Nu sunt un pește!

Se trezi cu gust de ceapă în gură. Nu înțepător, doar o aromă slabă, ca a cepei de apă. Nu-i plăcea dimineața. De când era copil se trezea greu și sunetul cel mai neplăcut auzului său era alarma deșteptătorului. Schimbase melodii săltărețe cu texte glumețe sau motivaționale, dar degeaba, soneria care anunța deșteptarea îi urâțea diminețile. Întinse mâna să oprească sirena care îi zgâria auzul, dar simți între degete doar pulbere grunjoasă. Întredeschise ochii, încercând să străbată pâcla verzuie ce-l înconjura. Nu vedea nimic, doar ceață verde și, sub el, nisip vălurit.

„Unde am dormit? Ce-i drept, m-am îmbătat rău azi noapte. Doar o dată termini facultatea! Azi, mâine mă angajez și apoi adio distracție, nopți nedormite sau somn până în miezul zilei.”

Îl dureau capul și genunchiul stâng. Ridică pantalonul, descoperind o rană urâtă în dreptul rotulei. Destul de adâncă și lungă de vreo două degete, cu margini vinete și zdrențuite, dar nu sângera deloc. Căzuse. Oare unde căzuse? Își amintea vag plecarea prin parc, oprirea pe pod, apa bolborosind ce-l chema.

„Fir-aș, să vezi că am căzut în apă. Bine că nu m-am înecat, prost ce sunt! Ce îmi trebuia mie să mă aplec peste pod dacă nu știu să înot?”

Ochii i se obișnuiau treptat cu ceața verde prin care lumina străbătea difuz. Stătea pe un platou întins, cu sol nisipos, străbătut ici-colo de smocuri de iarbă. Se ridică greoi și porni șchiopătând spre zona unde podișul urca într-o pantă lină. Mergea încet, scufundându-se la fiecare pas în solul lipsit de consistență. Movila avea cel mult cincizeci de metri, dar lui i se păru un veac până ajunse în vârf. Se așeză ostenit, contemplând întinderea nesfârșită de dune.

„Să mor dacă înțeleg ceva. Poate nu m-am trezit!”

Își prinse pielea de pe mână și strânse cu putere. Senzația durerii îi descleștă gura într-un țipăt involuntar. Îl invadă un gust sălciu în timp ce sunetul se dizolva în ceață. Începu să strige aiurea, dornic doar să-și audă vocea. Nimic, liniște. Doar el și ceața umedă. Privi urma pașilor cum se umple treptat cu nisip, ștergând orice semn al trecerii sale și brusc îl lovi cruzimea înțelegerii: era pe fundul mării.

 

* * *

Îl trezi senzația că ceva îi trecuse peste mâna stângă, gâdilându-l. Probabil un pește mic, meduzele se simțeau vâscoase. Se întinse și rupse câteva fire de alge pe care le mestecă încet, savurând aroma de verde. Mai nou, se trezea bine dispus, probabil fiindcă somnul nu-i mai era curmat brusc. Sub apă, seara sau furtuna se vedeau doar ca o slabă întunecare a verdelui albăstrui. Nu mai știa dacă e zi sau noapte, mergea până se simțea obosit, apoi se așeza și adormea buștean.

Oare de cât timp înainta într-o direcție care spera că-i spre uscat? Câteva zile sigur trecuseră de când se trezise prima dată sub apă. Mergea orientându-se după urmele imprimate de valuri în nisip, atent să ațipească totdeauna lângă pietrele care puteau deveni repere în caz că era deplasat de curenți în timpul somnului. Verdele din jur se dilua treptat, semn că grosimea stratului de apă scădea. Se îndrepta spre țărm, simțea asta. Dar în stare de inconștiență cât zăcuse? Zile sau săptămâni, nu mai mult de trei. Trei minute fără aer, trei zile fără apă, trei săptămâni fără hrană. Teoretic atât poate supraviețui un om. Minutele trecuseră fără ca el să fi respirat, plămânii și căile respiratorii i se umpluseră de apă fără a-l îneca. În spatele urechii stângi avea o tăietură adâncă, ce se prelungea până la umăr. Pielea sfâșiată în cădere devenise permeabilă pentru oxigenul dizolvat în apă.

„Asta e, am branhii. De fapt, o branhie mare din care se desfac câteva mai mici. Sunt un fel de pește acum!”

Nu putea accepta faptul că va trebui să-și petreacă restul zilelor sub apă, singur. În fiecare zi mărșăluia într-o direcție care credea că-l duce spre țărm, dornic să vadă alți oameni și cerul deasupra capului. Mai avea plămâni, ar fi putut respira normal dacă la ieșirea din mediul acvatic ar fi putut să scoată toată apa din sistemul respirator. Ca la o naștere naturală. Atât doar că el era într-un uter uriaș, din care, dacă voia să evadeze, trebuia să-și construiască singur un tunel din ce în ce mai îngust, ca o pâlnie care să-i preseze plămânii înainte de ieșirea la aer. Pentru asta însă avea nevoie de lemn sau pietre, poate chiar de niște frânghii, să-și construiască un scripete care să-l tragă prin tunel. Trecerea de la apă la atmosferă trebuia făcută rapid, cu siguranță senzația este dureroasă până la leșin. În nici un caz nu ar putea să se deplaseze singur prin tunel. Dacă tot nu avea cum să obțină ajutor uman, singura variantă care-i rămânea era să-și construiască singur „moașa”. Proiectul era bun, avea nevoie doar de timp să găsească tot ce era necesar, și de un loc apropiat de plajă. Din fericire, timp avea!

Prinsese câțiva peștișori, să-i mănânce, dar gustul de carne crudă îl scârbea profund. Nici scoicile nu îi produseseră o senzație mai plăcută, așa că îi rămase doar să-și aleagă hrana din alge și alte forme de vegetație marină

„Am devenit vegetarian. Nu știu, de fapt, ce am devenit! Cum zicea biata mama, orice se întâmplă în viață are un rost. Ce rost o fi avut să nu mor și să trăiesc ca un strigoi pe fundul apei?”

În partea dreaptă se contura un perete întunecat. Se opri și se așeză pe nisip, într-o poziție care-i permitea să vadă orice mișcare a zidului. Mai întâlnise în drumul lui vapoare ce se deplasau încet, o dată era chiar să se agațe în elicea unuia. Învățase să se ferească de ele, nu știa cum ar fi reacționat marinarii amatori de povești cu monștrii să-l vadă răsărind din valuri, în mijlocul mării. În cel mai fericit caz, l-ar fi scos brusc la aer, ca pe un om ce trebuie salvat de la înec. Sufocându-l din dorința de a-l salva.

Nici o mișcare, doar câțiva guvizi gri și negri. Guvizii negri trăiesc în grotele formate de stabilopozi în dig, culoarea mai închisă apare datorită întunericului în care stau. Până acum întâlnise doar guvizi gri, cei negri erau un semn clar că țărmul era aproape.

„Poate este digul. Sau un vapor oprit”.

Se apropie încet de zidul întunecat, iar apropierea transformă înălțimea neagră în carena unei nave înțepenite în nisip. Înconjură vasul până zări o spărtură prin care se strecură în cală. Urcă scările spre punte, traversând în grabă coridoarele pline de apă. Podeaua punții dinspre pupa era complet scufundată, doar prora navei ieșea din apă. Înaintă pe puntea alunecoasă de sub apă, prinzându-se cu unghiile de spațiul dintre scânduri. Ajunse lângă cârma ruptă și se rezemă de ea, scoțându-și capul doar pe jumătate afară, atent să ajungă doar cu ochii deasupra apei.

Briza îi zbârli părul ud din creștet. Era seară sau dimineață, în depărtare se vedea plaja cu turiști. Seară, totuși. Turiștii se răreau și soarele se ascundea treptat în largul mării.

„Doamne, n-aș fi crezut că poate fi așa plăcut să vezi alți oameni! Sau să simți vântul în păr!”

Aprecie distanța până la mal cam de doi kilometri. Nu era mult pentru un înotător bun.

„Am lemn berechet, sigur găsesc pe vas și unelte să-mi pot construi ce vreau. Doar că… nu știu să înot. Ei, lasă, am ajuns până aici, găsesc eu o soluție să ajung pe uscat”.

Se scufundă prin coridorul plin de uși, căutând o cabină cu pat cât mai confortabil.

 

* * *

„Urât mai e Bacâru ăsta”, gândi locotenentul Sergiu Andreescu, studiind fața hidoasă a namilei așezate pe scaunul din biroul lui. Bacâru era un munte de om, fusese boxer la categoria grea în tinerețe. Bătăile din ring și din afara acestuia îi lăsaseră doar trei dinți în gură și un nas turtit. Avea ochi mici, înfundați în orbite, străjuiți de sprâncene groase ce se uneau dizgrațios deasupra nasului. Gura lătăreață se lăbărță într-un rânjet ce părea că ajunge până la urechile clăpăuge.

— Ți-am zis eu că rezolv problema, gabore? Curat, elegant, fără urme, cum ai spus.

Locotenentul scoase din sertarul biroului o sticlă de coniac și două pahare în care turnă cu grijă. Îi oferi unul Bacârului și, după ce ciocniră, îl dădu peste cap pe al lui. Simțea nevoia de tărie, i se uscase gâtlejul.

Venise pe litoral acum zece ani, proaspăt scăpat de pe băncile școlii. Hotărât să lupte cu hoții, criminalii și toată șleahta infractorilor pe care să-i învingă și să-i închidă, cum spune legea. Ce mai, un Făt-Frumos modern!

Descoperise o lume subterană extrem de bine conectată politic, pe care în câțiva ani învățase să o ignore neavând de ales. La primul traficant mărunt arestat, fusese chemat la comandament și i se explicase situația, că această rețea infracțională e ca Hidra din legende, la fiecare cap retezat răsar alte trei și că treaba lui nu este să le taie, ci doar să le urmărească și să le știe mișcările. Plecase cu gustul amar al dezamăgirii pătruns până în vintre dar treptat se blazase, ferm convins că nu are altă soluție.

Disparițiile începuseră cam de un an. Primul dosar rămas nesoluționat a fost cel al doamnei Violeta Cacuci, patroana unui bordel de lux din Mamaia. Ieșise într-o seară de august la plimbare pe faleză și nu s-a mai întors. Sinuciderea nu părea plauzibilă pentru o persoană cu firea ei, în lipsa altor indicii ancheta a fost sistată după trei săptămâni.

În septembrie, dispăruse Costache Stănescu, deputat aflat la al treilea mandat. Politician cu un trecut dubios, anchetat de câteva ori pentru furt și spălare de bani, dar scăpat de fiecare dată fără nici o condamnare. Ultima oară fusese văzut pe terasa vilei sale din Neptun, tolănit pe un șezlong în răcoarea nopții.

Criminali, traficanți de droguri, borfași ordinari sau câțiva foști miniștri deveniseră treptat dosare în biroul locotenentului Andreescu. Unora le găsise trupul în mare după un timp. Fără urme de violență, moarte prin înecare. În nici șase luni stațiunile ajunseseră să fie evitate de „ lumea bună” ce le frecventa înainte.

Luna trecută dispăruse fiului unui ministru secretar de stat. Beizadeaua călcase cu mașina o femeie pe trecerea de pietoni. „Ucidere din culpă, cinci ani de închisoare” titrau ziarele cu litere de o șchioapă. Procesul se tot amânase cu diferite pretexte, până când presa uitase de isprava puștiului. Apoi, câțiva avocați renumiți, sprijiniți de dispariția misterioasă a probelor esențiale, demonstraseră că, de fapt, femeia nu fusese chiar pe trecere. Și apoi, „putea să se asigure și ea, ce dracu!”. Odrasla ministrului primise doar trei ani cu suspendare și venise să sărbătorească în cluburile de pe litoral. Pe la ora unu din noapte s-a târât pe trei cărări spre camera lui de hotel și de atunci nu a mai fost văzut.

Locotenentului Andreescu fusese chemat atunci în capitală. Situația depășise limitele suportabilității și i se dăduse mână liberă să rezolve problema. Probe existau, aveau amprente din camerele victimelor sau de pe bijuteriile pe care acestea le purtau. Toate aparțineau unui tânăr dispărut cu doi ani în urmă dintr-un oraș din nordul țării. Un student plecat după balul de absolvire ce nu mai fusese văzut de atunci. În lipsa unui plan viabil de găsire a vinovatului, comandantului îi venise ideea să colaboreze cu Bacâru, un criminal brutal ce făcea trafic de persoane. Andreescu nu agrease această colaborare. Una era să tolereze infractorii, și alta să se bazeze pe ei. În plus, era convins că Bacâru aștepta o recompensă pentru „serviciile prestate”.

— Ți-am zis că rezolv problema, gabore! A venit el singur la mine, doar m-am plimbat cum mi-ai spus, seara pe dig. S-a ivit dintre stănci, zici că din mare ieșise. Mic, pirpiriu, cumâinile goale îi frângeam gâtul dacă voiam. Dar am ținut cont de ce m-ai rugat, Bacâru e om de cuvânt. Fără urme, gabore! I-am dat una în meclă de l-am amețit și i-am legat un bolovan de picioare, apoi l-am aruncat în mare. Nu mai iese în veci, îți garantez!

Locotenentul mai turnă câte un pahar și băură sec. Bacâru se ridică și îi întinse mâna mare cât o lopată. Sergiu îi strânse mâna fără convingere și îl conduse până la ușă. Încuie în urma bărbatului și puse sticla la loc, în sertar. Se duse apoi la vestiar și își schimbă uniforma cu niște bermude lejere, pe sub care îmbrăcase slipul.

Îi plăcea să înoate seara, de obicei stătea peste program la serviciu și, până termina lucrul, răcoarea gonea turiștii de pe plajă. Era un înotător bun, ajungea la epavă înainte de asfințit. Acolo îl găsise într-o seară pe Vasile, un tânăr subțirel, îmbrăcat în pantaloni zdrențuiți de stofă. Era prin luna august, anul trecut. Andreescu simțise nevoia să-l chestioneze ce face la ora aceea târzie pe epavă, nu mulți aveau curajul să se aventureze seara în larg. Vasile nu era prea vorbăreț, răspundea doar monosilabic la întrebări. Ușor îngrijorat de întunericul ce cobora pe ape, Sergiu îl provocase să se întreacă pe drumul de întoarcere.

Îmi pare rău, dar eu nu știu să înot! îi spusese Vasile.

Păi… Atunci cum ai ajuns aici?

E o poveste lungă și cam greu de crezut.

Andreescu adăposti bermudele și papucii între două pietre, apoi plonjă în apa rece de lângă dig. Înaintă cu mișcări ritmice spre epavă. Pe puntea înclinată se vedea o siluetă ce se plimba agitată. Vasile ura ieșirile în aer, prima inspirație îi ardea plămânii dureros și senzația îl irita teribil.

„Va trebui să stau cu el până se liniștește, altfel adoarme greu. Ar merita o pauză după toată tevatura asta, probabil îi e dor de maică-sa, merită să meargă să o vadă măcar. Iar eu m-aș putea transfera într-un orășel de munte, m-am săturat de mare. Oricum, aici s-a curățat cât de cât atmosfera.

Un orășel liniștit, străbătut de un rău sau, poate, o localitate lângă Dunăre. „L-aș putea lăsa să se bucure de o vacanță prelungită, în fond, el face aproape toată treaba. Eu, ce mare lucru am făcut? Doar l-am învățat să înoate.”

Despre Luminița RUSU

Luminița RUSU a scris 1 articole în Revista de suspans.

Mă numesc Luminiţa Rusu şi locuiesc în Cluj-Napoca. Am mai publicat povestiri în revistele "Steaua", " Nautilus", "Gazeta SF". Scriu proză scurtă, cât de bine rămâne să mă judece cei care îmi citesc scrierile.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *