Nereida

I

Nora a plecat nu noaptea, pe furtună, sub crengi care trosneau a despărțire, ci în miezul zilei și al soarelui, cu raze și flori în păr, nu cu șerpi sau pești morți. A plecat pe bicicletă, cu un pisoi în coș și un teanc de cărți împrumutate de la bibliotecă în rucsac. Se duceau să facă plajă. Ea, Mîțul, viermii și praful din tomuri.

Studia trecutul locului cu picioarele în apă, cu spuma sub tălpi, așteptînd ca istoria să o învelească. Așa, ca valurile. Studia mereu, conștiincioasă. Dimineața săpăturile noastre, la amiază marea și istoria, seara notițele mele și pistruii săi noi, noaptea bășicile mele și stelele sale. Adormea în fiecare noapte pe o pătură, lîngă cort, după ce se uita cîteva ore la cer printre genele îmbrățișate.

 

— Nora, de ce faci asta? o întrebasem cu multe veri înainte.

— Mă dor ochii de la ele.

Avea șapte ani și o dureau ochii de la stele.

— Nu au destulă lumină ca să-ți facă rău.

— Amintirea lor strălucește, așa mi-a spus mami.

— Cînd ți-a zis mami asta?

Cînd Nora era mică, eram într-atît de ocupați cu situl și cu expedițiile încît stăteam cu ea doar cînd o culcam. Nu țineam minte să îi fi spus Maria așa ceva. E drept, trecuse o veșnicie de atunci.

— Cînd ți-a zis mami asta? Nora?

— Ieri. Da’ m-a rugat să nu-ți spun. Vaaai, o să mă certe acum!

— Nu, Nora, nu o să te certe. Hai, dormi liniștită.

Avea șapte ani și o dureau amintirea stelelor și a mamei sale.

— Vreau să mai stau puțin aici.

— Bine, mai stăm. Dar puțin.

 

O lăsam să se uite la stele, să se mintă că lumea e frumoasă. Își petrecea și așa prea mult timp printre schelete și ruine. O lăsam să se ducă singură în sat, unde bibliotecara stătea cu ochii pe ea. O lăsam chiar și pe plajă. Era pustiu acolo și în apă nu intra niciodată dincolo de glezne. Să nu-mi ud cărțile. Nici Mîțului nu-i place. Nu spunea că îi era frică de marea care îi luase mama. Iar eu o lăsam departe de mine fiindcă nu știam cum să o privesc fără teamă.

Înainte să plece în misiunea aia funestă, Maria îmi scrisese într-unul dintre carnețelele sale: Să nu îți fie frică de ceea ce nu știi, de ce se ascunde în tenebre, de grotesc, de monstruos. Tu să te temi de frumusețe și de cei pe care îi iubești. Frica nu apare decît cînd ai ce să pierzi.

Nu am văzut decît cînd i-am strîns lucrurile într-o cutie. Cînd s-a instalat și groaza. Și nu am înțeles-o cu adevărat decît mulți ani mai tîrziu, cînd Nora a plecat cu soare și flori în păr, cu Mîț în coș și cărți în rucsac, cu unsprezece ani de viață și nouă fără mamă și nu s-a mai întors.

Am plecat după ea și i-am găsit cărțile pe plajă, bicicleta într-un tufiș, urma trupului în nisipul umed. Atunci cred că a fost prima oară cînd am simțit ghearele nebuniei încolăcindu-se în jurul meu și sufocîndu-mă, scoțîndu-mi ochii, lăsîndu-mi dîre de sînge pe tîmple și pe obraji. Se întunecase și luna plină crestase o cărare în mare. Maria mă avertizase să nu cumva să intru în apă cînd apare drumul lunii. Cerul te hipnotizează și apa te învelește, iar tu nu poți trăi în oglinda stelelor. Nu puteam trăi acolo, dar în momentul acela îmi doream să încerc.

Am găsit drumul înapoi spre tabără mai mult din obișnuință. Nu mai gîndeam limpede. Mă reflectam în haosul din ea. Lumini de lanterne și de torțe dansau cu licuricii și cu umbrele de pe pereții corturilor, strigătele oamenilor aveau o nuanță melodioasă, erau cîntece în jurul unui foc întemnițat între pietre.

Ghearele se înfigeau și mai tare, erau în stomac și își crestau drumul spre inimă, ca luna prin apă. Cu sternul sfîșiat și stelele strălucind încă în bălțile din orbitele mele, gîfîind și transpirat, m-am năpustit în cortul adjunctului meu. Mihnea pufăia din pipă, era de un calm enervant, cu tricoul său perfect călcat și părul aranjat, arătînd așa cum ar fi trebuit să arate un lider. În orice condiții, poate chiar și cînd îi lipsește copilul. I-am ordonat să organizeze o echipă de salvare cît mai repede cu putință, să anunțe salvamarii și oamenii din sat că Nora dispăruse. O făcuse deja. Mă așteptau pe mine și discutau eventuale alte planuri de acțiune.

— Așa-ți trebuie dacă o lași de nebună.

Omul care bombănise era Paul Gheorghiu, un bătrîn al satului, cel care descoperise ruinele care ne aduseseră în pustietatea din sudul Deltei. Grație promenadelor sale o cunoscusem pe Maria, o avusesem pe Nora. Din cauza plimbărilor și curiozității lui o pierdusem pe Maria. Și acum nu putea să se repete istoria.

— Pardon?

— Ce ți-am zis de la început, să nu mai lași copilu’ ăla să umble ca un apucat, că o să sfîrșească exact ca mă-sa.

— Maria a murit într-o expediție.

— Crezi ce vrei.

— Nu începe iar cu superstițiile tale idioate și ajută-mă s-o găsesc pe Nora sau pleacă de-aici!

— O s-o găsim, ne-a spus Mihnea.

— Cînd nu o s-o găsiți, încercați Peștera Viperelor.

— Știe să nu se ducă acolo.

— Știe și să se întoarcă înainte de cină și totuși…

 

Peștera Viperelor era o grotă bizară. Deși de dimensiuni reduse, înlăuntrul ei era beznă, ca și cum o magie veche ar fi împiedicat razele cerului să îi treacă pragul. Nici ziua, nici noaptea înstelată nu puteau pătrunde în ea. Era un tunel într-un zid gros de stîncă, unul care nu avea ce să caute acolo și căruia nimeni nu putuse să îi traseze sorgintea. După ce îl traversai, ieșeai pe o limbă de nisip înconjurată de ape și te minunai în continuare de prezența nefirească a unui nisip alb, vag sclipitor chiar și în nopțile înnorate. Era o linie trasă în mare, care după vreo douăzeci de metri se termina subit. O prăpastie de ape adînci o despărțea de Insula Mică a Șerpilor.

Maria o numise așa în joacă, spunea că și românilor li se cuvine o Insulă a Șerpilor. O găsise în perindările sale nocturne. Era o noapte cu lună plină uriașă cînd Maria a văzut prima oară zidul. Curiozitatea de arheolog a împins-o în peștera care strălucea – deși la următoarea lună plină am verificat și eu, voiam să văd fenomenul rar, însă nu am distins nimic în tenebrele grotei. Ei, în schimb, îi luceau ochii; dar Maria văzuse mereu mult adînc decît cercetătorii obișnuiți. Mintea ei nu căuta doar explicațiile logice și dovezile palpabile, credea că există mult mai mult pe lume decît putem cuprinde cu mințile noastre mici. Nora îi semăna, iar asta mă îngrozea. Însă o lăsam, fiindcă știam că nu ai cum să oprești nevoia de a cunoaște, de a explora, de a te extinde. Și era mai bine să știu unde e și să mă tem decît să dispară și să disper.

În noaptea în care a descoperit grota, Maria a hotărît să doarmă acolo, iar în zorii zilei următoare a măsurat limba de nisip în pași și prăpastia în fluturări de mîini. Pînă la lăsarea serii niciun colț din insulă nu rămăsese nedescoperit. Maria se impregnase în tot petecul acela de pămînt. Din ce și-a dat seama, nu trăiau acolo decît insecte, reptile și păsări. Nu era urmă de om în afară de pașii săi tatuați în nisip și niște pietre prea roase de vreme ca să-și dea seama la o primă vedere dacă fuseseră sculptate de om sau de vînt. Aveau ceva foarte viu în ele, dar și ceva sălbatic, prea haotic pentru o mînă de artist.

În lunile care au urmat, a mai organizat cîteva expediții restrînse acolo, pe mine ținîndu-mă mereu departe. Maria nu a avut însă timp să cartografieze insula și să trimită mai departe informațiile oficiale. Tot ceea ce descoperise notase în jurnale, iar jurnalele erau pierdute. Nici noi nu am mai călcat pe acolo din ziua în care ne-am dus după ei și am găsit un singur supraviețuitor. Nu aveam destui oameni nici pentru situl pe care fuseserăm angajați să lucrăm. Și toată zona aceea avea oricum un gust amar. Pierduserăm oameni buni acolo. O pierdusem pe Maria. Așa că a rămas Insula Mică a Șerpilor pentru noi și necunoscută pentru restul lumii.

Doar că Nora știa de ea. Știa că acolo murise maică-sa.

 

— Mihnea…

— Da?

— Strînge cinci oameni pentru mine. Mergem în Peștera Viperelor.

— Nimeni nu se duce acolo.

— Maria a mers acolo.

— Și Nora…

— Și Nora e exact ca maică-sa, nu o spunem toți?

M-am uitat la Paul înainte să ies din cort. Urmărea atent o muscă, însă în colțul gurii i se întrezărea un zîmbet satisfăcut.

— Sper să ai dreptate.

A bombănit ceva, dar eram deja prea departe…

 

II

Nora dormea încolăcită în jurul unui foc aproape stins. Mai sfîrîia o pagină încrețită a ceea ce fusese un caiet, mai săltau în aer bucățele de cenușă, iar Mîțul zgîria psihotic un perete.

— Nora.

— Tati.

— Nora, m-ai speriat.

— N-am vrut, tati.

— De ce ai venit aici? Știi că n-ai…

— Știu ce s-a întîmplat cu mami.

Totul a tăcut în jurul nostru, oamenii, jarul, valurile, pescărușii, Mîțul, inimile, suflările, totul.

— Ne lăsați puțin singuri?

Cînd Mihnea și ceilalți erau destul de departe de peșteră, am întrebat-o ce a vrut să spună. Știam deja ce se întîmplase cu Maria, doar văzuserăm ce mai rămăsese din barcă și îi găsisem chiar eu cortul gol. Singurul supraviețuitor ne povestise cum intrase în mare și nu mai ieșise, așa cum pățiseră și ceilalți doi membri ai expediției care voiseră să o salveze.

— Dar acum știu de ce a intrat…

— Nora, hai să bei niște apă, să mănînci ceva.

— Sunt bine, dorule.

— Cum mi-ai spus?

— Lui mami nu i-a plăcut niciodată să-ți spună Tudor.

— Dar erai așa mică, să-ți amintești…

— Nu-mi amintesc, mi-a zis mama, de ce nu asculți?

— Nora, mama nu putea să-ți spună asta. Nu mai e, tati, nu mai e.

— Asta s-o crezi tu!

Nora s-a ridicat ca o furtună de nisip și mi s-a năpustit în față.

— Ea mi-a zis să vin aici, a apărut cînd voiam să vin acasă. Și am venit aici și i-am găsit jurnalele în spatele unei pietre, uite – m-a tîrît în dreptul bolovanului care ascundea o groapă în nisip –, și le-am citit pe toate și știu totul despre cine a fost și cît ai iubit-o și cît de singură și nelalocul ei se simțea, despre casa ei adevărată, despre mine și un loc unde nimeni nu are voie să rănească pisicile, despre zei mai vechi decît ai oamenilor și stele, tu știi că ne doare lumina fiindcă ele sunt de fapt…

Nora s-a oprit deodată, ca o ploaie torențială de vară. Pupilele i se dilatau, îi pulsau, nările i se umflau și retrăgeau ca marea, doar aerul cu care se lupta și ghearele Mîțului se mai auzeau, se propagau și se loveau de toți pereții.

— Ultar, termină!

— Cum i-ai spus?

După tot ce îmi zisese, cumva numele nou al Mîțului mi se păru cel mai bizar.

— Ultar, ești surd?

— Ce nume mai e și ăsta?

— L-am găsit în jurnalele mamei… Alo, ți-am zis să termini!

S-a aplecat să ia motanul în brațe. Cînd să se îndrepte însă a țipat și a scăpat Mîțul, care a scuipat-o înainte să fugă din peșteră, lăsînd în urma sa doar ecoul.

Pe peretele grotei era scrijelit un mesaj, în scrisul Mariei:

Nereida1

 

 

— Ce-o mai fi și asta?

— Iartă-mă, mama.

— Nora…

— Mi-a zis să ard tot. Cum ard eu peștera? Cum o ard? Cum o ard?

— Cine ți-a zis?

— Cum o ard, tati, cum o ard?

— Nora, cine naibii ți-a zis ție să arzi o peșteră? Cu cine ai fost aici?

— Cum o…

Nora transpirase din cap pînă-n picioare și emana un miros sărat și disperat, de animal încolțit, de baltă de pe plajă într-o amiază de august. Înfășurată în jurul anxietății sale, îmi zîmbea exasperarea. Nora se uita la mine cu o sprînceană ridicată, iar ochii săi aveau o criză, tremurau în orbite încercînd să nu se dea peste cap.

— Vreau acasă.

— Ajungem imediat.

— Nu înțelegi nimic.

Nora era o tornadă care se îndrepta cu forță spre echipa ei de salvare și spre pisoi. Era adolescentă deja, iar eu nici nu aveam să mai înțeleg ceva o lungă perioadă.

 

III

Nu am mai vorbit despre peșteră după aceea. I-am luat un telefon mobil, ca să o țin mereu sub supraveghere. Știa că plimbările sale libere se terminaseră, dar era suspect de ascultătoare. În anii care au urmat, abia dacă s-a mai apropiat de plajă și nu a mai stat să privească stelele printre gene. A plecat la facultate în Grecia și nu am văzut-o deloc în timpul acela. Își petrecea vacanțele în expediții personale, nu îmi spunea unde, nu îmi spunea nimic, ca răzbunare pentru anii în care îmi spusese totul.

Cu cîteva săptămîni înainte ca Nora să se întoarcă acasă, Mihnea m-a convins să explorăm Insula Mică a Șerpilor. Am luat cinci oameni cu noi, corturi, camere de supraveghere cu infraroșu, mîncare, apă, truse de prim-ajutor, caiete, creioane, tot tacîmul. Ne îndepărtam de țărm, ei vorbeau cu un entuziasm copilăresc despre marea aventură, iar eu mă uitam la Paul, de acum prea bătrîn pentru a ne urmări peste tot. Ne făcea cu mîna de pe plajă și bombănea. Puteam să jur că, printre valuri și strigăte de pescăruși, l-am auzit zicîndu-ne că suntem tîmpiți. Poate că eram. În fond, deși era aproape de plajă, insula rămăsese sălbatică. Din experința mea cu umanitatea dornică să acapareze totul, asta nu putea să însemne decît că era ceva în neregulă cu ea. Mi-am amintit ce îmi spunea bunicul cînd cotrobăiam peste tot: Curiozitatea a omorît pisica. Stai făr’ de grijă, tataie, noi avem motan și e acasă.

În ziua aceea nu am găsit nimic într-atît de neobișnuit pe insulă încît să ne atragă atenția. Avea un ecosistem propriu perfect funcțional: șerpii mici și viu colorați se hrăneau cu ouăle mici și viu colorate ale păsărilor care trăiau pe o dietă bogată în insecte, și cele dintîi și cele din urmă fiind, desigur, mici și viu colorate, ca totul de pe insulă, inclusiv plantele și picăturile de rouă sau de mare. Insectele își luau nutrienții din plante și plantele înghițeau soarele și ploile. Nu mai era nevoie de nimic. Insula era minusculă, cu toate culorile sale îngrămădite și parcă mai intense din cauza aglomerării, cu mirosul puternic de sare și pește, cu nisipul alb, atît de orbitor uneori încît l-ai fi putut aduna în montura unui inel, și cu cînturile întrepătrunse ale zburătoarelor și mării, un cor pe două voci.

Nici pietrele nu mai păreau așa înfiorătoare ca în urmă cu zece ani. Timpul le mai ronțăise. Își pierduseră alura vie care o fascinase pe Maria, dar se cunoștea încă o mînă mai presus decît a naturii: liniile își păstraseră precizia și rostul pe care coincidența nu le poate oferi. Cineva fusese aici demult și lăsase statuetele, șase la număr, în locuri probabil intenționate. Pentru moment însă sigura urmă care le ținea companie pașilor noștri era undeva spre Est, o dîră în nisipul umed, un pui de delfin eșuat, poate, și tras de Fortuna înapoi în mare.

Era zi, ce-i drept, și nu ne așteptam la nimic neobișnuit. Nu mai găseam nefirești nici peștera, nici nisipul, nici insula, nu după atîta vreme. Dacă avea să se întîmple ceva, atunci trebuia să se întunece mai întîi: veniserăm dinadins pentru luna plină, care părea să aibă o influență puternică asupra zonei.

Am ridicat corturile și am instalat camerele, am mîncat în liniște, învăluiți în căldura așteptării, încinși atît de tare încît găseam inutile cuvintele și izoprenul, apoi ne-am culcat, sau am încercat să ne culcăm. Fiecare aștepta cu nerăbdare ceasul în care să preia paza, fiecare spera ca în ora lui să se întîmple ceva, orice, chiar și ceva groaznic.

Pe la unu eram singur pe plajă. Îmi suceam gîtul în diverse unghiuri nefirești, privind ba printr-un ochi, ba prin celălat, ba printre gene, ba cu ei aproape scoși din orbite. Ar fi rîs toată echipa de mine, uite-l pe șefu’, se crede maimuță. Ar fi rîs și mai tare dacă ar fi auzit ce gîndeam atunci. Eram din ce în ce mai convins că Nora putuse să vadă nisipul strălucind în luna plină ca în soare fiindcă îi moștenise ochii Mariei. Amîndouă aveau cenușă închisă în iriși, o culoare la fel de bizară ca stînca peșterii care ducea în locul ăsta blestemat. Eram din ce în ce mai sigur că eu nici măcar nu vedeam realmente culorile vii și strălucirea nisipului, ci proiectam ceea ce îmi spuseseră ele.

Ghearele se întorseseră, îmi scărpinau ceafa și lobii urechilor, tîmplele, obrajii. Le-am simțit strîngîndu-se ceva mai tare pe umăr și am tresărit ca dintr-un coșmar.

— Sunt eu, sunt Mihnea.

— M-ai speriat.

— Unde erai adineaori?

— Departe… Nu e încă rîndul tău, ce faci treaz?

— Am auzit un sfîrîit în spatele cortului și m-am dus să verific. Vino să vezi.

Una dintre statuete, cea lîngă care ne instalaserăm tabăra, scotea într-adevăr niște sunete ca de lemn foarte uscat aruncat în foc. Am pus mîna pe ea și m-am retras aproape instaneu. Nu era nicidecum atît de fierbinte încît să dăuneze realmente pielii, dar era caldă, ca după o zi în soare, și nu fusese așa cu cîteva ore înainte. În curînd începură să se audă păsări dezmeticindu-se și șerpi sîsîind, iar noi distingeam din ce în ce mai clar lumina care se ridica din nisip și din cărarea lunii. Era ca și cum insula s-ar fi trezit la viață mai devreme, special pentru lună, ca și cum ar fi reacționat la prezența ei pe cer ca la apariția soarelui.

Mihnea a dat să-i trezească și pe ceilalți, dar erau de neclintit.

— Respiră, mi-a zis cînd a ieșit din ultimul cort, dar atît.

Lasă-i, i-am făcut semn cu mîna.

— Stai jos, Mihnea, uită-te la mare.

Cărarea lunii pornea parcă din nisip, din dreptul picioarelor mele. Era lină, ca o pojghiță de gheață neagră. Doar marginile îi tremurau, îi respirau odată cu valurile ce se revărsau peste noi și se retrăgeau înapoi în ea, un joc erotic pe care marea îl dansa singură.

Priveam înmărmuriți cum stelele clipeau ca beculețele de Crăciun pe fîșia luminoasă a satelitului mîncat de șoareci. Și apoi Mihnea nu a mai privit, ci s-a ridicat și a atins, întîi cu degetul, apoi cu talpa, un pas, doi. Pînă să mă dezmeticesc erau deja vreo douăzeci. Mihnea mergea pe apă, printre valuri, alerga și țopăia copilărește. Mă chema după el, dar avertismentele vechi ale Mariei mă ținură în loc.

— Vino înapoi!

— Sunt în siguranță. Dumnezeule, cît iubesc…

Nu am aflat ce iubea. Vraja care îl ținea în picioare s-a rupt și Mihnea s-a prăvălit în mare. Spun vrajă pentru că am încercat să mă duc după el, dar cărarea era doar apă luminată, nu era nici urmă de gheață. Nu pentru mine. Și spun vrajă pentru că după aceea nu am mai văzut culorile, de parcă cineva îmi coborîse un văl peste față. Îmi loveam tîmplele cu pumnii încercînd să mi le amintesc și nu le distingeam. Îmi smulgeam părul din cap căutînd iar căldura și sunetele, dar nu reveneau. Mă tăvăleam în nisip și mi-l scurgeam în ochi, să îmi arate iar lumina. Era beznă.

Eu disperam, ceilalți se treziseră, noaptea se potolise, statuia era rece, stelele se urcaseră la locul lor, valurile erau uniforme, luna se pregătea să se culce, iar Mihnea, Mihnea dormea deja.

 

IV

Ne-am întors a doua zi, pe seară, cu un suflet și un trup în minus, cu mărturia mea ca unică dovadă – camerele nu înregistraseră nimic după unu. Și cine avea să mă ia în serios, cînd nevastă-mea era bîrfită mereu pentru halucinațiile sale, iar fiică-mea era considerată și ea o ciudată? Cum ar putea fi capul unei astfel de familii altfel decît dus cu pluta, mai ales dacă el, om serios de știință, se apucă să vorbească despre minuni furate din Biblie?

Nora a ajuns acasă la timp pentru ceremonia de comemorare a lui Mihnea. Era atît de tulburată mititica, și îi dădeam dreptate, doar îl știa pe om de-o viață.

Ne-am plimbat prin tabără o vreme, Nora refuzase să se apropie de plajă.

— N-am mai mers acolo de ani de zile, știi doar.

— Și atunci de unde bronzul ăsta?

— De pe străzi, tată. De la munte. Nu știu, ce-i cu prostiile astea, vorbim despre bronz acum?

— Nu, nu, doar că nu te-am mai văzut de atîta timp, aproape că am uitat cum să vorbesc cu tine.

— Știi cum e drumul ăsta, tată, mult studiu și mult praf. Nici eu nu te vedeam pe tine cînd eram mică.

— Îmi pare rău.

— Nu era un reproș. L-am avut pe Ultar. Da’ chiar, unde e? Nu l-am văzut.

— Trebuie să se întoarcă. Stă toată ziua pe plajă, cum făcea cu tine. Ce ai, ți-e frig?

— Ce? Nu…

— Tremuri ca varga. Hai acasă.

— Acasă e ultimul loc în care vreau să merg.

— Cum așa?

— Toți oamenii ăia, fotografiile cu Mihnea. Nu pot. O să stau la un hotel în oraș… bine, mă duc în sat, doar nu te mai uita așa la mine. Nu-l mai lăsa liber pe Ultar, te rog. Vin mîine după el. Ne vedem mîine, tată, promit. Sunt bine, zău, nu te mai uita așa.

Ne-am petrecut următoarele săptămîni pe sit și în tabără. Nora era excelentă și mi-aș fi dorit să pot spune că eu am învățat-o tot ce știe, dar meritul îi aparținea întru totul. Era atît de bună încît i-am propus într-o seară să preia postul lui Mihnea.

— Ești insensibil, tată. Și oricum nu are rost.

— De ce? Pleci în altă parte?

Nora s-a uitat îngrozită la mine și în momentul acela am realizat cît de schimbată era. Bronzul său nu era arămiul tipic, ci avea o culoare aurie, luminoasă. Și părul îi era mult mai deschis, un blond nisipos. Dar ochii erau cei mai diferiți. Cenușiul îi dispăruse cu totul, înlocuit de un bleumarin închis și umed, de parcă însăși Marea Neagră ar fi tremurat în irișii săi.

— Ți-ai pus lentile?

— Ce?

— Ochii tăi. Sunt de altă culoare.

— Ce-ai, tată, nu știi că ochii albaștri se schimbă? Zău, nu mai vorbi cu mine de bronz, lentile, am prietene pentru chestiile de fete.

— Se schimbă, Nora, dar chiar așa?

— Chiar așa, tată. Mă duc să-l caut pe Ultar.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare.

— Nu mi-am pus lentile.

— Nu aia.

— Ce? Aaa, nu am nicio ofertă, dar nu știi niciodată. Oricum nu putem lucra împreună, o să iasă vorbe și nu o să mă ia lumea în serios. Nepotism, pile, știi cum merge.

— Dar nimeni nu-ți poate contesta cunoștințele.

— Nu, dar cîți îmi vor da șansa să le afle? La un moment dat tot o să trebuiască să renunți la mine, tata.

— Hai să bei ceva cald, ești înghețată toată, discutăm noi altă dată despre asta.

Cînd am pus mîna pe ea, însă, pielea îi frigea.

— Cred că ai răcit.

— Tată, zău, nu mai am unșpe ani, lasă-mă.

Așa că am lăsat-o. De cînd se întorsese, Nora fusese din ce în ce mai tulburată. Visa că se prăvăleau stelele peste ea, că o înghițea marea, se trezea sufocîndu-se și spunea că o prinseseră ca într-o oglindă. Scoteam cu cleștele cuvintele și visele de la ea. Era din ce în ce mai fierbinte și niciun antibiotic nu îi rupea febra. Era speriată. Îi pisam calmante în ceai. Era și mai speriată. Rațiunea îi dispărea, lăsînd loc spasmelor musculare, coșmarurilor cu ochii deopotrivă închiși și deschiși, mîniei, groazei. Nora se golea încet de tot ce era ea. Pînă într-o dimineață, la o lună după ce fusesem pe insulă, cînd fiică-mea își recăpătă fără explicație mintea și liniștea.

— Sesiunea, licența, Mihnea. Cred că am avut o cădere nervoasă. Sunt împăcată acum. Dar, tata, trebuie să îți spun ceva… o să mă duc acasă.

— Ce vorbești? Ești acasă.

— Of, tată, lasă-mă, nu înțelegi.

Ne întorseserăm în timp mai bine de un deceniu, cînd ea avea unsprezece ani și eu nu înțelegeam nimic. Am lăsat-o și de data asta în pace. Ne-am plimbat pe sit, am vorbit despre copilăria sa și visele noastre de peste noapte și visurile noastre de peste viață, am ascultat marea în melci și, nemulțumiți de înregistrare, ne-am spus că o să mergem cît de curînd să o ascultăm live.

În seara aceea, l-am celebrat din nou pe Mihnea. Nora dansa cu mîinile spre cer și capul dat pe spate, cu ochii închiși și un zîmbet senin. Noaptea mirosea a flori și a miere, nu se simțea deloc sarea în aer. Nora și Ultar amușinau și se unduiau, se coborau ca valurile și se ridicau ca luna. Și ce lună superbă era în noaptea aceea. Perfect rotundă, strălucind albă, ca un bulgăre de zăpădă aruncat de un copil pe cer. M-am gîndit atunci la plodul ăla, la cum așteaptă el de cine știe cînd să i se întoarcă bulgărele pe pămînt, să își atingă ținta, să înceapă rîsetele. Ce viață fără chicoteli trebuie să fi avut nefericitul care a aruncat luna pe cer…

— Nora, uită-te la lună, nu e magnifică? Știi, era una exact așa în noaptea în care te-ai născut.

Nora s-a oprit, ruptă din transă, și tremurul i-a revenit. M-a îmbrățișat strîns, ca niciodată, iar cînd s-a dat în spate, Marea Neagră se revărsa din ochii ei.

— Am nevoie de niște aer.

— Suntem afară.

— De alt aer. Ăsta e prea dulce.

— Deci nu mi se părea doar mie.

— Nu. Mă duc pe plajă.

— Tu? Pe plajă?

— A trecut prea mult timp.

— Ai grijă, da? Să nu intri în apă, știi ce spunea Maria.

— Cerul te hipnotizează și apa te învelește.

— Iar tu nu poți trăi în oglinda stelelor.

— Tata, cred că se referea la tine.

— Ai branhii și nu știu eu?

— Lasă-mă cu prostiile, tata.

Am lăsat-o. Am lăsat-o și, ca atunci cînd avea unsprezece ani, a dispărut pentru că am lăsat-o. Am purtat o duzină de discuții imaginare cu ea, încercînd să găsesc unghiul potrivit, să o fac să rămînă. Orice aș fi făcut, nu găseam un motiv suficient de bun pentru ea. Toate se rezumau la egoismul meu, la nevoia mea de a o păstra. Cînd trecuseră deja cîteva ore fără un semn, am decis să mă duc după ea. M-am găsit mergînd tocmai spre Peștera Viperelor, ghidat de o mînă invizibilă sau de instinct. Era prea multă simetrie în noaptea aceea, luna ca atunci cînd se născuse, plaja, motanul și cartea cu care o văzusem plecînd, întîrzierea de ore. Nu era însă în peșteră. Limba de nisip strălucea ceva mai puternic decît de obicei, pînă se opintea într-un punct negru. Dar nu era prăpastia, ci Ultar.

— Doamne, să se scalde doar, să fie tîmpită doar, nu moartă!

Însă în ape nu era niciun semn, niciun vîrtej, nicio mișcare, marea era nemișcată, ca o oglindă neagră. Ultar nu avea nicio grijă, nu se comporta ca un animal care își știa stăpînul în primejdie. Se lingea, torcea, își punea lăbuța pe piciorul meu, ca să mă consoleze, ca să îl iau în brațe. Afundat în nisip și disperare, l-am împins ceva mai încolo. Așteptam să mă scuipe, să miorlăie, să mă certe, să mă pîrască Norei, cum o făcuse toată viața cînd îl supărasem. Așteptam să apară fiică-mea și să mă întrebe de ce nu îl las în pace, să îmi explice că e și el un biet suflețel și nu am de ce să fiu crud cu el. Însă nu s-a auzit decît un hîrșîit ritmic și frenetic. Ultar își făcea ghearele pe cartea Norei. L-am luat în brațe și l-am mîngîiat, iar el mi-a acceptat scuzele, punîndu-și pernița pe obrazul meu și lingîndu-mi degetele. Am luat cartea Norei, mînat de curiozitate instinctuală mai degrabă decît de rațiune. Îmi pierdusem toată luciditatea cînd dispăruse Nora pentru a doua oară și realizasem că e femeie în toată firea și că, la un moment dat, tot o să trebuiască să renunț la ea.

Locul ăsta, situl arheologic din sudul Deltei, Peștera Viperelor, limba de nisip străin, prăpastia din Marea Neagră, Insula Mică a Șerpilor, cărarea lunii pline, toate fenomenele nefirești, strălucirile, culorile, statuile calde, camerele nefuncționale, toate morțile, totul era bizar, dar ce mă uimise cel mai tare în întreaga mea existență de cercetător al trecutului era faptul că viitorul, acel timp la care noi nu ne gîndeam niciodată, mă prinsese în ghearele sale și îmi răpise copilul, înlocuindu-l cu o persoană mult superioară mie, care îmi spusese pe bună dreptate toată viața ei să o las. Se descurca de minune de una singură, obișnuită de mică să nu aibă părinți decît seara, la culcare. Să știe că frumosul nu stă în simetrie și în viață doar, în Carpe Diem și planuri, ci există și în oase și ruine, în distrugere și în moarte, în lupta împotriva uitării, deși știam cu toții că suntem insignifianți în comparație cu universul care ne permite să delirăm într-un colț al său.

Am luat cartea Norei, dar cînd am deschis-o nu am găsit un titlu, un autor, ci un caiet legat în piele, pe a cărui primă pagină Nora scrisese: Tatei…

 

V

 Oamenii ăștia, amărîții, oamenii care chiar cred că viețile lor înseamnă ceva, care se zbat să schimbe lumea, să fie fericiți, să fie bogați, oamenii atît de insignifianți, oamenii-clipe – nici măcar atît în comparație cu noi. Oamenii, așa de fascinanți în delirul în care se nasc și mor. Megalomania e în floare aici, de la cel mai influent bărbat la copila proaspăt adusă pe lume, de la profeți la criminali, de la erudiți la aurolaci. Toți cred că prezența lor e indispensabilă. Oamenii, fire de praf.

Ne-au trimis aici pe urmele Celor Vechi, care veniseră din pură curiozitate. Descoperiseră niște animale cu o urmă de rațiune, niște mase dornice să venereze ceva, și rămăseseră din propria lor megalomanie.

I-am găsit dormind sub pămînt, sub ape sau pe planuri pe care numai cei mai visători dintre oameni le pot atinge. I-am găsit dormind și ne-au spus să ne mai facem de lucru cîteva secole, să se dezmeticească și ei. Așa că am rămas să ne jucăm în ape, luînd cînd înfățișarea femeilor lor, cînd a peștilor din mările lor și oprindu-ne undeva la mijloc. Am dat naștere miturilor despre sirene, am ridicat insule opulente în culori și viață, în căldură și strălucire, și le-am legat magia de luna plină și de stelele care ne lipseau. Ne-am distrat pe seama marinarilor veacuri întregi, fără să ne dăm seama cît de contagioasă e rasa umană. Ne-au păcălit, ne-au cuprins, ne-au surprins, ne-au transformat și ne-am trezit iubindu-i. Sau poate doar ne plictiseam.

În fond, iubirea era tocmai iluzia aceea care făcea oamenii să își distrugă viețile și habitatul, iubirea de semeni, de progenituri, de bani, de faimă, de cunoaștere – și asta era cea mai rea. Cîți nu a trebuit să distrugem fiindcă se apropiau prea tare de stăpînii noștri?

Ne-au pedepsit pentru nesăbuința noastră. Oho. Oamenii nu au idee ce e tortura, ce e cruzimea. Ne-au luat veșnicia și stelele, ne-au luat înfățișarea noastră reală și ne-au lăsat așa, jumătate femei, jumătate pești, legate pentru totdeauna de oameni ca să ne menținem numărul suficient de mare pentru a-i proteja pe Cei Vechi. Nu știam ce se va întîmpla cu noi cînd aceștia aveau să se trezească. De multe ori ne-am gîndit să facem în așa fel încît să nu se mai scoale, dar nu mai avem putere. Magia noastră e legată de umanitatea noastră și de luna plină. Sîngele nostru e diluat. Și chiar dacă am fi putut, ar fi însemnat trădare, ar fi însemnat moarte.

Acum nu putem decît să ne tîrîm pe plajă, să urcăm în lumea lor din cărarea lunii, să trăim printre ei o vreme, să găsim soți după cutumele lor și să procreăm. Să așteptăm o lună plină identică în nuanță – oamenii nu o deosebesc, dar noi suntem maeștri și supuși ai culorilor; trebuie să existe simetrie între venirea și plecarea noastră. Să facem o ultimă vrajă și să ne lăsăm mesajul pentru fiicele noastre, apoi să ne întoarcem în acest acasă forțat asupra noastră. Să așteptăm două decenii, cîndva o bătaie din palme, acum o nesfîrșire, pentru ca fiicele noastre să vină acasă. Dacă vor. Au de ales, iar din ce în ce mai multe aleg oamenii, oamenii care ne-au adus blestemul ăsta, îi aleg ca pe niște animale de companie pline de purici pe care le primești totuși în pat.

Nu puteam decît să așteptăm. Un bărbat. O copilă. Să crească. Să vină la noi. Să murim de bătrînețe. Să se trezească Cei Vechi și să aducă apocalipsa. Să murim de tinere. Așteptăm. Ce uman din partea noastră.

 *

 Aveam unsprezece ani cînd mama s-a ridicat din ape și mi-a zis unde să merg, unde să îi caut jurnalele și să ard totul după ce o să aflu adevărul. Să nu îi spun tatei. Să nu spun nimănui.

Peștera Viperelor mirosea a pește de la distanță, dar cînd am intrat în ea a căpătat o nuanță dulceagă, florală. De afară era cufundată în beznă, dar înăuntru strălucea ca în soarele de august. Ultar – pe atunci Mîțul – torcea și alerga nestingherit în jurul meu. Dacă lui nu îi era teamă, atunci nu avea să-mi fie nici mie. Doar era mama care mă trimisese aici.

Și am aflat totul.

Și am ars totul.

Și în transa mea am rîcîit cît am putut din vraja de pe perete. Tata nici nu a observat cît sînge aveam sub unghii cînd m-a găsit.

Am stat departe de plajă și de mama de atunci. Puteam să vorbesc cu ea în nopțile cu lună plină, dar o detestam cumva. Am stat departe și de tata, încercînd să îi fac despărțirea mai ușoară. Și dacă m-aș fi întors în ape, și dacă nu, tot nu aș fi rămas lîngă el. M-aș fi întors la „ai mei” – dacă pot fi numiți așa – sau aș fi înnebunit și m-aș fi sinucis, sau aș fi plecat să colind lumea în singurătatea care mi-a fost impusă din clipa în care am aflat că nu aparțin de fapt pămîntului lor.

*

 Am renunțat la ultimele examene cînd am început să ard. Asta nu avea să fie viață, să mă simt ca mama, nelalocul meu, și nu pentru cîțiva ani, ci pînă aveam să mor. M-am întors în sudul Deltei, singura casă pe care o știusem vreodată în afară de campusul studențesc, dar nu am putut să merg direct pe sit. Am înotat pînă pe insulă și am zăcut pe nisip ore întregi. Mă gîndeam la ce îi voi spune tatei și la sacrificiul care trebuia făcut chiar în noaptea aceea dacă voiam să mă întorc la mama, cînd i-am văzut de la distanță. Am pîndit din ape toată ziua și o mare parte din noapte, neștiind exact cum să atrag pe cineva la mine și sperînd să nu fie tata.

Mîinile au început să-mi frigă și mai tare și l-am văzut sărind ca ars. Vorbeau despre statui. Îi auzeam mai clar, de parcă aș fi fost lîngă ei, de parcă am fi fost conectați. I-am șoptit lui Mihnea să vină la mine și toată insula s-a trezit. Era luna plină de dinainte de luna plină care avea să mă întoarcă acasă.

*

 Tata nu bănuiește nimic. Sunt îngrozită și mi-e silă de mine. Se presupunea că sacrificiul mă va ajuta să fac tranziția, să îmi ucid partea umană.

Ce-am făcut, Dumnezeule?

Ce o să se întîmple cu mine?

 *

 Am visat-o pe mama. Spunea să nu îmi fac griji. Ritualul a mers. Mă așteaptă. Mă duc acasă. Ard din ce în ce mai tare. Nu știu cum să-mi iau rămas-bun de la tata. I-am dedicat lui caietul ăsta.

Tata, dacă l-ai găsit, dă-i ceva bun lui Ultar. Vreau să știi că nu te-am părăsit voit. Dar nu am ce face aici, am știut asta de la unsprezece ani și am crezut că îți va fi mai ușor așa. Dar nu e ușor deloc.

Lumea veche are mult mai multe secrete decît credeai. Lasă-te de căutat în ruine, tată. Nu ascund doar morți din trecut, ci moarte pentru noi toți. Cunoașterea, naiba s-o ia, e blestemul omenirii. Asta v-a alungat din paradis, asta i-a adus pe Cei Vechi aici și asta vă va ucide. Ați murit deja suficienți pentru ca noi să ne putem întoarce acasă. Arde caietul ăsta. Îngroapă adînc ce am spus. Ia-l pe Ultar și trăiți fericiți, departe de mare. Dacă puteți. Mama spunea că magia care ne-a legat pe noi de lumea asta s-a tras din tine și se va întoarce în tine. Nu te speria. Doar o să vezi mai multe, ca prin ochii noștri. Nisipul, culorile, viața… Eu sper să nu. Sper să nu știi, ci să fii liniștit.

 *

 Cerul te hipnotizează.

Apa te învelește.

Oglinda stelelor. O imitație proastă a unei case pe care nu o voi cunoaște niciodată.

Coșmarurile sunt din ce în ce mai rele. Încep să uit cine am fost pînă acum și mă tot întreb cum o să pot trăi în apă. „Trebuie ca ei să piardă pe cineva, trebuie ca tu să pierzi pe cineva. Trebuie ca marea să-și primească sacrificiul”. Îl alesesem pe Mihnea ca să fie unul singur. Era al omenirii și era al meu. Doamne, unde mă duc? Cum pot spune ei că iubesc oamenii, dacă îi omoară pe capete?

 *

 Nevoia de a trăi, de a ști, de a iubi – elementare, distrugătoare. Ei, care se cred atît de importanți, sunt prea puțin evoluați ca să înțeleagă cu adevărat imensitatea spațiului și timpului. Sunt limitați de trei dimensiuni și trei nevoi. Dar noi ar fi trebuit să știm mai bine, noi, care călătoream printre stele într-o clipire, care ne înțelegeam fără glas, care vedeam fără să avem ochi măcar. Ne-au stricat oamenii noștri. Sîngele ne e deja prea diluat. Fiecare întoarcere în apă ne ucide latura umană, da, dar fiecare ieșire din ea ne îndepărtează și mai tare de stele.

 *

 Ard pentru tot ce nu voi face, pentru sutele de ani pe care nu îi voi trăi și miile de lecții pe care nu le voi învăța, ard pentru iubirile pe care nu le voi simți, pentru cascadele sub care nu voi înota, pentru monștrii pe care nu îi voi găsi și pentru cei care nu mă vor găsi pe mine, ard pentru toate incendiile din orașe, păduri și apocalipse, ard pînă cînd răceala va trece și se va instala răceala unei morți mult prea  apropiate, ard pînă cînd mă voi stinge în spuma stelelor.

 *

 Of, tată, mi-am dat seama. Pe mine trebuie să mă sacrific ca să pot exista în lumea ascunsă. E frumoasă. O visez din ce în ce mai des. Coșmarurile erau doar ale Norei, nu și ale mele.

 *

 Ne-au lăsat aici, să îi păzim pe Cei Vechi. Am iubit oamenii, așa că nu ne mai putem întoarce la stele. Dar am găsit calea spre ele. Nu putem ajunge acasă, dar putem trăi în oglinda lor, putem trăi în stelele din ape. E timpul să mă duc acasă. Îmi pare rău de tata. Îmi pare rău că o să-i lipsească Nora. Dar e timpul să mă duc acasă, la mama, la ai mei.

 

Tata, dacă găsești asta, mama vrea să știi că nu mai ai de ce să-ți fie frică.

 *

 Cînd am ridicat ochii din caiet, am realizat că nu avuseseră dreptate. Nu vedeam lumea altfel, nu vedeam mai mult, nu mai vedeam nimic. Ultar începuse să miorlăie disperat, lovea apa cu lăbuța, căuta s-o treacă, să ajungă pe insulă, unde știam amîndoi că Nora murea. Undeva în depărtare, spuma valurilor era turcoaz ca la tropice și bolboresea ca și cum ar fi dat în clocot. Insula tremura și îmi părea că se scufundă. Păsările – Doamne, ce culori! – se ridicau zbierînd din coroanele copacilor. Zeci de capete și la fel de multe cozi se iveau dintre valuri. Mirosul de pește se preschimba în crini, iar întunericul se retrăgea. Limba de nisip pe care stăteam neputincioși, un om și un mîț, părea amestecată cu diamante zdrobite. L-am luat pe Ultar în brațe, să nu își taie lăbuțele. Am început să valsăm, orchestra mării era contagioasă, dansam și torceam cu spatele la Nora, ne luam rămas-bun cum ea nu știuse, cum nici noi nu știam, nici noi nu știam cum. Lacrimile mele prindeau glas în miorlăielile jalnice ale lui Ultar. Am dansat pînă în peștera care strălucea în luna plină ca în soare, care mirosea a flori și a magie, a viață și a moarte locuind împreună în același trup, a blană udă și a singurătate, a renunțare, a visare, a dor nesfîrșit.

Trebuie să fi trecut ore întregi cînd m-am dezmeticit într-un soare banal. Ultar zgîria frenetic stînca aia bizară, care nu își avea locul acolo, cum nu și-l avuseseră nici Nora, nici Maria. Era peretele de unde rîcîise Nora scrisul pînă la sînge și unde Maria făcuse vraja care îi pecetluise fiicei sale soarta. Iar eu vedeam, în sfîrșit, ce încercaseră ele să îmi ascundă:

Nereida2

Despre Ana MĂNESCU

Ana MĂNESCU a scris 2 articole în Revista de suspans.

Copilă a revoluției, născută de Sfântul Gheorghe și Florii. Scriitoare (alter.ego., Quasar, Stresul dintre orgasme, toate apărute la Herg Benet), jurnalistă și promoter cultural, redactor, traducătoare, editor-șef al proiectului societatesicultura.ro, PR Herg Benet. Part-time zână și pisică. Mă găsiți în locul meu de joacă, anamanescu.ro.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *