O lume perfectă

Lucian Dragos Bogdan– Și chiar crezi că acolo vei găsi leacul?

– Dacă nici în Paradis nu se află, atunci unde?

Vorbele bătrânului se stinseră într-o tuse înecăcioasă. De câteva ori, stewardul se temu că avea să-l piardă, rămas fără suflare din pricina propriilor secreții. Spre ușurarea lui, criza luă sfârșit la fel de brusc cum începuse.

– Poate că nici Paradisul nu e chiar atât de perfect precum se crede. Circulă atâtea zvonuri, legende… De fapt, nimeni n-a ieșit afară de acolo de peste un veac! Tot ce avem sunt reclamele lansate în eter de stația orbitală de la marginea sistemului lor stelar.

Cel care vorbise, un individ între două vârste, rânji răutăcios, expunându-și caninii diamantini.

– Ce-ai cu el, Klein? se rățoi o tânără cablată din cap până în picioare. Tot drumul n-ai ratat niciun prilej să-l iei peste picior. Ce ți-a făcut?

Bărbatul se împinse în brațele fotoliului și începu să se plimbe nervos.

– Ce mi-a făcut? Nu-i de ajuns că întreaga călătorie a trebuit să vă ascult pe voi cum îl căinați: „bunul Volodea”, „bietul Volodea”? Și asta în timp ce el își etala în fața tuturor bogățiile la care niciunul dintre noi n-ar putea spera, nici dacă ar trăi zece vieți!

– E grav bolnav, îi atrase atenția transsexualul care, pentru acel moment, optase pentru latura sa feminină. N-ai pic de compasiune pentru el? Arătă spre hublou: Paradisul reprezintă ultima speranță că ar mai putea scăpa cu viață. Asta dacă va ajunge acolo la timp, continuă cu glas scăzut, pentru sine.

Klein se opri în fața persoanei care vorbise și-și înfipse pumnii în șolduri:

– Aveți voi habar câte vieți a nenorocit el în timp ce-și clădea imperiul financiar? Câți oameni s-au îmbolnăvit iremediabil și au fost aruncați la gunoi ca niște piese stricate?

– Știi tu asta?

Bărbatul ignoră remarca.

– Nu vă uitați la el că acum e bătrân și neputincios! Toți ajungem așa, doar că, în zilele de glorie ale tinereții, nu ne gândim la asta și ne credem mari zmei…

Rumoarea cuprinse rapid salonul navei spațiale. Fiecare își striga adevărul, fără a-l mai asculta pe al celorlalți. În vacarmul general, părea că majoritatea luau partea bătrânului, deși erau și câțiva aliați ai lui Klein. După minute bune de ceartă, grupul se dispersă, asemenea unor molecule respinse cu forță într-un experiment în care fuseseră presate prea mult.

Când rămase singur cu stewardul, Volodea oftă.

– Are dreptate, glăsui el cu glas stins. Am călcat multe vieți în picioare, convins că puterea conferită de bogăție îmi permitea orice…

– Contează ce devenim, îl liniști celălalt. Cu toții greșim.

Bătrânul privi în gol, fără a da impresia că auzise.

– Poate că acum, în ultimul ceas, aș putea să-mi folosesc mai înțelept averea, ajutându-i pe cei mai puțin norocoși ca mine… Să nu mă agăț cu atâta disperare de viața care mi se scurge printre degete… Lacrimile îi podidiră ochii: Dar nu pot! Mi-e frică de moarte… Vreau să mai trăiesc!

Degetele sale descărnate căutară mâna stewardului. Acesta răspunse chemării.

– Dacă aș fi în locul tău și aș avea cea mai mică speranță că boala mea poate fi vindecată, aș face la fel! îl consolă.

Petrecură câteva minute în tăcere, cu mâinile împreunate.

– Poate urmăresc doar o iluzie, vorbi în cele din urmă Volodea. Poate că reclamele lansate de Paradis în eter sunt doar o păcăleală, un mesaj repetat la infinit de aparatele unei stații abandonate…

– Ți-au răspuns la solicitare, nu-i așa? Ți-au aprobat cererea.

– Da, așa e! răspunse bătrânul brusc înviorat. M-au acceptat ca să mă vindece, nu?

Stewardul confirmă din cap.

– Va fi bine, îl asigură.

 

*

 

Stația-străjer era mică. Sarcastic, Klein nu se abținu și-l împunse din nou pe bătrân:

– Cred că e abandonată de multă vreme. Poate o fi rămas doar vreo Inteligență Artificială, intrată în buclă, repetând aceeași și aceeași poveste…

– Nu te poți abține, nu? îl privi cu ură transsexualul.

– Spre deosebire de voi, eu am studiat un pic problema. Niciodată – repet, niciodată! – în ultimul secol n-au fost depistate reziduuri ale vreunei nave care să fi părăsit stația cu destinația Paradis. În acest interval de timp au fost acceptați șaisprezece imigranți. Despre care nu s-a mai auzit ulterior nimic. Întrebați-l pe căpitan, dacă nu mă credeți!

Tânăra cablată își puse palma pe umărul bătrânului.

– Nu-l asculta, Volodea! E invidios. Ar vrea să fie el în locul tău…

– Câtă ipocrizie! ridică bărbatul brațele spre cer. De parcă tu nu ți-ai dori să ajungi în locul care, teoretic, a învins moartea? Se răsuci spre ceilalți și arătă spre ei, pe rând: Sau tu, ori poate tu! Vă prefaceți plini de compasiune, dar pun pariu că ați fi dispuși să vă vindeți și sufletul ca să aveți parte de șansa lui!

Din nou începură certurile, dar bătrânul ridică brațul descărnat, cerând liniște. Își drese glasul, apoi își pironi privirea lăcrimoasă în ochii lui Klein.

– Chiar dacă îmi va fi vindecat trupul, sufletul va rămâne la fel de pângărit. Mă acuzai că am călcat pe cadavre ca să ajung la bogăția care, iată, mi-a permis să cumpăr un bilet spre Paradis. O șansă de care nu beneficiază decât o frântură neînsemnată din omenire. Hârâi de câteva ori, pentru a-și recăpăta suflul: Și ai dreptate. Am fost zmeu, nu mi-a păsat de nimeni. Dar acum, când m-a ajuns neputința, toate sufletele înjosite s-a întors să mă bântuie. Și eu nu mai am nicio putere asupra lor…

Discursul se încheie cu o șoaptă. Cei prezenți păreau impresionați – toți, în afara bărbatului între două vârste. Acesta hohoti și aplaudă ironic.

– Magistral! O reprezentație de maestru! Iar voi, proștilor, ați căzut în plasa lui. „Bietul Volodea”, spuneți acum în mințile voastre păcălite. Și ciocăni tâmpla cu degetul: Dar nu vă gândiți niciun pic mai departe! Se răsuci spre bătrân: Și ce vei mai spune despre aceste suflete când Paradisul îți va reda din nou vigoarea? Le vei uita, nu? E ușor să fii umil când ești căzut. Mi-e scârbă de tine!

Scuipă în direcția bătrânului, apoi părăsi salonul cu pași apăsați, urmărit de vociferările celorlalți. Tânăra cablată îl luă în brațe pe Volodea și-i arătă hubloul:

– Acolo trebuie să-ți îndrepți gândurile! Acolo! În câteva ore, vei păși pe poarta Paradisului. Nimic altceva nu mai contează…

– Nimic…, șopti bătrânul, fascinat de imaginea micuței stații.

Vorbele înveninate ale lui Klein păreau o amintire îndepărtată, tulbure.

 

*

 

Lumea veche se închise în spatele lui. Nouăzeci și opt de ani bătuți pe muchie, dintre care optzeci și trei fuseseră dedicați constituirii unei averi formidabile. Una care, în acele clipe, îi permitea să spere că putea păcăli boala necruțătoare ce-l măcina pe dinăuntru. De fapt, dacă era să creadă aura de legendă creată în jurul Paradisului, să păcălească însăși moartea.

Stația era goală. Rece. Austeră. În minte îi reveniră ironiile lui Klein. Dacă avea dreptate? Dacă totul era doar o simulare virtuală, rămasă să ruleze iar și iar, până se consumau toate resursele?

Simți un fior pe șira spinării.

– Bun venit pe Poarta Paradisului!

Glasul blând, cald, se auzea de peste tot. Avea aceeași tonalitate ca și cel din reclamele criptate ascunse în mesajele împrăștiate cu generozitate în spațiu. Cele care-l convinseseră să vină aici, într-o încercare disperată de a se salva. La care visau toți, întrebându-se dacă exista cu adevărat în univers un loc atât de perfect.

– În urma analizării cu mare atenție a dosarului tău, ai fost acceptat să fii cetățean cu drepturi depline al Paradisului.

Într-adevăr. Și multă vreme se temuse că n-avea să apuce ziua aceea. După ce trimisese cererea de a deveni cetățean al Paradisului, i se comunicase că exista un loc liber. Pentru cumpărarea lui i se ceruseră extrase de cont, care se dovediseră mulțumitoare. Crezuse că totul se rezolvase, dar greul abia atunci începuse. În perioada următoare fusese nevoit să completeze chestionare interminabile, care analizaseră în detaliu toate abilitățile și hobby-urile sale. Când aproape se resemnase cu ideea că jocul n-avea să se termine niciodată – sau, oricum, nu înainte ca boala să-l răpună – venise vestea cea bună.

– Sună… paradisiac! încercă el o glumă.

– Te rog să urmezi săgețile, îl îndrumă vocea.

Scaunul porni lin pe culoarul aseptic. Volodea nu se putu abține să nu întrebe:

– Chiar mă puteți vindeca?

Nu știa dacă misterioasa Inteligență Artificială ascunsă dincolo de pereți îl auzea. Sau dacă dorea să-i răspundă. Se bucură când o făcu, chiar dacă era vorba despre un singur cuvânt:

– Firește.

Culoarul coti ușor spre dreapta, aducându-l în fața unui tablou mișcător. Încadrată de o ramă simplă, nichelată, imaginea prezenta un câmp înverzit, cu firele de iarbă unduindu-se ușor sub briză. În zare, un copac singuratic, cu coroana bogată, părea că ascundea povești seculare în trunchiul noduros. Pe cer se zăreau păsări – simple tușe, animate atât cât să sugereze bătaia aripilor.

Săgețile curgeau spre tablou, într-o invitație mută, de un roșu palid. Volodea înaintă încet, până ajunse aproape. Putea simți adierea, mirosul de iarbă proaspătă… Închise ochii. Artistul era un adevărat maestru.

– Mergi mai departe, îl îndemnă vocea din pereți.

– În… tablou?!

După o pauză abia sesizabilă, primi acordul.

– Dincolo.

Scaunul bâzâi ușor, înaintând spre imagine. Contopindu-se cu ea.

 

*

 

Se trezi în iarbă. Era singur, fără scaun, în locul acela care i se păruse, înainte, un tablou. Privi speriat în jur, căutând un ajutor.

– Ridică-te!

Noul glas – cu altă inflexiune și tonalitate – venea din capul său. Îl ascultă, într-un impuls de moment. Spre marea lui surpriză, mușchii picioarelor îl susținură cu naturalețe. Își privi mâinile. Nu mai tremurau, iar petele de pe dosul lor dispăruseră. Trase adânc în piept aerul plăcut. Astmul nu-i mai bloca plămânii. Nici spatele nu mai era un amestec de fier înroșit în foc și cascadă înghețată. Nu era el.

De fapt, era – un el despre care-și amintea vag din anii tinereții.

– Sunt… vindecat?

Parcă îi era teamă să pronunțe cuvântul, ca nu cumva totul să se destrame ca un vis.

– Da, răspunse acel cineva ascuns în mintea sa.

– Dar… cum? N-am simțit nimic.

– Teleportarea de pe stație pe Paradis a rezolvat totul. Ai fost descompus în particule și recompus cu toate celulele rescrise corect, în forma originală. Defecțiunile din ele au fost șterse.

– Atât de simplu? Abia apoi își dădu seama de vestea cealaltă: Ați descoperit teleportarea?

– Da.

Cu siguranță, nu așa visase că aveau să se petreacă lucrurile. Într-un mod pervers, părea ușor dezamăgit de simplitatea acelei perfecțiuni. O parte din el și-ar fi dorit ceva cu mai mult dramatism. Încercă să se adapteze situației.

– Ok. Păi… asta e bine! Își frecă palmele: Ce urmează?

– Te voi conduce la locuința ta, unde te așteaptă cele două modele de nave spațiale comandate și tabloul-de-apă pe care-l ai de făcut.

– Stai… ce? N-am comandat nimic, abia ce am ajuns…

– În chestionarul A-285, secțiunea D, ai completat că ești pasionat de machetele navelor spațiale. În conformitate cu cota cetățenească calculată pentru tine, s-a stabilit că vei comanda lunar câte două modele. Conform chestionarului B-581, secțiunea H, ți-ai dori să realizezi mai multe tipuri de tablouri. Primele trei luni ți-au fost repartizate pentru tabloul-de-apă despre Ochiul lui Orion.

Volodea ridică mâinile într-un semn de apărare în fața unui dușman invizibil.

– Ok, am completat multe, dar asta nu înseamnă că le fac pe toate. Sau… nu acum! Trebuie să văd câți bani mi-au mai rămas după cumpărarea cetățeniei, să mă organizez, să…

– Stai liniștit, cota cetățenească ți-a fost calculată cu foarte mare grijă! îl întrerupse vocea. Ai fost integrat în fluxul Paradisului, atât în ceea ce privește producția, cât și consumul. Nu-ți va lipsi nimic și vei oferi exact ce e nevoie, în conformitate cu abilitățile și hobby-urile tale.

– Și dacă nu… vreau? Dacă doresc să-mi calculez singur ce vreau să consum, cât și când, ce produc…?

Cuvintele îi scăpară aproape fără voie.

– O societate perfectă nu poate exista decât în afara haosului, când fiecare cetățean are tot ce-și dorește și poate produce exact ce vrea. Ca să poată produce ce vrea, trebuie ca alții să consume acel lucru. Dacă ei încetează s-o facă, producătorul va fi obligat să se reprofileze, iar asta îl va nemulțumi. Atunci, sistemul va trebui să se recalibreze pentru a-i oferi o nouă linie mulțumitoare a vieții. Făcu o scurtă pauză, apoi continuă: Fiecare om trebuie să se gândească la binele celuilalt, iar sistemul are grijă să coreleze toate aceste noțiuni de bine într-un ansamblu care funcționează fără greșeală, aducând mulțumire tuturor cetățenilor. Paradisul este o lume perfectă.

Volodea înghiți în sec. Cumva, simțea satisfacția răutăcioasă a lui Klein zgândărind un colț al minții lui, șoptindu-i despre o colivie de aur din care nu avea scăpare.

– Prea perfectă, murmură el.

Despre Lucian Dragoș BOGDAN

Lucian Dragoș BOGDAN a scris 20 articole în Revista de suspans.

Lucian-Dragoş Bogdan (n. 16 iulie 1975, Alba Iulia), a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. În prezent este educator şi coordonator la un centru de recuperare pentru copii cu dizabilităţi şi administrator al unei firme care se ocupă cu produse handmade. Locuieşte în Alba Iulia. A debutat în 1991, în nr. 17 al ziarului Alba Forum cu povestirea „Triunghiul Bermudelor”. A mai publicat în Argos, CPSF Anticipaţia, Discobolul, EgoPHobia, Ficţiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Jurnalul de imagine, Luceafărul, Lumi Virtuale, Nautilus. Este prezent în Almanahul Anticipaţia 2016 şi în antologiile Argos Doi, Dincolo de orizont şi Exit. Povestiri de dincolo. În anul 2015 a primit premiul RomCon pentru cea mai bună povestire SF a anului 2014 (pentru „Dincolo de orizont”) şi premiul I la a XXX-a ediţie a Concursului Naţional de Proză Scurtă Helion (pentru „Doar atât: scriu”). Volume publicate:Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), Pânza de păianjen (2014), Uneori, când visez... (2015), Omul-fluture (în colaborare cu Teodora Matei, 2015), Întâmplări din oceanele timpului (2016), Povestiri fantastice (2016), Vânătorii de capete (2016).

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *