, dar Tu erai om iar eu ceva complet diferit; Tu iubeai pe altcineva. Toate sentimentele Tale se opreau la o altă fiinţă, iar eu nu-Ţi puteam arăta ce simţeam. Am încercat în toate modurile să Te fac să-mi înţelegi sentimentele, dar n-ai priceput. Ba, mai mult, acel cineva a vrut să mă distrugă, ca să Te păstreze. Dar eu exist doar pentru Tine şi, iată, iubirea a făcut ca – în sfârşit! – să Te pot aduce lângă mine. Doar Tu şi cu mine…”

Mi-a repetat obsesiv că, dacă-mi abandonez trupul şi-mi transfer conştiinţa în computerul de bord, vom putea fi împreună. M-a adus în pragul nebuniei. Dar nu ideea de a petrece o eternitate alături de ea a fost cea care m-a îngrozit mai mult. Ci dorinţa ei de a distruge întregul univers doar pentru a recrea noi doi altul.

Ar fi putut face asta? Cine ştie? Văzusem prea multe ca să-mi mai permit s-o ignor. Am preferat să distrug computerul de bord în care era captivă, în timp ce eram în apropierea planetei acesteia. Lipsită de comenzile automate, naveta a intrat în derivă. N-am reuşit să preiau controlul manual al pilotajului şi m-am prăbuşit. Am apucat doar să trimit baliza pe orbită, sperând că semnalul său să aducă aici pe cineva, cândva…

Însă…

 

*

 

– E prea târziu, aşa e?

– Da.

Era bine că nu simţea nicio durere. Măcar atunci, în ultimele clipe, primise alinare. Îşi descărcase povara sufletului, iar cineva o primise. Tresări.

– S-a auzit ceva?

– Da.

– Ce? mai apucă să întrebe, înainte ca mintea să i se înceţoşeze din nou.

Când îşi reveni, pentru ultima oară, bolborosi doar cuvinte fără înţeles, cu pupilele contractate privind într-un punct nedefinit. În momentul în care bocancii tropăiră pe podeaua umedă, cotind pe după stânca din spatele intrării, plutea undeva, între viaţă şi moarte.

În clipa în care astronautul, complet echipat, se opri în spatele mulţimii de perdele diafane suspendate deasupra solului, sufletul lui deja părăsise trupul împuţinat, devorat pe dinăuntru de infecţie. Pentru cel venit în căutarea lui, nu mai era decât un cadavru acoperit de uniformă spaţială dintr-un adăpost incomplet asamblat, întins pe o saltea deasupra căreia stătea aplecată o fiinţă cu trăsături umanoide. Oricât s-ar fi străduit, n-ar mai fi putut să-i răspundă la întrebări.

O făcu, în locul său, creatura diafană:

– Spune-mi Robert, zâmbi aceasta împăcată.

Despre Lucian Dragoș BOGDAN

Lucian Dragoș BOGDAN a scris 23 articole în Revista de suspans.

Lucian-Dragoş Bogdan (n. 16 iulie 1975, Alba Iulia), a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. În prezent este educator şi coordonator la un centru de recuperare pentru copii cu dizabilităţi şi administrator al unei firme care se ocupă cu produse handmade. Locuieşte în Alba Iulia.
A debutat în 1991, în nr. 17 al ziarului Alba Forum cu povestirea „Triunghiul Bermudelor”. A mai publicat în Argos, CPSF Anticipaţia, Discobolul, EgoPHobia, Ficţiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Jurnalul de imagine, Luceafărul, Lumi Virtuale, Nautilus. Este prezent în Almanahul Anticipaţia 2016 şi în antologiile Argos Doi, Dincolo de orizont şi Exit. Povestiri de dincolo.
În anul 2015 a primit premiul RomCon pentru cea mai bună povestire SF a anului 2014 (pentru „Dincolo de orizont”) şi premiul I la a XXX-a ediţie a Concursului Naţional de Proză Scurtă Helion (pentru „Doar atât: scriu”).
Volume publicate:Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), Pânza de păianjen (2014), Uneori, când visez… (2015), Omul-fluture (în colaborare cu Teodora Matei, 2015), Întâmplări din oceanele timpului (2016), Povestiri fantastice (2016), Vânătorii de capete (2016).

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *