Petricor

“When decomposed, organic material is blown airborne from dry soil, it lands on dirt and rock where it’s joined by minerals. And the whole mixture is cooked in this magical medley of molecules. Falling raindrops then send those chemicals airborne, right into your nostalgic nostrils.” —Joe Hanson

 

Castelul era pe o insulă. Insula era izolată, departe de continent. În jurul insulei se întindea un spațiu imprecis stăpânit de ceață. O materie impenetrabilă, densă ca pâsla, făcea și cea mai ageră privire să eșueze în încercarea de a străpunge spațiul intermediar.

Nimeni nu avea cunoștință ce ascundea acea bucată de pământ ridicată de ape la împărăția aerului. Sateliții care îi dezvăluiseră prezența nu ofereau decât o imagine neclară. Un rotund aparent nelocuit, cu o pată mare, întunecată în partea sa nordică. Doar atât.

Pata aceea era castelul, a aflat Ariel. Și castelul era splendid!

Dacă miliardarul grec s-ar fi putut întoarce acasă după întâmplarea care l-a adus pe pământul acelei insule fantastice, poate că omenirea ar fi avut încă o poveste misterioasă de adăugat la suma de astfel de istorisiri greu de crezut. Numai că, precum Triunghiul Bermudelor, și insula pe care Ariel Pantob a aterizat forțat în ziua de 20 august 2014, spre amiază, a rămas o supoziție în care doar cei mai superstițioși oameni cred.

Ariel Pantob decolase cu monomotorul său sclipitor de pe o pistă particulară din Portugalia. Se îndrepta spre o altă insulă, nu foarte departe de țărm. Acolo îl aștepta tânăra iubită Beatrice, cucerirea sa recentă. O trimisese acolo cu o barcă rapidă, în urmă cu câteva zile. „Vin și eu imediat ce mi se eliberează programul”, o asigurase Ariel. „Ai acolo tot ce-ți poți dori, iar de vei vrea ceva în plus, un singur sunet de clopoțel și vei fi servită. Oamenii mei sunt pregătiți să satisfacă toate dorințele.” Ariel isprăvise degrabă presantele chestiuni de afaceri, semnase contractul fără prea mare interes – avea deja tot ce-i trebuia, marea criză economică îl afectase prea puțin, spre deosebire de alți magnați greci, și lucra în continuare dintr-o inerție pe care nu și-o explica decât prin prisma dorinței de a se menține în formă – și ceruse să i se pregătească monomotorul pentru un zbor scurt spre insula din largul Portugaliei unde-l aștepta singurul lucru care într-adevăr îl menținea în formă: nurii unei june (pe nume Beatrice, acum), elixirul tinereții sale.

În cei 64 de ani ai săi, Ariel fusese subiectul multor știri cu priză la publicul amator de frivolități. Un veritabil fante în tinerețe, când nu rata nicio șansă de a se afișa cu cele mai râvnite femei ale zilei (unele, ajunse între timp, si ele, la vârste venerabile, încă-i mai păstrau vie amintirea și suspinau adesea cu gândul la pasiunea galantă cu care le tratase fie și numai pentru o singură noapte), Ariel nu se dezmințea și își continua stilul de viața donjuanesc, chiar dacă acum prefera locurile mai retrase, cum era insula unde o trimisese pe Beatrice, spațiului public. „Ceea ce-n tinerețe trezește invidie, la bătrânețe poate să stârnească alte reacții, mai puțin plăcute”, obișnuia să spună. Și nu se referea doar la aventurile romantice care rămăseseră pentru el singurul scop cu adevărat meritoriu în viață. „Bătrânețea este, în sine, o chestie dizgrațioasă.”

Așa că de câțiva ani își consuma amorurile departe de ochii lumii.

În după-amiaza când s-a urcat la manșa monomotorului și nimeni nu l-a mai văzut vreodată, Ariel Pantob era măcinat, ca nicicând, de acest gând. Dacă există într-adevăr o vârstă până la care îți e îngăduit să te înfrupți din poamele vieții? și dacă încăpățânarea de a te agăța de acea vârstă este nu doar o impolitețe dizgrațioasă, ci chiar o sfidare a firii? Cât de mult îi este permis unui om, fie el și un miliardar socotit excentric și aventurier, să tragă după sine umbra propriei tinereți? Cât de mult poți amâna trecerea, acceptarea noii tale vârste – cea finală, dincolo de care se întinde doar negura, necunoscutul înfricoșător? Ariel trăia deja cu sentimentul că viața fusese oricum prea generoasă cu el și că el, la rându-i, se arătase prea nepăsător față de ea, sfidându-i cea mai elementară însușire: Timpul care o schimbă.

Beatrice, tânăra de nici 20 de ani pe care o cunoscuse într-o reprezentanță diplomatică, în Portugalia, la o recepție, întreținând invitații, era doar cea mai recentă încercare de a întoarce sfidător spatele vieții sale. „Când refuzi să te schimbi, poți spune că încerci să frizezi nemurirea”, filosofa el, în aer, în drum spre Beatrice, deasupra întinderii albastre, adânci și aparent nesfârșite.

Fără să se gândească prea mult, Ariel a tras de manșă, și aparatul ușor a început să urce. Despica aerul cu viteză, într-un unghi accentuat. Când instrumentele de la bord au început să pâlpâie a avertizare, iar apoi să piuie tot mai tare, semn că limita maximă de altitudine permisă pentru monomotorul lui de agrement, cu cabină nepresurizată, se apropia vertiginos, în fața lui Ariel a apărut de nicăieri o barieră alburie, ca un nor dens făcut dintr-o pâslă albă, moale, dar deasă. A strâns din ochi, așteptând ca botul aparatului de zbor să se sfarme la contactul cu acel nor, iar el să se vadă pus în fața celui mai dur test al nemuririi, dar, după câteva clipe lungi în care nu s-a întâmplat nimic, i-a redeschis.

În jurul lui, doar alb pufos. Marea de jos nu se vedea, cum nu se vedea nici cerul de deasupra. Privirea lui părea să bată pe sute și sute de kilometri, până la capătul pământului, o distanță imposibil de estimat întrucât niciun reper nu îi marca prezența. La fel de bine se putea însă ca aparatul său de zbor să stea suspendat în nemișcare într-o încăpere plină ochi cu acel gaz catifelat și impenetrabil.

Ariel a mai clipit o dată prelung. Când a ridicat iarăși pleoapele, a zărit insula.

De la înălțimea aceea se vedea mai bine decât o văzuseră toți ceilalți oameni în imaginile transmise din satelit. Era rotundă, nu foarte mare, dar împărțită foarte clar în două emisfere. Linia despărțitoare era un S imperfect. De o parte a ei, vegetația era luxuriantă. Belșugul acela verde te ademenea cu promisiunea vieții într-o diversitate de forme. Ariel, om umblat, a asemănat-o cu paradisul sălbatic al junglei amazoniene. Cealaltă jumătate era un pustiu de lavă stinsă. Dune de piatră topită și încremenită în curgerea sa. Nicio urmă de vegetație, promisiunea unei vieți, cel mult, de subzistență. Gândul lui Ariel a zburat imediat la peisajul de la poalele Vezuviului.

În capătul apropiat al acestei jumătăți fumega un crater: din el se ridicau încetișor fuioare gălbui. Nicio adiere nu le abăteau din drumul spre tării. Pe marginea lui, Ariel avea impresia că vede ciorchini de vietăți nevertebrate, viermuitoare, părând că se țin cu greu să nu cadă în hăul fumegând.

Odată ajuns deasupra lor, în preajma firului subțire de abur gălbui, monomotorul s-a zdruncinat puternic, ca înghiontit de un deget uriaș. Ariel a strâns tare manșa, a scrâșnit din dinți și a știut că va putea cel mult să controleze picajul.

Aparatul a intrat în vrie. S-a răsucit ca un sfredel prin aer, atras de pământul insulei cu o forță parcă mai mare decât ar fi fost normal. Ca într-un film dat pe repede înainte, Ariel a plonjat din înaltul cerului și a intrat în contact cu bolta de verdeață de la marginea jumătății împădurite într-un interval de timp care nu a putut fi mai lung de câteva secunde.

Forța atracției gravitaționale a fost absorbită de crengile elastice. Aparatul de zbor s-a putut astfel apropia de sol la viteză redusă, iar când fuzelajul șubred s-a întins cât era de lung peste covorul de frunze jilave, Ariel era teafăr și nevătămat.

— Zeița Fortuna se pare că încă mai ține la mine, a spus cu glas tare și a râs imediat amintindu-și de o cucerire mai veche, o fată care i se prezentase chiar așa: „Sunt Fortuna, lumea zice că sunt zeiță.” O, da, cu adevărat zeiță, a chicotit el în avionul prăbușit.

A ieșit din epavă și a pornit la drum printre copaci.

Insula învăluită în ceață, pe care nimeni nu o văzuse aievea, dar de a cărei prezență fiecare muritor era conștient la fel cum liliacul, în orbirea lui, e conștient de un obstacol, era imposibil de înțeles dinăuntru. Ariel Pantob, miliardarul grec eșuat acolo în drum spre propria-i insulă unde îl aștepta amăgirea tinereții, a descoperit că desișul verde și umed, deși luxuriant, nu fremăta de atâta viață cum s-ar fi așteptat. Frunzișul stătea nemișcat, trunchiurile masive ale copacilor nu se unduiau nici spre vârfurile mai subțiri, aflate mult deasupra lui, iar lumina care pătrundea totuși până la nivelul solului era difuză, lipsită parcă de substanță – lumina artificială dintr-o cameră mortuară. Și chiar acesta era lucrul cel mai surprinzător: Aerul, așa stătut și umed, era surprinzător de rece. Comparația cu o cameră mortuară îl înfrigura cu atât mai mult pe Ariel.

Debusolat și trist, tremurând din toate încheieturile și istovit de drumul prin hățișuri ostile, imaginea castelului care domina poiana largă – ca un parc imens tăiat în plină pădure, în partea ei nordică, diametral opus genunii fumegânde din jumătatea stearpă – cu turlele lui aurite, o pădure de-o cu totul altă natură, cu ferestrele plumbuite și mari în care lumina se oglindea cu splendoare, cu stucaturile și mulurile fantaste, desprinse parcă din visul unui opioman, castelul acela l-a fermecat pe Ariel pe dată. A uitat într-o clipită toate gândurile care îl frământaseră până atunci, orice urmă de osteneală l-a părăsit.

Deodată, în viața lui Ariel Pantob nu mai conta decât măreția castelului de pe insula înnegurată. Simțea că în el avea să își regăsească tinerețea, că odată pătruns în sanctuarul lui lupta cu timpul schimbător se va sfârși. Coridoarele lungi, odăile ample, tavanele înalte și frumos împodobite, cămăruțele dosnice și intime, balcoanele masive, agățate de fațadă în răspărul gravitației și oferind perspective răpitoare spre spații nebănuite, podul umbros, plin de cufere ferecate și chiar pivnița doldora de cele mai felurite alimente, mereu proaspete și mereu din abundență, toate îl așteptau doar pe el, toate își găseau rostul doar în prezența sa.

Convins de acestea ca de nimic altceva pe lume și hotărât să renunțe pentru ele, la nevoie, la tot ce agonisise în zbuciumata sa viața, Ariel a ieșit de la adăpostul copacilor și a pășit prin poiană spre castel.

Ca la un semn, cerul s-a deschis și din norii albi, pâsloși, care acopereau insula precum un dom, a  început să se reverse o ploaie aprigă. Picături grase și dese se năpusteau spre pământ ca tot atâtea avioane în picaj.

Ariel n-a simțit nimic la început. Și-a dat seama că se descompune cu fiecare strop care îl atinge abia când pielea-i era complet topită, scursă pe sub haine, peste pantofii scumpi și se amesteca deja cu apa acidă, împreună îngrășând pământul poienii. Nu simțea nicio durere, însă aburul pe care îl degaja îi bloca vederea spre castel.

În doar câteva minute, ploaia purificatoare și-a făcut din nou datoria, așa cum și-o făcea de când atmosfera planetei s-a schimbat pentru a-i face loc să aducă viața – și să o ia.

Ariel Pantob, miliardarul grec dat dispărut după ce plecase la bordul propriului aparat de zbor de pe o pista privată din Portugalia, aflat în drum spre insula pe care o stăpânea și unde era așteptat de tânăra Beatrice, s-a mistuit în acel scurt interval, corpul lui pământesc preschimbându-se în abur și alăturându-se astfel stratului impenetrabil de ceață care masca și proteja insula castelului.

Spiritul său, înainte de a pătrunde în castelul cu turnuri poleite, alăturându-se astfel infinitului celorlalte spirite care bântuiau fantasticul edificiu, în acea unică clipă finală care leagă în mod egal spiritul și corpul de adevăratul plan al existenței, a putut percepe dulcele, melancolicul miros al ploii.

În mireasma aceea, Ariel a putut percepe prezența constantă a omenirii. Tot ce a fost vreodată s-a concentrat în clipa aceea în amestecul de celule cândva vii și în praful lumii străvechi pe care ploaia l-a făcut să se ridice în aer, rearanjându-l și, în același timp – timpul care, de fapt, pe insulă nu exista – lăsându-l nemișcat.

… Castelul era pe o insulă. Insula era izolată departe de continent. Și, uneori, rar, ploile care veneau de pe mare din direcția insulei aduceau un miros aparte. Portughezii de pe coastă spuneau că e mirosul nostalgiei. Și atunci cădeau în reverie, privind lung spre acea întindere impenetrabilă de ceață despre care sateliții spuneau că ascunde o insulă.

24 august 2014, Paleu

Despre Mircea PRICĂJAN

Mircea PRICĂJAN a scris 77 articole în Revista de suspans.

Născut la 2 septembrie 1980, Oradea; absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King; masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004; în 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume În umbra deasă a realităţii; articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.); tradus în jur de 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A fost redactor de carte la editura Curtea Veche. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003, este redactor la revista de cultură FAMILIA. Din 2012, este editor al REVISTEI DE SUSPANS.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *