Schreiber V-neck

Prima oară când a văzut puloverul mototolit pe bancheta din spate a mașinii soției sale, S. a crezut că era al ei și că, în neglijența-i caracteristică, îl uitase acolo după ce vremea se încălzise. De câteva zile, toamna se luminase, aducând nefiresc cu o primăvară melancolică, de parcă timpul se plisase, îngăduind deodată intruziuni ale unor alte vremuri, trecute sau viitoare. Cum în toate ieșirile împreună, tot mai rare, se foloseau de automobilul lui, un sedan negru primit cu recunoștință ca mașină de serviciu, singurele dăți în care S. deschidea portiera cabrioletului vișiniu al soției erau atunci când sosea inevitabilul soroc al reviziei periodice. Două lucruri se întâmplaseră însă în acea dimineață de sâmbătă luminoasă și înșelătoare în care totul a început să se năruie. Primul: anunțarea din scurt a unei ședințe cu importanță majoră pentru viitorul lui corporatist (cum, de altfel, toate avertizau a fi). Al doilea: observarea unei pene pricinuite de un holțșurub luat, pesemne, cu o seară înainte, pe când vira din bulevard pe aleea bălțată care ducea în parcare.

Cum nu avea timp să schimbe roata (și oricum nu s-ar fi riscat să-și murdărească albul cămășii), S., punctual prin constituție, se sui repede în mașina consoartei, parcată, ca întotdeauna, lângă a sa. Avea mereu într-un buzunar al servietei cheia de rezervă, tocmai pentru situații neprevăzute (care nu apăruseră niciodată până atunci) și știa că sâmbăta soția sa obișnuia să se trezească târziu și să lenevească boem în pat, cu o carte ezoterică și o ceașcă de cafea braziliană dulce. Existau șanse să se întoarcă chiar înainte ca ea să tragă draperiile. Punându-și servieta pe bancheta din spate, piele cafenie peste piele cafenie, văzu puloverul ghemuit ca o vietate speriată și, după ce ajunse la concluzia de mai sus, își propuse să nu uite ca la întoarcere să îl ia cu el.

 

***

 

Câteva ore mai târziu, ajuns înapoi în parcare, dezamăgit ca după fiecare ședință, își luă servieta de pe banchetă, luă și puloverul și dădu să iasă din mașină. Abia atunci își dădu seama că parfumul mentolat și amărui pe care-l simțise pe drum nu venea de la odorizantul atârnat de oglindă, ci de la bucata de lână cenușie pe care tocmai o ținea în mână. O adulmecă. Era, fără doar și poate, un parfum bărbătesc, amestecat cu un ușor iz de tutun. O desfăcu, descoperind astfel că era ceva ce nu ar fi putut aparține soaței sale. Un pulover cu anchior în V, marca Schreiber, mărimea L. Pentru o clipă, se gândi să-l lase unde-l găsise. Nu vedea vreun rost în a-l duce până în casă doar pentru ca soția lui să-l aducă înapoi la mașină. Și totuși, irațional, îl luă. Fu doar prima și cea mai neînsemnată dintre iraționalitățile care aveau să urmeze.

Intră în apartament, își lăsă servieta lângă pantofar și, în timp ce străbătea holul parchetat spre dormitor, își auzi soția spunând cu glas scăzut: „Nu mai pot vorbi acum.”

— Bună, îi zâmbi ea când apăru în cadrul ușii, lăsând telefonul lângă pernă. Cândva, i se păruse că vocea ei avea o senzualitate nemaiauzită. Anii însă trecuseră și, deși glasul soaței suna la fel, urechile lui, pesemne, nu mai erau același.

— Bună, răspunse S. fără a-i trece măcar prin cap să o întrebe cu cine vorbea. Ridică puloverul cât pentru a-l face văzut și apoi îl lăsă pe marginea patului, unde lâna se ghemui în aceeași postură de animal speriat.

— Ah, acela, da, bâigui ea după câteva clipe de tăcere. L-a uitat un coleg în mașina mea. Știi că acum câteva seri am avut acea ieșire cu colegii de birou. Cum s-a întins până târziu și doar eu eram cu mașina, i-am lăsat pe câțiva dintre ei acasă. A fost tare cald în local și unul dintre ei și-a dat jos puloverul și când am plecat nu l-a mai pus pe el. L-a luat în mână până la mașină. Se pare că l-a uitat acolo.

Într-adevăr, cu câteva nopți în urmă, Clarisa se întorsese acasă aproape de ivirea zorilor. S. ridică din umeri și începu să-și deznoade cravata.

 

***

 

Lucrurile au continuat o vreme în ritmul lor dintotdeauna. Apoi au început să apară mici schimbări aproape insesizabile, fisuri fine, fire descusute. Clarisa aluneca și-n alunecarea ei devenea tot mai distantă și, deși avea un zâmbet frumos, soțului i-l arăta tot mai rar. Adeseori, rămânea privind gânditoare în gol și uneori el se apropia, îi urmărea liniile chipului, curbura lină a bărbiei, umbrele pomeților, nasul ușor ascuțit, pleoapele pe jumătate închise și cuta care i se adâncea pe frunte. O întreba ce se întâmplase, ea-i răspundea că nimic, iar el trecea mai departe, încrezător, nepăsător. Multe erau semnele pentru cineva care ar fi avut ochi să le vadă.

În același timp, ședințele până târziu și ieșirile în oraș, aniversările și team building-urile, zilele și nopțile petrecute de ea departe de casă se îndesiră. Câtă vreme S. era prins la birou, în nesfârșitele ședințe și raportări, căznindu-se să obțină o promovare urmărită asiduu de ani de zile sau când era plecat în delegații și adormea devreme cu televizorul pornit într-o cameră de hotel, nu resimțea schimbările, doar că găsea că se aflau tot mai rar în aceeași încăpere și atunci când, în sfârșit, erau unul lângă altul, nu-și ofereau decât discuții anoste, centrate pe serviciu și învârtindu-se în jurul a tot mai puține subiecte comune. Jumătate de pat era mai mereu goală. Se depărtau. Fisurile se întindeau și se adânceau.

Pentru un scurt timp, cât avu binecuvântarea câtorva zile mai libere, S. încercă să reaprindă vechea flacără. Flori, ciocolată, vin roșu, mic dejun în pat, bilete la Operă. Zâmbete amare. Citi chiar o carte de Melissa Rose, despre problemele cuplurilor mai vechi de zece ani. Apoi renunță. Și totuși își iubea soția. Amintirea începuturilor îi aducea mereu un zâmbet pe buze. Asta însemna că dragostea lor nu se pierduse, nu? se întreba și-și răspundea el în timp ce-și înnoda cravata și Clarisa se aranja în oglinda mesei de toaletă din dormitor. S. nu înțelegea că era o victimă tipică a obișnuinței, nici nu concepea că iubirea nu era eminamente eternă, nici măcar viageră și că, nealimentată în permanență cu esențe neînțelese, putea fi sau că mai degrabă era o trăire, o entitate evanescentă. La puloverul cenușiu nici nu se mai gândise.

 

***

 

Întors pe înserat dintr-o delegație de câteva zile, cu siguranța omului care nu se așteaptă vreodată ca unele lucruri să i se întâmple tocmai lui, S. descuie ușa, își lăsă servieta lângă pantofar și aprinse cu grijă spoturile de la intrare. Pesemne, soția lui ajunsese obosită de la birou și se culcase mai devreme. Străbătu holul pe vârfuri, atent ca parchetul să nu scârțâie, deschise încetișor ușa dormitorului și-și strecură capul prin crăpătură, încercând să deslușească silueta soaței, acoperită de cearșaf. Patul părea făcut. Aprinse lumina. Clarisa nu era acasă. Atunci, încruntându-se și încercând să-și amintească dacă ea îi spusese ceva în privința acelei seri, simți parfumul. Nările i se înfiorară. Mosc, pelin, vetiver, ușor amărui, ușor mentolat și un iz abia simțit de tutun.

O sună. Chinuitoare succesiune de tî-uri lungi, fără răspuns. S. nu fusese niciodată un bărbat gelos. Rațional și pragmatic din fire, încrezător și fără prea multe afecte, se găsi deodată trăind un sentiment străin, un gol în stomac, o ușoară încălzire a tâmplelor. Sună din nou. Niciun răspuns. Clarisa știa că el urma să se întoarcă în acea seară, își spuse oftând. Ar fi putut să-i trimită un mesaj. La acest gând, începu să se îngrijoreze. Dacă pățise ceva? Sună încă o dată, în van. Începu să-i scrie, însă își dădu seama că era inutil. Văzând apelurile, ea l-ar fi sunat înapoi cu siguranță.

O lungă așteptare, verificând o dată la câteva minute telefonul, deși aparatul, negru și tăcut, stătea așezat lângă el și ar fi fost auzit cu ușurință. Tresări când, pe la jumătatea nopții, răzbi până la el de afară piuitul distinctiv al închiderii centralizate a mașinii ei. Fugi la fereastră. O văzu mergând țanțoșă spre intrare. Auzi apoi liftul, apoi tocurile pe pardoseală, apoi cheia în ușă.

— Bună, îi spuse ea când îl văzu stând în mijlocul holului pe jumătate luminat. Credeam că dormi.

— Bună, răspunse S. N-am putut să adorm. Mi-am făcut griji.

— Pentru mine? N-ai de ce să-ți faci griji pentru mine.

Se apropie să o sărute, însă ea îi întinse doar obrazul. Deși tulburat, S. se strădui să nu facă o scenă. Ar fi fost pentru prima oară în atâția ani.

— Te-ai apucat de fumat? Miroși a țigări, se încruntă el.

— S-a fumat acolo unde am fost.

Unde a fost? se întrebă S., însă se mulțumi doar să-i facă loc să treacă spre baie. Se așeză pe sofaua din living și acolo zorii îl prinseră încă treaz. Avea multe întrebări, firești și nefirești, însă mai presus de acea măcinare, de acel gol din stomac și de acea căldură din tâmple, era teama de a nu deveni paranoic.

 

***

 

Și zilele trecură și noi obișnuințe se formară. Firul care-i lega se subție tot mai mult. Într-o seară, pe când ea se pregătea să iasă, S. o opri. O prinse de mână și-i simți căldura și parfumul, îi văzu, în lumina bolnăvicioasă a spoturilor, nuanțele închise ale machiajului, rujul roșu ca de mușcată, suplețea trupului prins într-o o cămașă gri cu ultimii doi nasturi descheiați și într-o fustă mulată neagră, îndoitura sperioasă a picioarelor mângâiate de luciul dresurilor și tocurile înalte grație cărora se puteau privi în ochi fără a-și înclina capetele.

— Clarisa, tu mă înșeli?

Ea îl pironi cu privirea câteva clipe, apoi pufni, își trase mâna dintr-a lui și ieși. După câteva ceasuri de învârtit prin apartament, S. se așeză la biroul său din lemn de nuc și-și aprinse laptopul. Fără a găsi vreun rost anume în căutarea sa, tastă „pulovere Schreiber”. Află că erau fabricate de o companie germană, o marcă nu foarte scumpă, preferată cu precădere de tinerii din mediile boeme berlineze. Își turnă un pahar de bourbon, deși nu avea obiceiul de a consuma alcool (sticlele pe care le ținea în bar fiind aproape exclusiv pentru musafiri), cu atât mai puțin când era de unul singur. După câteva sorbituri, plescăind și strâmbându-se, obosit și nemâncat cum era, lăsă capul pe spate și căzu pe gânduri.

Nu și-o închipuise niciodată pe soția lui cu un alt bărbat. Era un gând atât de străin și atât de ciudat, încât începu să tremure. Își aminti de apetitul sexual pe care-l avusese ea în primii ani de căsnicie, stins de atât de mult timp, că părea doar o închipuire, o fantezie cu o femeie care nu exista, nici nu existase vreodată în carne și oase. O știuse. O știuse bine. Cândva, ea dormea ghemuită, cuprinsă de brațele sale, lipită de el, cu un sân în mâna lui. Pe atunci, nu dormeau spate în spate, fiecare pe marginea lui de pat, de parcă s-ar fi temut să nu cadă în abisul căscat pe mijloc. Îi știuse rotunjimile tot mai pronunțate cu trecerea anilor peste care se așezau cămășile ei de noapte vaporoase și dantelate, îi știuse pubisul îmbrăcat în carne moale și ramurile pubiene mici și subțiri ca niște oase de pasăre. Le explorase cândva cu un interes mai degrabă științific decât printr-un act de pasiune. Îi știuse bănuții rozalii și bumbișorii tari ai sfârcurilor, ca niște caramele fără gust, scobitura pântecelui încă tare și alunița de lângă sânul stâng, își amintea cum își împletea picioarele lungi în jurul lui, cum își arcuia spatele și cum își ținea capul îndoit și părul ridicat ca un pămătuf de cânepă când îi cerea să-i încheie la ceafă fermoarul vreunei rochii de seară. Îi numărase gâlmele tari ale vertebrelor, coastele palide și-i umpluse cu buricele degetelor cele două adâncituri ale coccisului. Fusese dornică. Nu mai era. Nu cu el.

Tastă apoi dintr-un impuls „detectiv particular”.

 

***

 

Câteva zile mai târziu, după următoarea ieșire a Clarisei, S. primi întâiul raport de la individul cu care se întâlnise la o oră târzie și căruia îi pusese un plic cu bani pe masa unei cafenele sordide. Era un bărbat sumbru, cu o calviție adâncă prelungindu-i și mai mult fața și-așa lunguiață și cu o barbă rară din mijlocul căreia se vedeau, ca marginile unei tăieturi, buzele subțiri, parcă incapabile de un zâmbet. În rezumat, nimic care să atragă atenția: un local obișnuit, decorat în stil Art Déco, o agapă banală, paisprezece bărbați și femei îmbrăcați business casual, toți angajați ai aceleași companii, lăudate în gura mare, detestate între patru ochi. Discuții lâncezinde, câteva pahare, câteva platouri, câteva ieșiri la locul de fumat, la care ținta participase, zgribulită, deși nu fumase.

Fotografiile erau făcute, pesemne, dintr-o mașină parcată în fața localului. Într-adevăr, nimic ieșit din comun. S. se simți vinovat. Se purtase ca un puști gelos. O spionase ca un soț din pătura de jos, cum erau cei din cartierul în care crescuse și care veneau pe nepusă masă acasă și dădeau buzna sperând parcă să-și prindă nevasta în flagrant, veșnic bănuitori și căutând motiv de scandal.

La urma urmei, se gândi el ușurat deodată, treceau prin ceva des întâlnit în căsnicii, după cum scrisese și Melissa Rose. Mereu ocupat, mereu prins în ședințe, ahtiat după avansări și plecat în delegații cu zilele, își neglijase soția. Era, totuși, o femeie frumoasă, cu părul ei cânepiu, ochii vioi și picioarele lungi, încă tânără, cu siguranță dornică de mai mult, nu doar de un apartament, o mașină, niște haine de firmă, bijuterii și câteva parfumuri și un bărbat cu care să nu se certe. Oare cât de nefericită o făcuse cu calmul său materialist și rece? Când fusese ultima oară când trăiseră cu adevărat?

Își spuse că trebuia să încheie urmărirea nebunească și primul lucru pe care îl făcu fu să rezerve un sejur în Republica Dominicană. Totul avea să fie bine, își mai zise, înainte de a se cufunda în prima noapte de somn liniștit. Se gândi chiar să-i propună ca, în sfârșit, să aibă un copil, să-i arate că nu se mai temea, că nu mai voia să amâne, că era pregătit. Se simțea pregătit. Nu-și mai așteptă soția. Îi lăsă doar un bilet pe masa de cafea din living: „Îmi este dor să te văd în costum de baie… Al tău, S.”

A doua zi, după ce plecase spre birou, lăsându-și soția adormită între cearșafuri, detectivul îl contactă. „Stimate domnule S., cu regret…”

Fotografiile o arătau pe Clarisa ieșind dintr-un local alături de un bărbat. Într-una râdea cu capul pe spate, într-alta îl prindea de braț, într-o a treia el îi dădea să tragă un fum din țigara lui, în ultima intrau amândoi în cabrioletul ei vișiniu. Bărbatul era tânăr, înalt și suplu, purta o barbă scurtă și era îmbrăcat în pantaloni bleumarin și un pulover cenușiu cu anchior (același pulover?), tras peste o cămașă vineție, cu guler moale. Cine era?

„Un flăcău de abia douăzeci și cinci de ani (chiar vârsta pe care o aveau ei când se căsătoriseră, băgă de seamă S.), întors de la studii din Germania, cu o ocupație incertă și cu preocupări de scriitoraș. Folosea pseudonimul de Serafim Thrazier. Trei romane publicate, fără prea mare succes.”

S. își luă liber pentru restul zilei, sărind peste o altă ședință crucială și se duse acasă, cu gândul să-și aștepte soția și să lămurească lucrurile odată pentru totdeauna. Își propusese să fie calm, demn, să discute, să înțeleagă, să hotărască. Se lăsă însă seara și ea nu veni. O sună și ea nu răspunse. Pereții erau apăsători, iar el simțea tot mai mult că nu mai putea respira, de parcă lustra care lumina difuz nu era nimic altceva decât o pompă de vid. Simțea în trahee ultimul nasture al cămășii, de parcă tocmai îl înghițise, gulerul aspru îi rodea încet pielea, iar cravata roșie îi părea că-i atârna de gât ca un ștreang retezat.

Își aminti de ea cea de odinioară, de ea cea zâmbitoare, luându-l de mână pe la a patra întâlnire, punându-și trei plicuri de zahăr într-o ceșcuță de espresso, sărutându-l pe un pod într-un parc și aruncându-i fesul care nu i se potrivea cu fularul. Își aminti de cum îi descoperise tainele mărunte, de cum îi elucidase misterele ei femeiești, de cum se delectase cu tabieturile ei, cu micile ei gesturi unice și încântătoare. Și delectarea devenise obișnuință, obișnuința devenise iritare. La începutul oricărei relații, exista voluptatea aflării, a întregirii persoanei, a potrivirii de piese. Unde copilărise? Care-i era al doilea nume? Cum erau părinții ei? Ce-i plăcuse și ce nu-i plăcuse să facă? Când fusese pentru prima oară cu un bărbat și cine era acela? Își dădea seama că el nici nu avusese vreun secret pe care să dorească cineva să-l afle, vreun mister pe care să-și bată careva capul să-l rezolve. Le el totul fusese dintotdeauna pe față, ca un contract limpede, negru pe alb, fără anexe ascunse. Nimic enigmatic, nimic romantic. Oricum, chiar dacă ar fi existat mistere la început, toate s-ar fi aflat și toate ar fi pălit cu anii.

În tăcerea clădirii de apartamente, începură să se audă zgomote, murmure, țevile șuierau, mobila trosnea, parchetul scârțâia parcă sub o călcătură nevăzută. Ceasul din perete se trezi deodată pentru a-i bubui în timpane, tic-tac, tic-tac, o ploaie cenușie bătea darabana pe glafuri, tic-tac, tic-tac. Își auzea inima, își simțea atriile deschizându-se în ventriculele pline de sânge, își simțea pereții ca de cauciuc ai inimii contractându-se, strângându-se sub presiune, valve deschizându-se, camerele mărunte golindu-se, sângele gros vărsându-i-se în aortă, hrănind o mașinărie fără rost. Tic-tac, tic-tac. Scenariile începură să i se deruleze prin fața ochilor, reci și cețoase la început, dureroase și fierbinți ca niște dangale mai apoi. O sună din nou, însă ea își închisese telefonul.

Își aprinse laptopul. Tastă „Serafim Thrazier”. Îi găsi blogul și acolo, acoperit de sudoare rece, dădu peste un fragment de proză erotică în care erau povestite explicit câteva nopți lubrice în compania unei anume C. Ceva parcă se spărsese, ca o țeavă care plesnise din cauza presiunii, lăsând să țâșnească abur și sânge clocotit. Un ochi i se zbătea. Începu să respire greu, urechile i se înfundară, maxilarul i se încordă, o mâzgă neagră i se infiltră prin circumvoluțiuni, dând naștere unor altfel de scenarii.

În zori, încă era singur. În orele tulburi dinainte de răsărit, tastă „magazin de arme”. Îi apărură pistoale de toate felurile, italiene, austriece, israeliene sau românești, cu țeava scurtă sau lungă, semi-automate, de 5mm sau de 9mm, revolvere de buzunar, mici cât să poată fi ascunse oriunde sau mari ca-n Vestul Sălbatic, de la 300g la aproape 2kg, negre sau argintii, cu pat de lemn sau de plastic, cu amortizor sau cu țintire laser. Nu știa ce ar fi putut face cu o armă, poate să amenințe, să sperie, să ia înapoi cu forța ce fusese al lui, ce era al lui de drept. Se opri și privi peretele alb. Era ceva de film prost în toată acea situație. Era ceva greșit. Astfel de lucruri nu se întâmplau în realitate. Oamenii adevărați nu făceau ce făcea el. Cel puțin nu cei în toate mințile. Atât de jos căzuse?

Își alungă alte întrebări. Reveni cu ochii la ecran. În acel moment, era doar sigur că s-ar fi simțit mai bine să aibă o armă, chiar dacă nu ar fi folosit-o niciodată. Permis de portarmă deținea, întrucât, periodic, patronul companiei pentru care lucra își invita angajații la o partidă de vânătoare în pădurile din împrejurimile Bucureștiului, prilej de împăunare și de umilire a neofiților. Împușcase o dată un mistreț și nu simțise nimic. Fusese doar un porc. Nu avusese remușcări. Porcii erau de multe feluri, își mai spuse.

Pe la ora prânzului, primi un mesaj de la Clarisa: „Sunt plecată în team building. Mă întorc duminică.”

Pe seară, detectivul îi trimise încă un rând de fotografii. Din câte se părea, ținta și ibovnicul ei părăsiseră Bucureștiul și închiriaseră o cabană în Sinaia. Fotografiile erau făcute cu zoom, neclare, cu prea puține detalii văzându-se prin deschizătura perdelelor. Mașina ei se vedea însă limpede, parcată în fața cabanei.

S. îi ceru detectivului să plece. Nu mai era nevoie de serviciile sale. Ieși vijelios din casă, fără să-și ia măcar sacoul pe el. Conduse cât putuse de repede, în ciuda ceții în care prindeau contur parcă siluete stranii și, înainte de miezul nopții, fu în stațiune, cu mașina boțită și un far spart într-un indicator de pe marginea șoselei și fără oglinda de pe partea dreaptă.

Ușa cabanei nu era încuiată, așa că putu intra fără să facă zgomot. Zgomote se auzea însă din dormitorul de la etaj. Tremurând, S. își scoase pistolul cel nou și urcă scările. Nu se gândi la nimic, nici la discuții, nici la urmări, nici la mistreți. Mintea îi era neagră. Împinse ușa în lături. Cei doi săriră speriați. Clarisa, țipând, se acoperi cu cearșaful de parcă s-ar fi ascuns de el, de el care o văzuse goală de mii de ori. Cel ce se semna cu numele de Serafim Thrazier ridică mâinile, bâiguind ceva despre bani. Era gol pușcă și în cameră mirosea a fluide trupești și a lubrifiant.

S. închise ochii și trase.

 

***

 

Nimic neașteptat nu s-a întâmplat apoi. Proces, acuzație, închisoare, divorț, traume, coșmaruri, psiholog. Televiziuni, reportaje, interviuri, emisiuni, ziare. Singurătate. Cabana curățată și închiriată din nou. Poate doar un lucru a decurs într-un mod cum S. nu s-ar fi putut gândi niciodată. Serafim Thrazier fusese un scriitor de duzină. Sigur, fusese prea tânăr și încă necopt, însă nu arătase un talent ieșit din comun și nu era nimic care să-l încurajeze că avea să devină un nume. Romanele sale abia se vânduseră în câteva sute de exemplare. Aceasta cât încă era viu. Însă, în calitate de victimă a unei crime pasionale, succesul său avea să apară peste noapte. Tirajele se epuizară în câteva zile și fu nevoie de altele și de altele. Toată lumea aprecia o poveste bună, fie că era scrisă sau trăită, iar dacă un scriitor nu reușea să compenseze existența sa lipsită de evenimente printr-o literatură flamboaiantă, ar fi făcut bine să ducă o viață al cărei jurnal să fie năucitor, chiar și dacă nu era scris niciodată.

La finele unei recenzii elogioase, un critic literar conchise: „Nu știm ce ne așteaptă atunci când ne avântăm într-o nouă zi, nici atunci când ne cufundăm în noapte”.

 

                                                                                                                 noiembrie 2016, București

Despre George CORNILĂ

George CORNILĂ a scris 15 articole în Revista de suspans.

criitor și publicist român, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cunoscut mai ales pentru trilogia istorico-fantastică Regele lupilor, numită și „Saga dacică”. „Regele lupilor” (Cartea I: "Toiagul de stejar", Cartea a II-a: "Fierul zeilor" și Cartea a III-a: "Povara coroanei") reprezintă o fantezie istorică, în care războinici daci, soldați romani și barbari cimerieni trăiesc pe pământuri câștigate din ghearele balaurilor, ale zmeilor, ale scorpiilor și ale ghionoilor, într-o lume a farmecelor, a blestemelor și a miracolelor, deasupra căreia veghează o sumedenie de zei, unii milostivi, alții necruțători. Considerat unul dintre cei mai promițători tineri scriitori români, a debutat în 2007, cu romanul psihologic „Cu dinții strânși”, urmat în 2013 de „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, laureat al unei pleiade de premii. În 2014, publică primele două volume ale trilogiei istorico-fantastice „Regele lupilor”, o apariție unică în spațiul cultural românesc, încheind seria în 2016. Cu o gamă vastă de preocupări, George Cornilă este autorul a numeroase nuvele, povestiri și articole de-a lungul ultimului deceniu, abordând curente, genuri și teme variate, propunând deopotrivă scrieri realiste, suprarealiste, postmoderniste, psihologice, istorice, fantastice și science fiction, făcându-se remarcat prin complexitatea scriiturii, prin realismul descrierilor și prin vivacitatea imaginației. Romane: “Regele lupilor. Cartea a III-a: Povara coroanei", Ed. Delfin, București, 2016; “Regele lupilor. Cartea a II-a: Fierul zeilor“, Ed. Delfin, București, 2014; “Regele lupilor. Cartea I: Toiagul de stejar“, Ed. Delfin, București, 2014; “Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, Ed. Salonul Literar, Odobești, 2013; Ed. eLiteratura, București, 2013 – Ediția a II-a; “Cu dinții strânși”, Ed. Andrew, Focșani, 2007; Proză scurtă: "Anno Domini 1658: Fiducia", 2016; "Străjerul orb", 2014; ”Exodul lui Gul”, 2013-2014; ”Pisica lui Leif Eiriksson”, 2013; ”Țapul negru”, 2013; ”Poama-balaurului”, 2012; “Amurgul peste vii brumate”, 2010; “Cazul domnului Vaschak”, 2010; ”Instalatorul polonez”, 2009; ”În pântecul pământului”, 2008; “Iarna roșie“, 2008; “Tavan înstelat“, 2008;

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *