Nereida

I

 

Nora a plecat nu noaptea, pe furtună, sub crengi care trosneau a despărțire, ci în miezul zilei și al soarelui. A plecat nu cu șerpi sau cu pești morți în păr, ci cu raze și cu flori împletite în cosițe blonde. A plecat pe bicicletă, cu un pisoi în coș și cu un teanc de cărți împrumutate de la bibliotecă în rucsac. Se duceau să facă plajă. Ea, Mîțul, viermii și praful din tomuri.

Nora studia trecutul locului cu picioarele în apă, cu spuma sub tălpi, și aștepta ca istoria să o învelească, așa cum se așezau și valurile în jurul gleznelor ei. Studia întruna: dimineața săpăturile noastre, la amiază marea și istoria, seara notițele mele și pistruii săi noi, iar noaptea, cea mai grea, bășicile din palmele mele și stelele dintre genele sale, aplecate într-o îmbrățișare peste cearcăne.

— Nora, de ce faci asta? o întrebasem cu cîteva veri înainte.

— Mă dor ochii de la ele.

— Nu au destulă lumină ca să-ți facă rău.

— Amintirea lor strălucește, așa mi-a zis mami.

— Cînd ți-a spus mami asta?

— Ieri. Da’ m-a rugat să nu-ți zic. Vaaai, o să mă certe acum!

— Nu, fetiță, nu o să te certe. Hai să te ducem la culcare.

— Vreau să mai stau aici.

— Bine, mai stăm. Dar puțin.

Așa adormea întotdeauna, pe pătură, lîngă cort, după ce privea ore întregi cerul, cu Mîțul torcîndu-i pe piept. Iar eu o lăsam noapte de noapte să se uite la stele, să creadă că lumea e frumoasă. Își petrecea și așa prea mult timp printre schelete și ruine. O lăsam să se ducă singură în sat, unde bibliotecara stătea cu ochii pe ea. O lăsam chiar și pe plajă. Era pustiu acolo, iar în apă nu intra niciodată dincolo de glezne.

— Să nu îmi ud cărțile. Nici Mîțului nu îi place.

Nu spunea că îi era frică de marea care îi luase mama. Nici eu nu o recunoșteam, dar adevărul era că o lăsam departe de mine fiindcă nu știam cum să o privesc fără teamă.

Înainte să plece în misiunea aceea funestă, Mariana îmi scrisese într-unul dintre carnețelele sale: Să nu îți fie frică de ceea ce nu știi, de ce se ascunde în tenebre, de grotesc, de monstruos. Tu să te temi de frumusețe și de cei pe care îi iubești. Frica nu apare decît cînd ai ce să pierzi.

Am văzut mesajul abia cînd i-am strîns lucrurile într-o cutie. Cînd s-a instalat și groaza. Și nu l-am înțeles cu adevărat decît mulți ani mai tîrziu, cînd Nora a plecat cu soare și cu flori în păr, cu Mîț în coș și cărți în rucsac, cu unsprezece ani de viață și nouă fără mamă, și nu s-a mai întors.

 

Am plecat după ea și i-am găsit cărțile pe plajă, bicicleta într-un tufiș, urma trupului în nisipul umed. Atunci cred că a fost prima oară cînd am simțit cum ghearele nebuniei se încolăcesc în jurul meu, mă sufocă, îmi scot ochii și îmi lasă dîre de sînge pe tîmple și pe obraji. Se întunecase și luna plină crestase o cărare în mare. Mariana mă avertizase să nu cumva să intru în apă cînd apare drumul lunii. Cerul te hipnotizează și apa te învelește, iar tu nu poți trăi în oglinda stelelor. Nu puteam trăi acolo, dar în momentul acela îmi doream să încerc.

Am găsit drumul înapoi spre casă mai mult din obișnuință. Nu mai gîndeam limpede. Mă reflectam în haosul din tabără. Lumini de lanterne și de torțe dansau cu licuricii și cu umbrele de pe pereții corturilor. Strigătele oamenilor erau cîntece în jurul unui foc întemnițat între pietre.

Ghearele se înfigeau și mai tare, erau în stomac și își crestau drumul spre inimă. Cu sternul sfîșiat și cu stelele strălucind încă în bălțile din orbitele mele, gîfîind și transpirat, m-am năpustit în cortul adjunctului meu. Mihnea pufăia din pipă, cu tricoul și cu sufletul fără de cute. Arăta așa cum ar fi trebuit să arate un lider, în orice condiții, poate chiar și cînd îi lipsește copilul.

I-am ordonat să anunțe echipa, salvamarii și sătenii că Nora dispăruse. O făcuse deja. Mi-a arătat stația, prin care soseau constant rapoarte despre zonele cercetate.

— Așa-ți trebuie dacă o lași de nebună, a bombănit Paul, bătrînul care descoperise ruinele ce ne aduseseră în pustietatea din sudul acelei delte.

— Pardon?

— Ce ți-am zis de la început, să nu mai lași copilu’ ăla să umble ca un apucat, că o să sfîrșească exact ca mă-sa.

— Mariana a murit într-o expediție.

— Spune-ți ce vrei.

— Nu începe iar cu superstițiile tale idioate și ajută-mă să o caut pe Nora sau pleacă de-aici!

— O s-o găsim, mi-a spus Mihnea.

— Cînd nu o să-i dați de urmă, încercați în gura viperelor.

Imaginea Norei plină de mușcături, deformată de umflături vineții, m-a făcut să mă prăbușesc pe un scaun și să încerc să o smulg din tîmple fir cu fir.

— Știe să nu se ducă acolo, l-a contrazis Mihnea, strîngîndu-mă de umăr, zdruncinîndu-mă înapoi la realitate și amintindu-mi că gura viperelor nu era o moarte chinuitoare pentru copila mea, ci un loc.

 

Într-adevăr, Gura Viperelor era un tunel într-un zid gros de stîncă, unul care nu avea ce să caute acolo și căruia nimeni nu putuse să îi afle sorgintea. Deși de dimensiuni reduse, înlăuntrul lui era beznă, ca și cum o magie veche ar fi împiedicat razele să îi treacă pragul. După ce îl traversai, ieșeai pe o limbă de nisip alb, vag sclipitor chiar și în nopțile înnorate. Era o linie trasată în mare, care după vreo douăzeci de metri se termina într-o prăpastie de ape. Iar dincolo de aceasta era Insula Mică a Șerpilor.

Mariana descoperise tunelul și insula în perindările sale nocturne. Fusese o noapte cu lună plină uriașă cînd văzuse prima oară zidul. Curiozitatea de arheolog o împinsese în tunelul care strălucea. Mariana hotărîse să doarmă acolo, iar în zorii zilei următoare măsurase limba de nisip în pași și prăpastia în fluturări de mîini. Pînă la lăsarea serii niciun colț din insulă nu rămăsese nedescoperit. Mariana se impregnase în tot petecul acela de pămînt, unde nu trăiau decît insecte, reptile și păsări. Nu era urmă de om în afară de pașii săi tatuați în nisip și niște statuete erodate.

La următoarea lună plină m-am dus și eu cu ea. Voiam să văd fenomenul straniu, însă nu am distins nimic în tenebrele tunelului. Ei, în schimb, îi luceau ochii. Mariana văzuse mereu mult mai adînc decît cercetătorii obișnuiți. Mintea ei nu căuta doar explicațiile logice și dovezile palpabile. Mariana credea că există mult mai multe pe lume decît putem cuprinde cu gîndurile noastre mici. Iar Nora îi semăna, și asta mă îngrozea. Însă o lăsam oriunde voia, fie că era loc, fie că era poveste, pentru că știam că nu ai cum să oprești nevoia de a cunoaște, de a explora, de a te extinde. Și era mai bine să știu unde e și să mă tem, decît să dispară și să disper.

În lunile de după descoperirea tunelului și a insulei, Mariana a mai organizat cîteva expediții restrînse în zonă, iar pe mine m-a ținut mereu departe. Nu a avut timp să cartografieze insula și să trimită mai departe informațiile oficiale. Tot ceea ce descoperise notase în jurnale, iar jurnalele erau pierdute. Nici noi nu am mai călcat pe acolo din ziua în care ne-am dus după ei și am găsit un singur supraviețuitor. Nu aveam destui oameni nici pentru situl pe care fuseserăm angajați să lucrăm. Și toată zona aceea avea oricum un gust amar. Pierduserăm oameni buni acolo. O pierdusem pe Mariana. Așa că a rămas Insula Mică a Șerpilor pentru noi și necunoscută pentru restul lumii.

Doar că Nora știa de ea. Știa că acolo îi murise mama.

 

— Mihnea…

— Da?

— Strînge niște oameni de nădejde pentru mine. Mergem în Gura Viperelor.

— Nimeni nu se duce acolo.

— Mariana a mers acolo.

— Și Nora…

— Și Nora e exact ca maică-sa, nu o spunem toți?

 

II

 

Nora dormea încolăcită lîngă un foc aproape stins. Mai sfîrîia o pagină încrețită a ceea ce fusese un caiet, mai săltau în aer bucățele de cenușă, iar Mîțul zgîria psihotic un perete.

— Nora. Nora, trezește-te.

— Taaati, a spus ea căscînd.

— Nora, m-ai speriat.

— N-am vrut, tati.

— De ce ai venit aici? Știi că nu ai…

— Știu ce s-a întîmplat cu mami.

Totul a tăcut în jurul nostru, oamenii, jarul, valurile, pescărușii, Mîțul, inimile, suflările, totul.

— Ne lăsați puțin singuri?

Cînd Mihnea și ceilalți erau suficient de departe de tunel, am întrebat-o ce a vrut să spună. Știam deja ce se întîmplase cu Mariana, doar văzuserăm cu ochii noștri ce mai rămăsese din barcă. Singurul supraviețuitor ne povestise cum Mariana se aruncase în mare și nu mai ieșise, așa cum pățiseră și ceilalți doi membri ai expediției care încercaseră să o salveze. Ceva s-a frînt din nou în mine cînd a trebui să îi reamintesc Norei de ziua aceea.

— Dar acum știu de ce a sărit…

— Nora, hai să bei niște apă, să mănînci ceva.

— Nu am nevoie de nimic, dorule.

— Cum mi-ai spus?

— Lui mami nu i-a plăcut niciodată să îți spună Tudor.

— Dar erai așa mică, să îți amintești…

— Nu îmi amintesc, mi-a zis mama, de ce nu asculți?

— Nora, mama nu putea să îți spună asta. Nu mai e, tati, nu mai e.

— Asta s-o crezi tu!

Nora s-a ridicat ca o furtună de nisip și mi s-a năpustit în față.

— Ea mi-a zis să vin aici, a apărut cînd voiam să vin acasă. Și am venit și i-am găsit jurnalele în spatele unei pietre, uite…

M-a tîrît în dreptul unui bolovan care ascundea o groapă în nisip.

— …și le-am citit pe toate și știu cine a fost și cît ai iubit-o și cît de singură se simțea, știu despre casa ei adevărată, despre mine și despre un loc unde nimeni nu are voie să rănească pisicile, despre zei mai vechi decît ai oamenilor și despre stele, tu știi că ne doare lumina fiindcă ele sînt de fapt…

Nora s-a oprit dintr-odată, ca o ploaie torențială de vară. Pupilele i se dilatau, îi pulsau, nările i se umflau și i se retrăgeau ca marea, doar aerul cu care se lupta și ghearele Mîțului se mai auzeau, se propagau, se loveau de toți pereții și ricoșau de pe ei drept în pieptul meu.

— Ultar, termină!

— Cum i-ai zis?

După tot ce îmi spusese, cumva numele nou al Mîțului mi se părea cel mai bizar.

— Ultar, ești surd?

— Ce nume mai e și ăsta?

— L-am găsit în jurnalele mamei… Alo, ți-am zis să termini!

S-a aplecat să ia motanul în brațe, însă, cînd să se îndrepte, a țipat și a scăpat Mîțul, care a scuipat-o înainte să fugă din tunel, lăsînd în urma sa doar ecoul.

Pe perete era scrijelit ceva în scrisul Marianei:

Nereida1

 

 

 

— Ce o mai fi și asta?

— Iartă-mă, mamă.

— Nora…

— Mi-a zis să ard tot. Cum ard eu tunelul?

— Cine ți-a zis?

— Cum îl ard, tati, cum îl ard?

— Nora, cine naibii ți-a zis ție să arzi un tunel? Cu cine ai fost aici?

— Cum îl…

Nora transpirase din cap pînă-n picioare și emana un miros sărat și disperat, de animal încolțit, de baltă de pe plajă într-o amiază de august. Înfășurată în jurul anxietății sale, îi rînjea exasperarea. Se uita la mine cu o sprînceană ridicată, iar ochii îi tremurau în orbite, încercînd să nu se dea peste cap.

— Vreau acasă.

— Hai să mergem, ajungem imediat.

— Nu înțelegi nimic.

Nora era o tornadă care se îndrepta cu forță spre echipa de salvare și spre pisoi. Era adolescentă deja, iar eu nici nu aveam să mai înțeleg ceva o lungă vreme.

 

Nu am mai vorbit despre tunel după aceea. Știa că plimbările sale libere se terminaseră, și o acceptase fără să crîcnească. În anii care au urmat, abia dacă s-a mai apropiat de plajă și nu a mai stat să privească stelele printre gene. A plecat la studii în altă țară și nu am văzut-o deloc în timpul acela. Își petrecea vacanțele în expediții personale, nu îmi spunea unde, nu îmi spunea nimic, ca răzbunare pentru anii în care îmi spusese totul.

 

III

 

Cu cîteva zile înainte ca Nora să se întoarcă acasă după absolvire, Mihnea m-a convins să explorăm Insula Mică a Șerpilor. În timp ce ne îndepărtam de țărm, echipa vorbea cu un entuziasm copilăresc despre marea aventură, iar eu mă uitam la Paul, de acum prea bătrîn pentru a ne mai urmări peste tot. Ne făcea cu mîna de pe plajă și bombănea. Puteam să jur că, printre valuri și strigăte de pescăruși, l-am auzit zicîndu-ne că sîntem tîmpiți. Poate că eram. În fond, deși era aproape de țărm, insula rămăsese sălbatică. Din experința mea cu umanitatea dornică să acapareze totul, asta nu putea să însemne decît că era ceva în neregulă cu ea.

Rotocolul acela de pămînt avea o viață proprie, independentă de restul lumii. Șerpii mici și viu colorați se hrăneau cu ouăle mici și viu colorate ale păsărilor care trăiau pe o dietă bogată în insecte, și păsările, și insectele fiind, desigur, mici și viu colorate, ca totul de pe insulă, inclusiv plantele și picăturile de rouă sau de mare. La rîndul lor, insectele mușcau sau sorbeau din plante, iar plantele înghițeau soarele și ploile. Nu mai era nevoie de nimic.

Insula era minusculă, cu toate culorile sale îngrămădite și parcă mai intense din pricina aglomerării, cu mirosul puternic de sare și de pește, cu nisipul alb, atît de orbitor uneori încît l-ai fi putut aduna în montura unui inel, și cu cînturile întrepătrunse ale zburătoarelor și ale mării, un cor pe două voci.

Pietrele nu mai erau așa înfiorătoare ca în urmă cu douăzeci de ani. Timpul le mai ronțăise. Își pierduseră alura vie care o fascinase pe Mariana, păreau chiar mai sălbatice, dar în înfăptuirea lor se cunoștea încă o mînă mai presus decît a naturii. Liniile își păstraseră precizia și rostul pe care coincidența nu le poate oferi. Cineva fusese aici demult și lăsase statuetele, cinci la număr, în locuri probabil intenționate. În acel moment, însă, singura urmă proaspătă care le ținea companie pașilor noștri era undeva spre est, o dîră în nisipul umed, un pui de delfin eșuat, poate, și tras de Fortuna înapoi în mare.

Era zi, ce-i drept, și nu ne așteptam la nimic neobișnuit. Dacă avea să se întîmple ceva, atunci trebuia să se întunece mai întîi. Veniserăm dinadins pentru luna plină, care părea să aibă o influență puternică asupra zonei.

Am ridicat corturile și am instalat camerele, am mîncat în liniște, învăluiți în căldura așteptării, încinși într-atît de tare încît găseam inutile cuvintele și izoprenul, apoi ne-am culcat, sau am încercat să ne culcăm. Fiecare aștepta cu nerăbdare ceasul în care să preia paza, fiecare spera ca în ora lui să se întîmple ceva, orice, chiar și ceva groaznic.

Pe la unu eram singur pe plajă. Îmi suceam gîtul în diverse unghiuri nefirești, priveam ba printr-un ochi, ba prin celălat, ba printre gene, ba cu ei aproape scoși din orbite. Ar fi rîs toată echipa de mine dacă m-ar fi văzut. Ar fi rîs și mai tare dacă ar fi auzit ce gîndeam atunci. Eram din ce în ce mai convins că Nora putuse să vadă cum nisipul strălucea în luna plină ca în soare fiindcă îi moștenise ochii Marianei. Amîndouă aveau cenușă închisă în iriși, o culoare la fel de stranie ca stînca tunelului care ducea în locul acesta blestemat. Eram din ce în ce mai sigur că eu nici măcar nu vedeam realmente culorile vii și strălucirea nisipului, ci proiectam ceea ce îmi spuseseră ele.

Ghearele se întorseseră, îmi scărpinau ceafa și lobii urechilor, tîmplele, obrajii. Le-am simțit strîngîndu-se ceva mai tare pe umăr și am tresărit ca dintr-un coșmar.

— Sînt eu, sînt Mihnea.

— M-ai speriat.

— Unde erai adineaori?

— Departe… Nu e încă rîndul tău, ce faci treaz?

— Am auzit un sfîrîit în spatele cortului și m-am dus să verific. Vino să vezi.

Una dintre statuete, cea lîngă care ne instalaserăm tabăra, scotea, într-adevăr, niște sunete ca de lemn uscat aruncat pe foc. Am pus mîna pe ea și mi-am retras-o aproape instantaneu. Nu era nicidecum într-atît de fierbinte încît să dăuneze în vreun fel pielii, dar era caldă, ca după o zi în soare, și nu fusese așa cu cîteva ore înainte. În curînd au început să se audă păsări care se dezmeticeau și șerpi care sîsîiau, iar noi distingeam din ce în ce mai clar lumina care se ridica din nisip și din cărarea lunii. Era ca și cum insula s-ar fi trezit la viață mai devreme, special pentru lună, ca și cum ar fi reacționat la prezența ei pe cer ca la ivirea soarelui.

Mihnea a încercat să îi trezească și pe ceilalți, dar erau de neclintit.

— Respiră, mi-a zis cînd a ieșit din ultimul cort, dar atît.

Lasă-i, i-am făcut semn cu mîna.

— Stai jos, Mihnea. Uită-te la mare.

Cărarea lunii pornea parcă din nisip, din dreptul picioarelor mele. Era lină, ca o pojghiță de gheață roșiatică. Doar marginile îi tremurau, îi respirau odată cu valurile care se revărsau peste noi și se retrăgeau înapoi în mare, un joc erotic pe care apele îl dansau singure.

Priveam înmărmuriți cum stelele clipeau ca beculețele de Crăciun în jurul fîșiei luminoase a satelitului mușcat de vîrcolaci. Și apoi Mihnea nu a mai privit, ci s-a ridicat și a atins, întîi cu degetul, apoi cu talpa, un pas, doi. Pînă să mă dezmeticesc, erau deja vreo douăzeci. Mihnea mergea pe apă, printre valuri, alerga și țopăia copilărește. M-a chemat după el, dar avertismentele vechi ale Marianei m-au ținut pe loc.

— Vino înapoi!

— Sînt în siguranță. Dumnezeule, cît iubesc…

Nu am aflat ce iubea. Vraja care îl ținea în picioare s-a rupt și Mihnea s-a prăvălit în mare. Spun vrajă pentru că am încercat să mă duc după el, dar cărarea era doar apă luminată, nu era nici urmă de gheață. Nu pentru mine. Și spun vrajă pentru că după aceea nu am mai văzut culorile, de parcă cineva îmi coborîse un văl peste față. Îmi loveam tîmplele cu pumnii, încercam să mi le amintesc, însă nu le distingeam. Îmi smulgeam părul din cap, căutam iar căldura și sunetele, dar nu reveneau. Mă tăvăleam în nisip și mi-l scurgeam în ochi, să îmi arate iar lumina. Era beznă.

Eu disperam, ceilalți se treziseră, noaptea se potolise, statueta era rece, stelele urcaseră la locul lor, valurile erau uniforme, luna se pregătea să se culce, iar Mihnea, Mihnea dormea deja.

 

IV

 

Nora a ajuns acasă la timp pentru ceremonia de comemorare, însă a refuzat să se apropie de plajă, unde echipa și sătenii se strînseseră în jurul unui foc cît dragostea lor pentru Mihnea. Era atît de tulburată mititica, și îi dădeam dreptate, doar îl știa pe om de-o viață, și mai și pierise în aceleași ape ca mama ei. Așa că ne-am plimbat singuri printre săpături și am depănat amintiri pînă cînd ne-au rămas numai jalea și întrebarea ei insistentă:

— Ești sigur că nu au înregistrat nimic camerele?

— Ți-am zis de zeci de ori, Nora, s-au oprit toate. Nu te mai gîndi la asta, mai bine că nu ai văzut.

— Da. Mai bine…

— Nu vrei totuși să mergem să îți iei adio?

— Nu m-am mai dus pe plajă de ani de zile, știi doar.

— Și atunci de unde bronzul ăsta?

— De pe străzi, tată. De la munte. Nu știu, ce-i cu prostiile astea, vorbim despre bronz acum?

— Nu, nu, doar că nu te-am mai văzut de atîta timp… Aproape că am uitat cum să vorbesc cu tine.

— Știi cum e drumul ăsta, mult studiu și mult praf. Nici eu nu te vedeam pe tine cînd eram mică.

— Îmi pare rău.

— Nu era un reproș. L-am avut pe Ultar. Da’ chiar, unde e? Nu l-am văzut deloc.

— Stă toată ziua pe plajă, cum făcea cu tine. Ar fi trebuit să se întoarcă deja, dar acum, cu toată lumea acolo… Ce ai, ți-e frig?

Nora își scutură capul.

— Tremuri ca varga. Hai acasă.

— Acasă e ultimul loc în care vreau să merg.

— Cum așa?

Tăcu cîteva clipe bune pînă să îmi răspundă.

— Fotografiile cu Mihnea… Nu pot. O să stau la un hotel în oraș.

— Cum să stai acolo?

— Bine, mă duc în sat, doar nu te mai uita așa la mine. Și nu îl mai lăsa liber pe Ultar, te rog. Vin mîine după el. Ne vedem mîine, promit. Sînt bine, zău, nu te mai uita așa.

 

După cîteva săptămîni petrecute împreună pe sit și în tabără, mi-am făcut curaj și i-am propus să preia postul lui Mihnea, deși bănuiam că avea să mă refuze.

— Ești insensibil. Și oricum nu are rost.

— De ce? Pleci în altă parte?

Nora s-a uitat îngrozită la mine și în momentul acela am realizat cît de schimbată era. Bronzul său nu era arămiul tipic, ci avea o culoare aurie, luminoasă. Și părul îi era mult mai deschis, un blond nisipos. Dar ochii erau cei mai diferiți. Cenușiul îi dispăruse cu totul, înlocuit de un bleumarin închis și umed, de parcă însăși marea ar fi tremurat în irișii săi.

— Ți-ai pus lentile?

— Ce?

— Ochii tăi. Sînt de altă culoare.

— Ce ai, tată, nu știi că ochii albaștri se schimbă? Zău, nu mai vorbi cu mine despre bronz, lentile, am prietene pentru chestiile de fete.

— Se schimbă, Nora, dar chiar așa?

— Chiar așa. Hai că ne vedem mai încolo, vreau să mă duc să îl caut pe Ultar. Și te-am rugat să nu îl mai lași pe afară…

— Nu mi-ai răspuns la întrebare.

— Tocmai ți-am zis că nu mi-am pus lentile.

— Nu aia. Ai primit o altă slujbă?

— Nu, dar nu știi niciodată de unde sare iepurele. Oricum nu putem lucra împreună, o să iasă vorbe și nu o să mă mai ia lumea în serios.

— Ce spui acolo? Toată lumea te iubește. Și nimeni nu îți poate contesta cunoștințele.

— Dar cîți din afara echipei îmi vor da șansa să le afle? Știi, la un moment dat tot o să trebuiască să renunți la mine.

— Nu e în natura părintească. Apropo de asta, hai să bei ceva cald. Te-ai albăstrit toată, cred că ești înghețată. Discutăm noi altă dată despre viitorul tău.

Cînd am pus mîna pe ea, însă, pielea îi frigea.

— Copilă, tu ai răcit.

— Zău, nu mai am unșpe ani, lasă-mă.

 

De cînd se întorsese, Nora fusese din ce în ce mai tulburată. Visa că se prăvăleau stelele peste ea, că o înghițea marea, apoi se trezea sufocîndu-se și spunea că o prinseseră ca într-o oglindă. Scoteam cu cleștele cuvintele și visele de la ea. Era din ce în ce mai fierbinte și niciun medicament nu îi rupea febra. Rațiunea îi dispărea și lăsa loc spasmelor musculare, coșmarurilor cu ochii deopotrivă închiși și deschiși, mîniei, terorii. Nora se golea încet de tot ce era ea. Pînă într-o dimineață, la o lună după ce fusesem pe insulă, cînd fiică-mea își recăpătă din senin luciditatea și liniștea.

— Sesiunea, licența, Mihnea – cred că am avut o cădere nervoasă.

— Ai nevoie să-ți găsesc un doctor?

— Nu. Sînt împăcată acum.

Însă Nora își privi pantofii prăfuiți cu aceeași neliniște care o cuprindea în copilărie atunci cînd cotrobăia prin săpături sau prin cărți interzise.

— Spune-mi direct.

— O să mă duc acasă.

— Ce vorbești? Ești acasă.

— Of, tată, lasă-mă, nu înțelegi.

Ne întorseserăm în timp mai bine de un deceniu, pe cînd ea avea unsprezece ani și eu nu înțelegeam nimic. Am lăsat-o și de data aceasta în pace. Ne-am plimbat pe sit, am vorbit despre copilăria sa și despre visele noastre de peste noapte și despre visurile noastre de peste viață, am ascultat marea în melci și, nemulțumiți de înregistrare, ne-am promis că o să mergem cît de curînd să o ascultăm în concert.

 

În seara aceea, l-am celebrat din nou pe Mihnea. Nora dansa cu mîinile spre cer și capul dat pe spate, cu ochii închiși și un zîmbet senin. Noaptea mirosea a flori și a miere, nu se simțea deloc sarea în aer. Nora și Ultar amușinau și se unduiau, se coborau ca valurile și se ridicau ca luna. Și ce lună superbă era în noaptea aceea. Era un cerc perfect și strălucea albă, ca un bulgăre de zăpadă aruncat de un copil pe cer. M-am gîndit atunci la plodul acela, la cum așteaptă el de cine știe cînd să i se întoarcă bulgărele pe pămînt, să își atingă ținta, să înceapă rîsetele. Ce viață fără de chicoteli trebuie să fi avut nefericitul care a aruncat luna pe cer…

— Nora, uită-te la lună, nu e magnifică? Știi, era una exact așa în noaptea în care te-ai născut.

Nora s-a oprit, ruptă din transă, și tremurul i-a revenit. M-a îmbrățișat strîns, ca niciodată, iar cînd s-a retras, marea se revărsa din ochii ei.

— Am nevoie de niște aer.

— Sîntem afară.

— De alt aer. Ăsta e prea dulce.

— Deci nu mi se părea doar mie.

— Nu, nu ți se pare. Auzi, cred că o să mă duc puțin pe plajă.

— Tu, pe plajă?

— A trecut prea mult timp.

— Ai grijă, da? Să nu intri în apă, știi ce spunea Mariana.

— Cerul te hipnotizează și apa te învelește…

— …iar tu nu poți trăi în oglinda stelelor.

— Tată, cred că se referea la tine.

— Ai branhii și nu știu eu?

Nora mi-a răspus cu un rictus înfiorător și s-a îndepărtat în grabă. Aș fi vrut să o trag de mînă spre foc, să îi dau o cacao fierbinte cu scorțișoară, să îi amintesc cum se uita la stele printre genele îmbrățișate, să îi povestesc despre frumusețea lumii printre mîngîieri pe păr. Însă am lăsat-o. Am lăsat-o și, ca atunci cînd avea unsprezece ani, a dispărut pentru că am lăsat-o.

Nu mi-am dat seama din prima, desigur. Mai întîi am purtat zeci de discuții imaginare cu ea, încercînd să găsesc argumentul potrivit ca să o conving să rămînă. Orice aș fi făcut, nu găseam un motiv suficient de bun pentru ea. Toate se rezumau la egoismul meu, la nevoia mea de a o păstra lîngă mine.

 

După cîteva ore, am decis să mă duc după ea. M-am găsit că mergeam tocmai spre Gura Viperelor. Era prea multă simetrie în noaptea aceea, luna ca atunci cînd se născuse, motanul și cartea cu care o văzusem că plecase înspre plajă, întîrzierea de ore.

Nu am găsit-o în tunel. Dincolo de el, limba de nisip strălucea ceva mai puternic decît de obicei, pînă se termina într-un punct negru. Dar nu era prăpastia, ci Ultar.

Doamne, să se scalde doar, să fie tîmpită doar, nu moartă!

În ape nu era niciun semn – niciun vîrtej, nicio undă, niciun val. Marea era nemișcată, ca o oglindă neagră. Ultar nu avea nicio grijă, nu se comporta ca un animal care își știe stăpînul în primejdie. Se lingea, torcea, își punea lăbuța pe piciorul meu, ca să mă consoleze, ca să îl iau în brațe. Afundat în nisip și în disperare, l-am împins ceva mai încolo. Mă așteptam să mă scuipe, să miorlăie, să mă certe, să mă pîrască Norei, cum o făcuse toată viața cînd îl supărasem. Mă așteptam să apară fiică-mea și să mă întrebe de ce nu îl las în pace, să îmi explice că e și el un biet suflețel și că nu am de ce să fiu crud cu el. Însă nu se auzea decît un hîrșîit ritmic și frenetic. Ultar își făcea ghearele pe cartea Norei. L-am luat în brațe și l-am scărpinat, iar el mi-a acceptat scuzele, și-a pus pernuțele pe obrazul meu și mi-a lins degetele.

Am ridicat cartea din nisip, mînat de curiozitate instinctuală mai degrabă decît de rațiune. Îmi pierdusem toată luciditatea cînd dispăruse Nora pentru a doua oară și realizasem că e femeie în toată firea și că, la un moment dat, tot o să trebuiască să renunț la ea.

Locul acesta, situl arheologic, Gura Viperelor, limba de nisip străin, prăpastia din mare, Insula Mică a Șerpilor, cărarea lunii pline, toate fenomenele nefirești, strălucirile, culorile, statuetele calde, camerele nefuncționale, toate morțile, totul era bizar. Însă ce mă uimise cel mai tare în întreaga mea existență de cercetător al trecutului era faptul că viitorul, acel timp la care noi nu ne gîndeam niciodată, mă prinsese în ghearele sale, îmi răpise copilul și îl înlocuise cu o persoană mult superioară mie, care îmi spusese pe bună dreptate toată viața ei să o las. Se descurca de minune de una singură, obișnuită de mică să nu aibă părinți decît seara, la culcare, știind din copilărie că frumosul nu stă numai în simetrie și în viață, în Carpe Diem și în planuri, ci există și în oase și în ruine, în distrugere și în moarte, în delirul inutil împotriva uitării.

Înfiorat, am deschis cartea, însă nu am găsit un titlu sau un autor, ci o scrisoare ascunsă într-un caiet legat în piele, pe a cărui primă pagină Nora scrisese: Tatei…

 

V

 

Oamenii ăștia, amărîții, oamenii care chiar cred că viețile lor înseamnă ceva, care se zbat să schimbe lumea, să fie fericiți, să fie bogați, oamenii-clipe – nici măcar atît în comparație cu noi. Oamenii, atît de fascinanți în delirul în care se nasc și mor. Megalomania e în floare aici, de la cel mai influent lider la copilul proaspăt adus pe lume, de la samariteni la criminali, de la erudiți la ignoranți. Toți cred că prezența lor e indispensabilă. Oamenii, fire de praf.

Noi nu ne-am născut aici. Am fost trimise pe urmele Celor Vechi, care veniseră din pură curiozitate. Descoperiseră niște animale cu o urmă de rațiune, niște mase dornice să venereze ceva, și rămăseseră din propria lor grandomanie.

I-am găsit sub pămînt, sub ape sau pe planuri pe care numai cei mai visători dintre oameni le pot atinge. I-am găsit dormind și ne-au spus să ne mai facem de lucru cîteva milenii, să se dezmeticească și ei. Așa că am rămas să ne jucăm în ape. Am luat cînd înfățișarea femeilor lor, cînd a peștilor din mările lor, și ne-am oprit undeva la mijloc. Am dat naștere miturilor despre sirene, am ridicat insule opulente în culori și în viață, în căldură și în strălucire, și le-am legat magia de luna plină și de stelele care ne lipseau. Ne-am distrat pe seama marinarilor veacuri întregi, fără să realizăm cît de contagioasă e rasa umană. Ne-au păcălit, ne-au cuprins, ne-au surprins, ne-au transformat și ne-am trezit că îi iubeam. Sau poate doar ne plictiseam.

În fond, iubirea e tocmai iluzia aceea care face oamenii să își distrugă viețile și mediul, iubirea de semeni, de progenituri, de bani, de faimă, de cunoaștere – și asta e cea mai rea. Cîți nu a trebuit să distrugem fiindcă se apropiau prea tare de stăpînii noștri?

Nevoia lor de a trăi, de a ști, de a iubi este pe cît de elementară, pe atît de limitată și de nimicitoare. Ei, care se cred atît de importanți, sînt prea puțin evoluați ca să înțeleagă cu adevărat imensitatea spațiului și a timpului. Sînt limitați de trei dimensiuni și de trei nevoi. Dar noi ar fi trebuit să știm mai bine, noi, care călătoream printre stele într-o clipire, care ne înțelegeam fără glas, care vedeam fără să avem ochi măcar. Însă ne-au stricat oamenii noștri.

Am fost pedepsite pentru nesăbuința asta. Oho! Oamenii nu au idee ce e cruzimea, ce e tortura. Ne-au luat veșnicia și stelele, ne-au luat înfățișarea noastră reală și ne-au lăsat așa, jumătate femei, jumătate pești. Ne-au condamnat să trăim într-o oglindă, printre astrele umede, legate pentru totdeauna de oameni ca să ne menținem numărul suficient de mare pentru a-i proteja pe Cei Vechi. Nu știm ce se va întîmpla cu noi cînd se vor trezi. De multe ori ne-am gîndit să facem în așa fel încît să nu se mai scoale, dar nu mai avem putere. Și chiar dacă am fi avut, ar fi însemnat trădare, ar fi însemnat moarte.

Acum nu ne-a mai rămas decît să ne tîrîm pe plajă, să urcăm în lumea oamenilor din cărarea lunii și să trăim printre ei o vreme, cît să găsim soți după cutumele lor și să procreăm. Să așteptăm o lună plină identică în nuanță – oamenii nu o deosebesc, dar noi sîntem maestre și supuse ale culorilor; trebuie să existe simetrie între venirea și plecarea noastră –, să facem o ultimă vrajă și să ne lăsăm mesajul, apoi să ne întoarcem în acest acasă forțat asupra noastră. Să așteptăm două decenii, cîndva o bătaie din palme, acum o nesfîrșire, pentru ca fiicele să ni se întoarcă. Dacă vor. Au de ales, iar din ce în ce mai multe aleg oamenii, oamenii care ne-au adus blestemul acesta, îi aleg ca pe niște animale de companie pline de purici pe care le primești totuși în pat.

Nu putem decît să așteptăm. Un bărbat. O copilă. Să crească. Să vină la noi. Să murim de bătrînețe. Să se trezească Cei Vechi și să aducă apocalipsa. Să murim de tinere. Așteptăm. Ce uman din partea noastră.

Copila mea, acum știi cine sînt. Și cine ești. Te așteptăm acasă.

 

Cu dragoste,

mama

*

 

Aveam unsprezece ani cînd mama s-a ridicat din ape și mi-a zis unde să merg, unde să îi caut jurnalele și să ard totul după ce o să aflu adevărul. Să nu îi spun tatei. Să nu spun nimănui.

De la distanță, Gura Viperelor mirosea a pește, dar cînd am intrat în ea a căpătat o aromă florală. De afară părea cufundată în beznă, dar înăuntru strălucea ca în soarele de august. Ultar – pe atunci Mîțul – torcea și alerga nestingherit în jurul meu. Dacă lui nu îi era teamă, atunci nu avea să îmi fie nici mie. Doar era mama cea care mă trimisese acolo.

Și am aflat totul.

Și am ars totul.

Am păstrat numai scrisoarea, ascunsă în chiloți.

În transa mea, am rîcîit cît am putut din scrisul de pe zid. Tata nici nu a observat cît sînge aveam sub unghii cînd m-a găsit.

Am stat departe de plajă și de mama de atunci. Puteam să vorbesc cu ea în nopțile în care luna își întindea covorul pe mare, dar o detestam. Îmi distrusese visurile și mă condamnase la soarta ei.

Am stat departe și de tata, am încercat să îi fac despărțirea mai ușoară. Oricum ar fi fost, tot nu aș fi rămas lîngă el. M-aș fi scufundat în ape, la ai mei – dacă pot fi numiți așa –, sau aș fi înnebunit și m-aș fi sinucis, sau aș fi plecat să colind lumea în singurătatea care mi-a fost impusă din clipa în care am aflat că nu aparțin de fapt pămîntului lor.

 

*

 

Am renunțat la ultimele examene cînd am început să ard. Asta nu avea să fie viață, să mă simt ca mama, nelalocul meu, și nu pentru cîțiva ani, ci pînă aveam să mor. M-am întors în deltă, singura casă pe care o știusem vreodată în afară de campus, dar nu am putut să merg direct pe sit. Am înotat pînă pe insulă și am zăcut pe nisip ore întregi. Mă gîndeam la ce îi voi spune tatei și la sacrificiul care trebuia făcut chiar în noaptea aceea dacă voiam să mă întorc la mama, cînd i-am văzut de la distanță. Am pîndit din ape toată ziua și o mare parte din noapte. Nu știam cum să atrag pe cineva la mine. Și speram să nu fie tata.

Mîinile au început să îmi frigă și mai tare, iar la scurt timp după aceea l-am văzut cum a sărit ca ars. Vorbeau despre statuete, era cu Mihnea. Îi auzeam clar, de parcă aș fi fost lîngă ei. I-am șoptit lui Mihnea să vină la mine și toată insula s-a trezit. Era luna plină de dinainte de cea care avea să mă întoarcă în mare.

           

*

 

Cerul te hipnotizează.

Apa te învelește.

Dar e doar oglinda stelelor. E doar o imitație proastă a unui cămin pe care nu îl voi cunoaște niciodată.

Iar eu ard din ce în ce mai tare.

Ard pentru tot ce nu voi face, pentru sutele de ani pe care nu îi voi trăi și pentru miile de lecții pe care nu le voi învăța, ard pentru iubirile pe care nu le voi simți, pentru cascadele dulci sub care nu voi înota, pentru monștrii pe care nu îi voi găsi și pentru cei care nu mă vor găsi pe mine, ard pentru toate incendiile din orașe, din păduri și din apocalipse, ard pînă cînd se va instala răceala unei morți mult prea apropiate, ard pînă cînd mă voi stinge în spuma stelelor.

Ard și nu știu cum să îmi iau rămas-bun de la tata. Nu bănuiește nimic. Sînt îngrozită și mi-e silă de mine. Coșmarurile sînt din ce în ce mai rele. Încep să uit cine am fost pînă acum și mă tot întreb cum o să pot trăi în apă. Cum o să pot trăi cu mine.

— Trebuie ca ei să piardă pe cineva, trebuie ca tu să pierzi pe cineva. Trebuie ca marea să își primească sacrificiul, îmi spusese mama.

Îl alesesem pe Mihnea ca să fie unul singur. Era al omenirii și era al meu.

Doamne, unde mă duc? Cum pot spune ele că iubesc oamenii, dacă îi omoară pe capete?

 

*

 

Of, între timp mi-am dat seama. Pe mine trebuia să mă sacrific ca să pot exista în lumea ascunsă. E frumoasă. O visam din ce în ce mai des și mă temeam și ardeam, dar coșmarurile erau doar ale Norei, nu și ale mele.

Tată, dacă găsești asta, dă-i ceva bun lui Ultar. Sigur e amărît acum.

Vreau să știi că nu te-am părăsit voit. Însă nu am ce face aici, am știut asta de la unsprezece ani și am crezut că ne va fi mai ușor așa. Dar nu e ușor deloc.

Lumea veche are mult mai multe secrete decît credeai. Lasă-te de căutat în ruine. Nu ascund doar morți din trecut, ci moarte pentru noi toți. Cunoașterea, naiba să o ia, e blestemul omenirii. Asta v-a alungat din Paradis, asta i-a adus pe Cei Vechi aici și asta vă va distruge. Ați murit deja suficienți pentru ca noi să ne putem întoarce în ape. Arde caietul ăsta. Îngroapă adînc ce am spus. Ia-l pe Ultar și trăiți fericiți, departe de mare. Dacă puteți. Mama spunea că magia care ne-a legat pe noi de lumea asta s-a tras din tine și se va întoarce întreit în tine. Nu te speria. Doar o să vezi mai multe, ca prin ochii noștri. Nisipul, culorile, viața… Eu sper să nu. Sper să nu știi, ci să fii liniștit.

Tată, dacă găsești asta, mama vrea să știi că nu mai are de ce să-ți fie frică.

 

*

 

Cînd am ridicat ochii din caiet, am realizat că nu avuseseră dreptate. Nu vedeam lumea altfel, nu vedeam mai mult, nu mai vedeam nimic. Ultar începuse să miorlăie disperat, lovea apa cu lăbuța, căuta să o treacă, să ajungă pe insulă, unde știam amîndoi că Nora murea.

Undeva în depărtare, spuma valurilor era turcoaz ca la tropice și bolborosea ca și cum ar fi dat în clocot. Insula tremura și părea că se scufundă. Păsările – ah, ce culori! – se ridicau cu triluri stridente din coroanele copacilor. Zeci de capete și la fel de multe cozi se iveau dintre valuri. Mirosul de pește se preschimba în crini, iar întunericul se retrăgea. Limba de nisip pe care stăteam neputincioși, un om și un mîț, părea amestecată cu diamante zdrobite. L-am luat pe Ultar în brațe, să nu își taie lăbuțele. Am început să valsăm, orchestra mării era contagioasă, dansam și torceam cu spatele la Nora, ne luam rămas-bun cum ea nu știuse, cum nici noi nu știam, nici noi nu știam cum. Lacrimile mele prindeau glas în miorlăielile jalnice ale lui Ultar. Am dansat și am plîns pînă în tunelul care strălucea în luna plină ca în soare glorios, care mirosea a flori și a magie, a viață și a moarte locuind împreună în același trup, a blană udă și a singurătate, a renunțare, a visare, a dor nesfîrșit.

 

Trebuie să fi trecut ore întregi cînd m-am dezmeticit pe plajă, într-un soare banal. Ultar era în tunel, zgîria frenetic stînca aceea stranie, care nu își avea locul acolo, cum nu și-l avuseseră nici Nora, nici Mariana. Era zidul de pe care rîcîise Nora scrisul pînă la sînge, locul unde Mariana făcuse vraja care îi pecetluise fiicei noastre soarta. Iar eu vedeam, în sfîrșit, ce încercaseră ele să îmi ascundă:

Nereida2

Despre Ana MĂNESCU

Ana MĂNESCU a scris 2 articole în Revista de suspans.

Copilă a revoluției, născută de Sfântul Gheorghe și Florii. Scriitoare (alter.ego., Quasar, Stresul dintre orgasme, toate apărute la Herg Benet), jurnalistă și promoter cultural, redactor, traducătoare, editor-șef al proiectului societatesicultura.ro, PR Herg Benet. Part-time zână și pisică. Mă găsiți în locul meu de joacă, anamanescu.ro.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *